Cîţi dintre cei de azi ştiu că Gh. Şincai e mai mult decît un nume de stradă sau şcoală? Pentru a nu-mi face şi eu păcate, iată în cîteva rînduri, fragmentate din diverse lucrări, o imagine cît de palidă despre cel care a fost divinul cerşetor "cu desagii pe umeri, cu Cronica în sac, cu o naţiune într-o cîrpă" [Hasdeu].
CRESTOMAŢIE
Figura lui Gh. Şincai, pribeagul de-a lungul Transilvaniei, cu desagii în care păstra Cronica, e bine conturată cu trăsăturile ei înăsprite de suferinţă şi îndărătnicie. Născut în 1754 la Şamşud, a trecut prin diverse şcoli pînă ce, la vîrsta de 20 de ani, îl găsim ca profesor de retorică şi poetică la Braj. Şi-n sufletul lui a încolţit dorul de învăţătură înaltă şi de aceea pleacă la De propaganda fide din Roma. O viaţă de muncă statornică începe acum. Şincai scormoneşte arhivele şi bibliotecile Romei, însemnează tot ce-I spunea sufletul că e adevăr, adună material pentru lucrarea menită să lumineze trecutul neamului şi să spulbere afirmaţiile injurioase ale străinilor. Fiecare amănunt, fiecare document e pentru el peatră din temelia unui edificiu istoric, dar şi reazăm pentru fiinţa lui morală închinată unui singur ţel. Şi-a luat doctoratul în filosofie şi teologie în 1779 şi a plecat spre Viena pentru studii de pedagogie, teologie şi drept. Aci a cunoscut noi documente în arhive şi biblioteci şi, în acelaşi timp, a ajuns în legătură cu Samuil Mincu, de la care avea să primească materialul pentru Elementa linguae. Întorcîndu-se în Blaj, îşi începe activitatea didactică şi lucrează la diferite manuale. Cea mai însemnată operă a lui, în acest timp, este fără îndoială organizarea a trei sute de şcoli pentru români. Atmosfera însăţi a vremii îi era prielnică pentru aceasta, căci ideile filosofice ale lui Iosif al II-lea aduseseră prefacerea multor stări de lucruri în împărărţie şi îngăduiseră cultivarea masselor populare. Legile contra iobăgiei, impuse de acelaşi împărat, nu s-au putut aplica din pricina aristocraţiei maghiare şi astfel s-a ajuns la revoluţia(sic!) din 1784, care a aprins sufletul clocotitor al lui Şincai. În curînd el găseşte prilejul de a-şi arăta ideile şi sentimentele. Urmaşii lui Iosif caută să îndepărteze toate măsurile liberale de mai nainte. Din nou se face în Transilvania deosebire între români şi naţiunile privilegiate ceea ce duce la memoriul redactat de Iosif Meheşi în 1791, acel Supplex libellus Valachorum Transilvaniae prin care se cereau drepturi şi se afirma latinitatea neamului. Eder a combătut ideile memoriului într-o lucrare provocatoare. Şincai i-a răspuns printr-o scriere care n-a putut apărea, dar ni s-a păstrat între manuscrisele lui Micu: Responsum ad crisim I.C. Ederi in supplicem libellum Valachorum Transilvanorum.
