Aceaşi limbă

...tot acolo înfundată...

A doua expresie, sună mai mult a prostie ieftină, caraghioasă. De cîte ori nu vi s-a întîmplat să fiţi cu prietena/iubita pe stradă şi să vă întîlniţi cu vreo amică de-a ei şi să vă spună: "Oh, ce bine vă stă împreună!". Sau mai nou pe celebrele site-uri cu poze ale utilizatorilor de internet, care acceptă comentarii. "Vai, ce bine vă stă împreună!". Expresia sună a ceva în felul următor: "Ce bine vă asortaţi, el ten negru, ea alb, el în blugi, ea în rochiţă" sau "Ce animăluţ mişto ţi-ai luat! Ce rasă e?" sau "Vai şi eu am vrut să-mi iau la fel, dar s-a terminat stocul" sau "Ce bine îţi stă zorzoana aia, cît ai dat pe ea?" şi multe altele... De parcă ar fi vorba la două persoane, de "stat", de cum arată împreună. În fapt, e o prostioară folosită cînd nu te duce capul să zici altceva pentru că nu am văzut, daţi-mă-ţi naibii de-aia, oameni care să se asorteze. Iar pentru că ea e blondă şi el brunet, nu văd de ce le-ar "sta bine împreună..."; se presupune, deci, că separat cei doi sunt ca muma-pădurii!

Limba nostră

...în adîncuri înfundată...

În limbajul cotidian se strecoară o groază de cuvinte şi expresii care nu-şi au locul sau care te pot duce cu gîndul în cu totul altă parte.
Un cuvînt căruia nu-i înţeleg rostul în vorbire e celebrul "caterincă", ce se regăseşte în expresii ca: "a face caterincă de cineva", a lua la caterincă" sau "Ce caterincă e omu' ăsta" etc... Pentru oamenii veseli şi voioşi care întebuinţează, zic şi eu, din pură stupiditate şi ignoranţă cuvîntul, dau sinonimul aci :"Flaşnetă"... Pe cei care nu mă cred, îi rog să bage (barem o data în viaţa) ochişorii într-o carte a lui Şt.O.Iosif, să se convingă , dacă DEX-ul e afumat. Aşa...acum, din amuzament să vedem, cu vorba nou învăţată, cum ar suna expresia:" a face flaşnetă de cineva", "a lua la flaşnetă.." sau "ce flaşnetă e omu' ăsta"... O droaie de "iluminaţi" şi de "şoimi ai dosului de bloc" spun că "caterincă" (nu-mi iertaţi cacofonia, că-i intenţionată) înseamnă: "mişto" ca în expresiile:"a lua la mişto, a face..."etc...Iar eu le zic: atunci cînd veţi face voi noul dicţionar al limbii române, sunteţi liberi să turnaţi oricîte tîmpenii vreţi în el...probabil că nici atunci nu veţi fi mulţumiţi.

MOTIVE PENTRU CARE IUBESC BUCUREŞTIUL

(nu judecaţi o scriere după titlu)

