Adiata lui Anton Pann

(fragmente)

În numele Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Amin

Am fost prunc, mă văzui june,

Mai pe urmă şi cărunt,

Ş-acum vîrsta mea se pune

La cincizeci şi trei ani punct.

De am să mai trăiesc încă,

Nu s-a dat să cunosc eu,

C-această taină adîncă

E-n ştirea lui Dumnezeu.

Atîta numai ştiu bine

Că om şi muritor sînt,

Şi soarele pentru mine

Se va stinge pre pămînt.

[.....................]

Iar sufletu-mi să va cere

Nemurirea a-şi vedea

Şi l-a două înviere

Faptelor seamă să dea.

De aceea mai-nainte

De al morţii mele ceas,

Voiesc cu treaza mea minte

O adiată să las:

Rînduind cum să urmeze

Catinca, soţia mea,

Şi cum să-ntrebuinţeze

Mica avuţia mea,

Care toată alt nu este

Decît numai nişte cărţi,

Fiind date dintr-aceste

Şi p-afară-n alte părţi.

Unele-n catalog scrise,

Cui s-a dat pentru vîndut,

Altele iarăţi trimise

Cu scrisori cui mi-a cerut.

Aceste cărţi de s-or scoate

Ş-în casă cite mai sînt

Le las soţii[i] mele toate

Pîn’ la una, c-un cuvînt.

Cum şi alte împreună

Pîn’ la cel mai mic rămas,

Ca pe o soţie bună

Moştenitoare o las.

Adică: mobile, scule,

Ce le-am făcut amîndoi

Cu iconomii destule,

D-a fi-n rînd cu alţi şi noi.

Asta-mi este avuţia

Şi totu-mi agonisit,

Comoara-mi a fost soţia,

Care foarte m-a iubit.

[....................................]

Şi Catinc,-a mea soţie,

Cu care am căsnicit,

Să-ngrijească precum ştie

Şi precum i-am rînduit.

La Viforîta să-ngroape

Trupul meu cînd voi muri,

Ca să mă aibă aproape

Cînd se va călugări.

Unde din starea-mi săracă

Neavînd alt decît cărţi,

Las danie să se facă

O parte din patru părţi.

O parte la cîntăreţe

s-o dea şi la scăpătaţi,

carii doresc să înveţe

şi cer d-a fi ajutaţi.

Iar cărţile celelalte,

Şi cîte nu-i trebuiesc,

Să le vînză c-a sa parte

De cătatu-mi sufletesc.

Tipografia cu toate

S-o vînză iar, rînduiesc,

Şi cu banii ce-i va scoate

Soţiii mele poruncesc:

La mormîndt ca să-mi rîdice

Un stîlp ca un monument,

De marmură, să nu-i strice

Tăria vreun element.

Carele lucrat să fie

Cvadrat şi săpat frumos,

Şi pe dînsul să se scrie

Aceste versuri din jos:

AICI S-A MUTAT CU JALE

ÎN CEL MAI DIN URMĂ AN

CARE ÎN CĂRŢILE SALE

SE CITEŞTE ANTON PANN.

ACUM MÎNA-I ÎNCETEAZĂ,

CE LA SCRIS MEREU ŞEDEA,

NOPŢI ÎNTREGI NU MAI LUCREAZĂ

LA LUMINĂ CĂRŢI SĂ DEA.

ÎMPLININDU-ŞI DATORIA

ŞI TALANTUL NENGROPÎND,

ŞI-A FĂCUT CĂLĂTORIA,

DÎND ÎN LUMEA ALTOR RÎND.

EU AM FOST A SA SOŢIE

ECATERINA DE PANN,

CE CU DÎNSU-N CĂSNICIE

TRĂII PÎN’ LA ACEST AN.

Anul 18...luna....

[.........................................]

Deci după cum tot născutul

Are moarte negreşit,

Aşa şi tot începutul

Trebui să aibă sfîrşit.

Îmi sfîrşesc şi eu cuvîntul

Şi nu mai zic alt nimic,

Asta e aşezămîntul

Al slugii voastre cel mic.

Anul 18[49, fevr. 21]*

Anton Pann, prof. S. sf. Mitr.

Nota.

A XLVII-a tipăritură a lui Anton Pann, foaie volantă, 4 pagini, in folio, 1849. Adiata cuprinde în pasajele suspendate o diatribă în contra soţiei necredincioase şi fiului nerecunoscător. În ultima parte, testamentul cuprindea o sumă de învăţături şi poveţe pentru cei tineri. Textul este împărţit la catrene, la care am renunţat din raţiuni de spaţiu.

Textul este reprodus după: Anton Pann, Scrieri literare, vol.3, text, note, glosar şi bibliografie de Radu Albala şi I.Fischer, EPL, Bucureşti, 1963.

*completat de Anton Pann.