De-acum înainte se ştia că un om primejdios stăpînirii s-a dat pe faţă… [D. MURĂRAŞU – Istoria literaturii române, ed. a II-a, Cartea Românească, (1941)]
[…] Amestecul lui Şincai în chestiuni unde se ciocniau pasiunile politice a fost un prilej pentru cei care îi erau răuvoitori să-l sape şi, în 1794 I s-a luat directoratul şcolilor. […] Sînt … dovezi că şi episcopul Bob…, a luat parte la urzelile care au avut ca urmare înlăturarea lui Şincai din postul pe care-l ocupase. Pînă în 1796 pare să fi stat tot la Blaj şi atunci îl vedem îndreptîndu-se spre Viena cu gîndul să se apere de învinuririle care I se adusese[ră] şi să ceară reintegrarea în funcţia ce i se luase. Încercare zadarnică, pentru că nimeni din cei puternici nu privia cu ochi buni pe acela care trecea drept un răzvrătit şi fusese ponegrit de duşmani. Grija zilei de mîine îl sili atunci să-şi caute un adăpost, oricît de modest, şi primi să fie preceptorul copiilor unui străin, comtele Vass de Czega din Sinea, căruia-I păstră totdeauna recunoştinţă pentru că a putut să se bucure în casa lui de puţină linişte în vremea cînd alţii, chiar dintre români, se arătase[ră] aşa de fără inimă cu el….
[În acest răstimp a redactat cea mai mare parte a Cronicii; A încercat şi o tipărire, oprită după 1809. Din 1811 i se pierd urmele, viaţa de la această dată fiind reconstituită după relatări răzleţe. A. T.]
În 1866 ziarul Concordia (pag. 226) publică o notiţă din care se putea vedea că el a încetat din vieaţă la 2 noembrie 1816 la Sinea, unde se dusese să găsească un ultim refugiu, lîngă acel strein, Vass de Czega, care-l ajutase şi mai înainte în ceasurile grele pe care i-a fost dat să le trăească. […]
[Ovid Densusianu, Literatura română modernă, volumul I, Bucureşti, Ed. librăriei Alcalay & co., 1920]
Opera lui de căpetenie este: [H]ronica românilor […]. Această operă cuprinde evenimentele de la 86 pînă la 1739. Ea este o înşirare a faptelor an cu an, alcătuită mai ales din citaţiuni dintr-un foarte mare număr de autori streini şi din cronici româneşti însoţite din cînd în cînd de reflexiuni de natură mai particulară sau mai generală, în cari se pot vedea ideile şi credinţele sale.
Din cauza formei adoptate, legătura dintre fapte e slabă.
În judecăţile sale se arată foarte independent şi lipsit de prejudiţii. Deşi călugăr greco-catolic, el nu se dă la o parte de a arăta în adevărata lor lumină pe iezuiţi; deşi unit, el cercetează faptul acesta al Unirii Românilor şi îi arată nu numai rezultatele bune, dar şi pe cele rele.
Viitorul neamului îl preocupă foarte mult. Voieşte ca romînii din Transilvania să fie îndreptăţiţi egal cu ungurii, iar cei din Principate să scape de sub domnia străinilor şi să se poată guverna singuri.
Cît a trăit, Şincai n-a putut publica întreagă această lucrare, pentru că censura maghiară a găsit-o periculoasă şi-a pus această rezoluţie: “Opera e vrednică de foc, iar autorul de furci”.
Grigore Ghica, Domnitorul Moldovei, a cumpărat manuscrisul şi l-a tipărit în 1853. A doua ediţie complectă (sic!): Bucureşti, 1886 (3 volume). [Gheorghe ADAMESCU, Istoria literaturii române pentru şcoalele normale de învăţători şi învăţătoare conform programului din 1910 de - , ediţia a III-a, Bucureşti, Institutul de arte grafice “Flacăra”, 1915]
Hronica lui Şincai este o operă de mare erudiţie şi de mare muncă. Dacă ar fi apărut la timp, ea ar fi adus foarte mari servicii culturii româneşti. Publicată însă la 1853, adică la 142 de ani de cînd fusese scrisă, ea nu mai corespundea vremii în multe privinţi. Astfel, prima parte pierduse orice interes încă de la 1812, cînd P. Maior publicase la Buda Istoria pentru începutul Românilor în Dachia, iar la 1835 se tipărise la Iaşi Hronicul lui Cantemir. [Giorge PASCU, Istoriea literaturii romîne(sic!) din secolul XVIII, vol 3, epoca lui Clain, Şincai şi Maior, Iaşi, 1927]