Detest Bucureştiul. Sau, nu ştiu dacă există cuvînt în lume care să-mi exprime repulsia faţă de oraşul ăsta. De la oameni la clădiri. Pot trece drept un inadaptat dar recunosc deschis: nu mă pot adapta unui fel de a fi atît de găunos, nu mă pot conforma tipologiei munteneşti. Asta, probabil şi din cauza copilăriei mele pe care mi-am petrecut-o în cea mai mare parte în Ardeal. Totuşi nu cred că un om care aspiră la o oarecare perfecţiune poate accepta uşor mersul lucrurilor din capitală.
Toate imaginile copilăriei mele se opun drastic peisajului urban. Am stat şi am studiat problema şi am căutat motive, în interiorul meu, acestei repulsii . Repulsia a apărut repede, aparent fără motiv. Ei bine, am găsit motive destule:
1. Clădirile care nu inspiră altceva decît o stare de sufocare. Blocurile cu aspect ,
psihologic şi material, de puşcărie, de cuşcă. În astfel de mediu nu se pot crea legături umane solide. Totul oscilează, în privinţa legăturilor umane, de la comedie la horror.
2. Vocile ţaţelor din piaţă, din blocuri, de la case - sunt stridente. Te zgîrie pe urechi. Cuvinte prost înţelese dar folosite des pentru că sună bine!(sunt încă oameni care confundă în mod nefericit dar amuzant, verbele : a flata cu a flatula!) Atitudinea de neînţelegere totală faţă de ceilalţi care nu sunt în conformitate cu "înţelepciunile" lor. Se ştie că atunci cînd nu înlţelegi un lucru e mai simplu să-l urăşti…La asta se pricep cel mai bine…
3. Aerul viciat. O nouă senzaţie de sufocare.
4. Aglomeraţia. O altă sufocare…Prea mulţi oameni concentraţi în spaţiu mic. Bucureştiul a jucat întotdeauna un fel de rol de "Romă" (cf. "Toate drumurile duc la Roma").
5. Prostia, incultura - sunt întîlnite şi la sate, dar în Bucureşti e de bon-ton să fi prost, arogant, necioplit etc… Nu ştiu de unde a apărut atracţia asta: să vrei cu încăpăţînare să nu şti nimic, dar să-l judeci aspru pe cel care are habar de ceva. Nu e grav, dar nici bine nu-i să fi luat în băşcălie de unii net inferiori ţie. Cel mai bun lucru e să urmezi zicala ţărănească, de bun simţ: "Cîinii latră, ursul trece…"
6. Intoleranţa - am spus mai sus cîteceva despre intoleranţă dar să nu se înţeleagă greşit! Nu numai ţaţele suferă de boala asta. Tinerii şi bătrînii cu oarecari pretenţii se înscriu la idioţenia asta! Nu pricep, nu tolerez! - vor fi zicînd ei . Mafia avea o vorba: Nu înţeleg, distrug. Par identice ideile? Sunt!
7. Lipsa de viaţă. Oamenii par sedaţi, mereu grabiţi, nutrind o ură vădită faţă de ceilalţi, uneori invidie, alteori indiferenţă totală. Mă rog, asta e treaba fiecaruia.
8. Mîrlănia- se înscrie la 5. Prostia, incultura… Luînd o figură de "om nou", tînărul de azi confundă sinceritatea cu mîrlănia. Numai pentru a fi contra scoţi perle peste perle, arunci sentinţe gratuite - pentru că, dom'le, eşti sincer! Nu spun ce fac eu pe sinceritate lor…la fel de sincer…Se poartă în mediul urban…
9. Vestimentaţia… Îmi aduc aminte de o fetişcană de clasa a VII-a care-şi expunea pubisul cu nonşalanţă în şcoală. Spiritul de turmă, care se aplică şi altor categorii funcţionează perfect aici. În mediul rural încă există o competiţie care nu lasă loc acestui spirit. La ţară se arată în alte domenii de activit
Astea sunt cîteva motive pentru care nu pot suferi oraşul ăsta. M-am întrebat de multe ori de ce trebuie să fie aşa…Poate că amestecătura de stiluri distincte care nu pot forma un întreg e un motiv. Să spunem că Bizanţul(turcimea, epoca fanariotă) şi bolşevismul pot fi cauze. Aerul de fanar, orientul viciat, ideile tîmpite ale ruşilor comunişti aruncate cu lopata aici, braţele deschise ale românilor care nu se pot lăuda cu o coloană puternică au dus la apariţia acestui deşeu, numit astăzi numai în batjocură: Micul Paris.
Totuşi există un loc în care îmi place să stau, îmi place să ma plimb. Nu e parcul Carol, care nu ar mai trebui să se numească aşa (Acolo existau în trecut nişte minunăţii: grota de la Filaret , cu giganţii lui Paciurea. Giganţii sunt şi azi în parc dar parcă nu au nici un sens fără Frumoasa adormită, care e depusă în Herăstrău printre tufe. Grota a fost distrusă de multiubiţii tovarăşi, Frumoasa a fost aruncată la o groapă de gunoi!- pentru vreo 2 ani, lăsînd loc unui util amplasament pentru monumentul funerar al comuniştlor de prim rang: Mausoleul din Parcul Libertăţii - mărul discordiei dintre Patriarhie şi Primărie…), nu e nici Herăstrău, care cîndva trebuie că a arătat foarte bine, nici Cişmigiu… Locul la care mă gîndesc e cimitirul Bellu. Să nu pară bizar! Acolo mă simt bine. Vara e un pic răcoare, îmi mai trec timpul citind inscripţii, căutînd morminte ale unor oameni mari (sînt lucruri care lasă de dorit…de pildă mormîntul Ioanei Radu care nu are decît o cruce de lemn, scîlciată), stau ore întregi în faţa mormîntului-templu al Iuliei Hasdeu întrebîndu-mă cum arată în interior (templul e descris în "Sic Cogito" de B.P.Hasdeu, dar contactul vizual ar fi mai puternic. A fost închis publicului pentru că a fost devastat în cîteva rînduri), mă rog, mă simt bine acolo. Dar…numai acolo. Şi mi se pare trist să îţi placă mai mult să stai în compania celor duşi…Nu spun asta din apatie ci ca o concluzie a gîndurilor mele acumulate în decursul anilor.
Totuşi, nu părăsesc oraşul ăsta ducîndu-mă undeva la ţară. Ar fi prea simplu. După aia…ce aş mai avea de făcut? La ce aş mai visa? Aşa, măcar cred că va veni şi ziua mea în care mă voi retrage undeva departe de nebunia asta şi voi lupta măcar pentru o astfel de linişte.
Spuneam că ura se naşte din neînţelegere…Ei bine, eu urăsc Bucureştiul pentru că nu-l înţeleg!