Imagini: Bustul scriitorului de la Biserica Sf. Stelian-Lucaci, unde este înmormîntat Anton Pann. 2. Portret al lui Anton Pann. 3. O partitură a Imnului Naţional, Deşteaptă-te române, compunere atribuită lui Anton Pann. Textul Imnului - scris de poetul paşoptist, Andrei Mureşanu.

...Finul Pepelei cel isteţ ca un proverb...

X. ANTON PANN

1797 – 1854

S’a născut la 1797 in Sliven din Bulgaria. Tatăl sĕu era căldărar. După manualele de literatură română, la 1812 fu luat rob dimpreună cu familia de Ruşi şi dus în Rusia de sud. Dar A.Pann ne spune că la 1828 [la] Braşov a tradus în româneşte pe „Doamne milueşce-ne”, cântat de el ruseşte la 1810. Deci, la acest an era deja în Rusia. Aci intră în armata rusă şi servi ca musicant. Disgustat de asprimea muscăléscă, trece prin Galaţi în Muntenia şi se stabilesce în Bucurescĭ „Cunoscând bine musica vocală şi instrumentală şi limbele : slavonă, turcă, grécă şi română”, să susţine „cântând pe la biserică orientală pe la viverse mănăstiri”. Deja la 1819 era [cantor] [291] de musică bisericească, cum se vede dintr-un „axion” tipărit în acest an. La 1828 îl vedem „Cantor în Braşov la biserica cea mare din Schei”. Aci face cunoscinţă cu renumitrul scriitor popular Ion Barac, care deja publicase pe Arghir şi Elena şi Răsipirea Ierusalimuluĭ. Pentru-ce a părăsit Bucurescĭ şi pe urmă Braşovul, nu ne privesce, destul că la anul 1830 îl vedem iarăşi în Bucurescĭ, unde se intituléză „profesorul de musică al şcòleĭ naţionale din Bucurescĭ”. Înainte de a merge la Braşov, nu tipărea decât calendare şi cărţi de musică bisericéscă; de la acest timp, inspirat desigur de scrierile lui Barac, a început să scrie şi [să] publice poesiĭ profane. La 1830 tipăreşce „versuri musicesci”, ce se cântă la Crăciun, adăogând la fine şi câte-va poesiĭ profane, care socotia că „nimănui nu-ĭ va fi spre vătămare”:

Deci cine le primeşce
I-le închin prieteneşce
Iar cui nu vor fi să-i placă
Tacă şi de vorbe’n vĕnt oleacă.

La 1831 publică o nouă colecţie de poesiĭ profane, parte originale, parte streine, mai ales de ale lui Alecu Văcărescu, cu următoarea observaţie:

De veţi găsi vre-o vină
Îndreptaţi fără pricină
Însă numai pe-ale vòstre [291 bis]
Şi lăsaţi pe ale nòstre.

Pe la 1834 A.Pann era încă tot „profesorul de musică vocală al şcòlelor naţionale din Bucurescĭ”. El scriind într’una şi fiind lipsă de tipografii, de pe la 1843 începe a-şi întocmi o tipografie proprie, pe care-o desăvârşesce abia la 1846; De aci înainte, tòte cărţile sale următòre şi-le tipăreşce în tipografia sa. La 1845 îl vedem profesor de musică în Seminarul Sfintei Mitropoliĭ. De la 1849, A.Pann nu mai subscrie „profesor de seminar” probabil intervenind revoluţia, seminarul fu închis. La 1849 A. Pann, fiind greu bolnav de răceală, îşi face „Adiata” (testamentul) în versuri, începând :

Am fost prunc, mĕ vĕdui june
Mai pe urmă şi cărunt,
Şi acum vârsta mea să pune
La cincĭ-decĭ şi trei anĭ punct.

Scăpat de bòlă, la 1854 sĕ îmbolnăvi de tifos şi la 4 Noembre acelaşi an mòre, fiind înmormântat [la] biserica Lucacĭ. La 1854, 20 August, puţin modificat, [testamentul] începea:

Am fost prunc, mĕ vĕdui june
Mai pe urmă şi cărunt,
Şi acum vârsta mea să pune
L’ani cincĭ-decĭ şi şapte punct.

Testamentul sĕ sfărşeşte prin următorul epitaf, scris de el [292] în prima adiată, cu un mic adaos, în a doua ďi care fu gravat pe piatra-i mormĕntală din Lucacĭ:

Aici s’a mutat cu jale,
În cel mai din urmă an,
Cel ce, în cărţile sale
Sĕ subscrie Anton Pann.
Acum mâna-i încetéză,
Ce la scris mereu şedea
Nopţi întregĭ nu mai lucréză,
La lumină, cărţi să dea.
Împlinindu-şi datoria
Şi talantul ne-ngropând,
Şi-a făcut călătoria,
Dând altor, în lume, rĕnd.

(text transcris dintr-un CAET DE LITERATURA ROMÂNĂ, caligrafiat exemplar de Constantin G. Popescu între anii 1896-1897. Am respectat în mare parte grafia originală : é - ea; ò - oa, specifică timpului. )
Imagine: Presupus autoportret al lui Anton Pann.