Muzica românească

repere artistico-sociale


Scriind aceste articole risc, ştiu, să fiu înţeles greşit. Eu aici nu propun răspunsuri, ci teme de gîndire. Dacă e adevărat sau nu ceea ce am scris, rămîne de văzut.

1929

Benjamin Tagle Lara compunea un tango numit "Zaraza". Primul interpret al piesei a fost Ignacio Corsini. La noi, piesa a fost adaptată în limba romănă de N. Kiriţescu şi interpretată de Cristian Vasile, celebrul cîntăreţ cu voce de tenor. Să fie vorba despre un plagiat? Nu se ştie cu siguranţă. Indiscutabil, nu s-a spus pe-atunci cui aparţine piesa defapt.
[Azi, 12 noiembrie 2010, rectific: Pe discul original al piesei Zaraza în versiunea Cristian Vasile se află datele piesei, deci a fost recunoscută preluarea]
Dacă se întîmplau astfel de lucruri pe atunci, totuşi epoca a fost una de efervescenţă muzicală. S-au compus piese valoroase interpretate de artişti de valoare: C. Vasile, Zavaidoc, Jean Moscopol etc...Muzica din perioada interbelică era o îmbinare destul de armonioasă între folklorul autohton şi curentul vestic, al muzicii de salon. [Majoritatea pieselor erau defapt preluări din muzica nemţească, franţuzească şi argentiniană].


1963

În cinematografele româneşti se difuza filmul "Tinerii" în care apăreau Cliff Richards şi trupa The Shadows. Privitorii au rămas cu o impresie extrem de bună despre artiştii vestici, despre începuturile epocii chitărilor electrice. Şi atunci mulţi dintre cei care exersau pe chitări clasice, şi-au confecţionat din te miri ce materiale, primele lor chitari rock, cu doze de pick-up. Într-o vreme în care comunismul încă mai dădea semne de toleranţă s-au născut formaţii nemuritoare: Phoenix, Sfinx, Roşu şi Negru. Tot anii '60 au fost animaţi de mişcarea hippie care-l propulsase în vest pe unul dintre idolii tinerilor din vremea respectivă, Bob Dylan.
Pînă în 1970, formaţia Phoenix îşi definise stilul simpatizant vestic, al muzicii de inspiraţie beat. Idolii tinerilor români erau fără doar şi poate celebrii Beatles. Celebrul cîntec "Nebunul cu ochii închişi", compoziţie muzicală originală, dar cu textul tradus din hit-ul Beatles, Fool on the Hill deja deranja autorităţile.

Anii '70

Autorităţile preferau, însă, şlagărul. Şlagărul, o împletitură de muzică italiană, cu ritm de "aplauze", cu texte mizerabile care treceau de la dragostea pătimaşă la marile realizări de partid...a prins şi la public... Sărăcia lucie din inspiraţia textierilor, plus directivele cenzurii au adus muzica românescă în impas. Nu vorbesc despre un impas propriu-zis, pentru că muzică se scria pe bandă, se compunea mult şi prost, se fabricau şlagăre la zi. Graţie noilor impresii formate în călătoriile sale prin lumea comunistă, N. Ceauşescu a mai găsit o directivă în ceea ce priveşte cultura romănească: întoarcerea la folklor. Bineînţeles, nu la folklorul autentic, ci crearea unui nou folklor de factură "hei-rup-istă". Nu vreau să-i pomenesc pe interpreţii de şlagăre pentru că vina nu a fost în totalitate a lor, ei au cîntat ceea ce li s-a compus şi în plus nostalgic sunt ascultaţi şi astăzi, mai ales că vremea lor se confundă cu vremea tinereţii unora dintre noi (cel care scrie aici se exclude din start).
Totuşi, anii '70 au făcut celebru un alt gen de muzică, tot importat, dar asimilat sa zicem, "mai corect" de români. Pomeneam mai sus de Bob Dylan, liderul curentului folk mondial. pentru textele sale contrate industrializării şi capitalismului, a fost în cele din urmă acceptat de autorităţile din România şi odată cu crearea Cenaclului Flacăra a lui A.Păunescu, cîntat cu gura pînă la urechi de tinerii de la noi. Puţini i-au înţeles mesajul, limba engleză fiind puţin accesibilă maselor.
Cu cenaclul Flacăra, folkul a luat amploare în România. Primii membri ai cenaclului, defapt şi cei mai valoroşi au fost: Mircea Vintilă, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu etc... Au urmat, Adrian Ivaniţchi (puţin cunoscut astăzi, dar de valoare indiscutabilă), Nicu Alifantis (recunoscut mai tîrziu, cînd nu mai putea fi ignorat!), Mircea Baodolan, Valeriu Sterian, Vali Şerban, V.Şeicaru, Şt. Hruşcă, grupuri ca: Poesis, Ecou, Partaj etc... Un artist inconfundabil al muzicii de atunci şi de acum este Tudor Gheorghe, care îşi prezintă publicului preferinţele în materie de poezie şi face astfel un act cultural de clasă.
Cenclul Flacăra, chiar dacă era deja o creaţie asimilată de puterea comunistă, propunea un mod de rezistentă împotriva non-valorii: se recitau poezii altmiteri necunoscute publicului, se cîntau versuri nemuritoare. Nu a rămas aşa, bineînţeles. Grandomania lui A. Păunescu, cunoscută şi publicului larg mai tîrziu, a trasat o barieră clară între artişti şi public. Voia să i se cînte numai textele compuse de el, trebuia să fie numai el figura principală, eclipsîndu-i pe artiştii care defapt îl făcuseră celebru.
În paralel cu cenaclul Flacăra, apăruseră alte trupe de rock sau ne reîntîlnim cu vechile formaţii din anii 60, într-o nouă componenţă. Phoenix, în perioada 71 - 75 a imprimat cele mai valoroase creaţii ale sale: Cei ce ne-au dat nume, Mugur de fluier, Cantafabule. Formaţia Sfinx, în vremea cobaborării lui Dan Andrei Aldea şi M. Cernea a adus rezultate excelente. În mişcarea de rezistenţă independentă de cenaclu, s-au remarcat D. L. Zaharia şi N. Vladimir, amîndoi uitaţi de public şi datorită numărului mic de materiale audio care s-a mai păstrat. Creaţia lui D.L.Zaharia a reapărut în atenţia publicului în anii '90, graţie iniţiativei lui Fl. Pittiş de a interpreta în spectacole piesele acestuia.
Notă : În anii '70, radiourile încă mai acceptau muzică străină, deşi curăţată bine de peria cenzurii. De notat, emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac. În România emisiunea nu a rezistat mult fiind interzisă. La tv s-a înregistrat un singur episod, emisunea fiind de specific radio.
Tot în anii '70, Jean Moscopol, autoexilat în SUA, înregistra o bandă cu "cuplete" anticomuniste în genul cînticelelor lui C-tin Tănase. În România au fost ascultate pt. prima dată în 1993.

Anii '80

Şlagărele au continuat...Muzica străină la radio...tot mai puţină...Cenaclul Flacăra în declin. La Cenaclul Flacăra grandomania atingea culmi inimaginabile, se compuneau piese tot în dulcele stil şlăgăresc. Nu-mi vine alt exemplu mai bun în minte decît celebra piesă "Puştoaico". Phoenix părăsise ţara din anul 1977 lăsînd loc carierei solo a lui Mircea Baniciu. Acesta, independent de Cenclu a imprimat albume folk-rock memorabile : Tristeţi provinciale, Ploaia, Secunda 1. Apar trupe noi de rock şi pop-rock, durabile în parte: Iris, Holograf, Roata etc...

Anii '90

Marcaţi de revoluţie şi de veşnica tranziţie...Odată cu revoluţia şi-a făcut un nume Cristian Paţurcă cu cîntecele sale "golăneşti". Existenţa pe scenă a acestui tip de manifest a fost efemeră. Criteriile politice neo-comuniste nu puteau permite de asemenea să existe cîrtitori. Activitatea muzicală a lui Valeriu Sterian a fost covîrşitoare. Luînd exemplul unui coleg de breaslă, Alexandru Andrieş, de a dialoga liber cu publicul, de a scrie texte directe şi muzică pe măsură, creaţia lui Valeriu Sterian rămîne de referinţă. Din nou, radiourile nu s-au înghesuit să-i recunoscă valoare difuzînd piesele mult prea acide îndreptate împotriva noii puteri.
Notabilă este formarea grupului Pasărea Colibri în 1992 care unea sub această titulatură 3 artişti cunoscuţi de mai devreme: Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Florian Pittiş.
Anii '90 au însemnat şi apariţia în plan muzical al manelelor. Aci voi zăbovi puţin. Manelele ca gen sunt vechi la noi, provenite fiind din lumea arăbească, turcească şi instalate la noi cam din epoca fanariotă. Ceea ce se ascultă azi cu veselie tîmpă este din nou un subprodus care aparţine celor de aici. Un ritm părelnic oriental şi un text imbecil, formează maneaua perfectă. Din nou muzica a fost industrializată şi au apărut grupuri cu toptanul..disco, hip-hop, house. Nu le pomenesc pentru că nu mi le amintesc. Pentru gustul de astăzi îndreptat spre muzica proastă publicul s-a auto-educat cu piesele ultimei generaţii de lălăitori poposiţi în Cenaclul Flacăra ori ai propovăduitorilor de şlagăre îndobitocite. Atmosfera muribundă a muzicii se întrevede şi nu are rost să zăbovesc asupra ei. Problema esenţială e că aceste manifestări anti-talent şi de prost-gust au creat o nouă generaţie de tineri ahtiaţi după distracţie, fără griji în ceea ce priveşte prezentul, o generaţie uşor de dus de nas şi de manipulat. Prin mass-media au fost popularizate o groază de non-valori care nu pot să ducă în altă direcţie decît spre auto-distrugere.

Consideraţii

Odată cu apariţia artei abstracte s-a înregistrat şi un nivel extrem de scăzut al scrisului în ceea ce priveşte forma şi conţinutul. Nu neg existenţa unor artişti în adevăratul sens al cuvîntului (sens căutat şi astăzi şi mulat pe propria conştiinţă a fiecărui amator de artă), care au ştiut să se desluşască în clar faţă de privitor, însă subproducţia a învins orice aşteptări. Să gîndim cît mai simplist acest lucru, lăsînd la o parte toate directivele cănţălăreşti deprinse prin şcoli: e mai uşor, nu-i aşa, să iei un şevalet şi să împorcoşezi o pînză alandala, sau cel mult după unele reguli elementare ale cromaticii? să pui mîna pe un creion şi să arunci cuvinte la nimereală, păstrînd după caz o rimă-două şi alea, bietele, imperfecte...şi aşa se nasc tablouri şi poezii...Problema care mai dă puţine bătăi de cap e botezarea operei. Dacă ai inspiraţie poţi găsi şi un nume haosului pe care tocmai l-ai creat. Şi dacă îţi mai pune şi D-zeu mîna în cap, te-ai mai facut şi cu o expoziţie, sau cu douăşpe volume tipărite de te miri ce edituri.
Ziceam de rime...mai sus... Asta în cazul în care mai există. Am observat cu stupoare că poetul de astăzi dispreţuieşte rima sau ritmul. Ideile sale fecunde nu se pot aşeza pe un asemenea calapod "barbar". Aşa că se apucă să înşiruie vorbe, uneori chiar gînduri care par coerente, dar pe care le înţelege numai el, pentru că cititorul lipsit de toate datele problemei, care se regăseau în vechile scrieri, nu poate să se confunde cu cele scrise, ori asta, dacă nu e o regulă a relaţiei scriitor-cititor, e măcar o condiţie naturală a acestei legături. Cititorul, ca şi ascultătorul de muzică ş.a., trebuie să se regăsească în operă pentru a-i oferi comprehensiunea personală. Da. Scriitorii din trecut reuşeau să creeze această legătură. Astăzi în poeme ni se spun lucruri ciudate despre "motociclete care se îndrăgostesc" şi în şcoli e musai să vezi în acest fapt un Neo-Luceafăr eminescian...
Scriitorii cu care ne mîndream mai ieri sunt denigraţi de surtucarii de astăzi...fie ei critici sau meta-critici, proptiţi ferm în scaune de profesori universitari şi care vor să creeze o generaţie a nulităţilor care nici măcar respectul cuvenit înaintaşilor să nu-l mai aibă. Scriitorii vechi propuneau în poemele lor o interpretare a Universului...conţineau germenii unui sistem filosofic, astăzi inexistent. Rima şi ritmul formau împreună cu conţinutul, un tot unitar. Nu era vorba despre o autoîngrădire prin rimă, ci de o măsură de bun simţ: mă voi îngriji de aprope toate însuşirile deschiderii umane către artă...auzul, văzul şi ce era mai important, intelectul. De aceea în trecut se creau opere, de aceea se numeau universale, de aceea au rămas pînă astăzi valabile.
De cîteva decenii de scrie pe bandă, şi poezia a fost acaparată de industrie sau de putere. Un poem american, începe cu o înşiruire de procente: "75 % din populaţia Americii face aşa...". Unde e poezia aici? Să nu mai vorbim de mizeriile de texte scrise de diverşi poetaştri trepăduşi pe la marile curţi...ca să revenim la România. Cei care vedeau stele şi aştri în conducătorii iubiţi, meri pe lîngă drumurile patriei, cu mere roşii...sau emanaţiile "poheticeşti" ale oamenilor muncii, de prin fabrici şi uzine, care se strîngeau în cercuri literare şi debitau de zor :

Şurubul îi fu tată
Şi piuliţă, muma.

Şi "mulţumită" acestor scrieri au fost uitaţi cu totul cei care ar fi trebuit să fie pînă astăzi în pleiada poetică românească: Şt. O. Iosif, Radu Gyr, Nichifor Crainc (aceştia din urmă fiind şi deţinuţi politici prin temniţele de la Aiud), cercul de la Sibiu: Radu Stanca în special etc...
Astăzi însă se alege praful şi mai abitir de poezie, decît în trecutul apropiat. Scriitorii de valoare de astăzi scot un volum la caţiva ani, nu-şi fac prea multă publicitate, iar ceilalţi, închinîndu-se principiului cantităţii (scriu mult, că tot s-o alege ceva...) otrăvesc bruma de cititori care mai există. Temele cel mai des uzitate se înscriu în sfera anatomiei feminine, dar aşa cum este ea percepută de un amator de pornişaguri, nicidecum în maniera vechilor blazoane ale corpului feminin, din evul mediu franţuzesc, în sfera "başcăliei" ieftine şi-a rimelor licenţioase dar fără temei, în sfera pseudo-filosofului care-şi caută o ordine în gîndire, în sfera omului-dicţionar, în sfera beţivului înamorat de butelcuţă, cu puternice accente de epigramă bacchică şi-a tabacicului care vede-n fumul de ţigară, după caz, o hierodulă sau o odaliscă, ambele despuiate.
Aceste "scrieri" sunt lipsite de emoţie, de idee...în definitiv nu au ce transmite decît că au fost scrise de oameni care vor faimă între apropiaţi (acum să fim serioşi, o carte de poezii nu te mai face faimos mai departe de ograda ta) că pentru glorie litarară şi recunoaştere, m-aş mira să te mai avînţi pe un asemenea teren...Problema pusă astfel e teribil de găunoasă...În zilele noastre nu trebuie să scrii pentru a scrie ci pentru a schimba ceva. Dacă nu poţi schimba, nu mai scrie. Manifestarea ta nu are nici un sens. Oricît te-ai lupta, cu armele "uşurele" ale scrisului facil, numele tău nu va deveni adjectiv pentru epigoni, aşa cum probabil ţi-ai şi propus.

...

V-aţi socotit vreodată cît de frumos e-un brusture?

Tot scriind rozei versuri de-o şchioapă, nenumărate,

Aţi uitat, cît de viu e un brusture după ploaie,

Într-o vale liniştită, într-o vară uitată undeva în copilărie...

Astăzi, la radio3net

19:00 - Dan Andrei Aldea şi Valeriu Sterian

20:00 - Tudor Arghezi şi Ioan Petru Culianu.

radio3net "Florian Pittiş"

La radio3net...

14 mai 2008

19:00 - John Denver & Donovan , emisiune în colaborare cu Ovidiu Mihăilescu
20:00 - Dante Aligheri
Cine vrea să citească excelenta traducere a lui G. Coşbuc a Divinei Comedii, o găseşte aici.
Cine preferă traducerea Infernului, în versiunea lui George Pruteanu, e liber să dea un click aici.
Cine cunoaşte limba italiană, e îndemnat să dea un click aici.

apropo, nu vă părăsiţi nici un vis niciodată...lucrul ăsta vă va urmări mereu...

un click aici şi audiţie plăcută...

Astăzi la Radio3net

19:00 - Leonard Cohen - muzică şi poezie, în colaborare cu Ovidiu Mihăilescu
20:00 - O. Goga & G. Topîrceanu. Radio3net "Florian Pittiş"

Blackness of the Night

In the blackness of the night
I seem to wander endlessly
With a hope burning out deep inside
Im a fugitive, community has driven me out
For this bad, bad world Im beginning to doubt
Im alone and there is no one by my side

In the blackness of the night
I see a shadow passing by
From the heels of an old soldier boy.
Theres no comprimising
And his eyes are black as the sky
For this bad, bad world he is going to die.
Hes alone and there is no one by his side

In the blackness of the night
I see a sparkle of a star
From the sweet silver tear of a child
And shes clutching at a photograph of long, long ago
When her parents were happy she was too young to know
Shes alone and there is no one by her side

In the blackness of the night
I seem to wander endlessly
With a hope burning out deep inside
Im a fugitive, community has driven me out
For this bad, bad world Im beginning to doubt

Im alone, and there is no one by my side

Cat Stevens