Miercuri, 26 octombrie, la FolkWeb - Horia Stoicanu

A revenit vremea lansărilor. "Cireşe Amare" - Horia Stoicanu. Vă aşteptăm alături de noi, miercuri, 26 octombrie, de la 19:00 la 21:00, la Radio România 3net.

Astăzi la Radio România 3 net - Folk Web - Artă şi drog

 Arzi flori, scrisori şi vine rîndul

să-ţi dai şi ţie însuţi foc...

Rămîi, cînd scapi, cînd ai noroc

Doar cu sughiţul, cu absintul...

Charles Cross

Nu e necunoscut faptul că mulţi dintre artişti au apelat (din varii motive) la droguri. Astăzi vom trece în revistă cîteva din ele(absintul, opiul- morfina, heroina,  marihuana), precum şi poveştile celor care le-au transpus în artă sau care s-au lăsat călăuziţi de drog în viaţă.Nefericire, neînţelegere, teribilism?
Vă aşteptăm cu păreri şi sugestii de la 19:00 la 21:00 - Radio România 3net

Gînduri VIII - Iapă fără coadă

Se ştie că frumuseţea unui cal stă în nobleţea lui, şi după el îl ghiceşti şi pe stăpîn. Se vede cît de îngrijit este, şi după ce treci de primele observaţii, mergi şi către coamă şi coadă. O iapă frumoasă trebuie să aibă coama deasă, descurcată (ţesălată) şi coada la fel, să nu fie murdară şi dacă-i pe placul copiilor, se face să poarte şi floricele ataşate firelor de păr. Aşa arată o iapă frumoasă. Şi românii ăi vechi au şi născocit o vorbă despre ceva ce nu-i întreg, ce nu-i pe placul lor; spun că e ca o iapă fără coadă. În rezumat, înseamnă că ceva scîrţîie.

            Aşa gîndeam, pe cînd m-apucasem de scris, despre poezia fără ritm şi rimă. Astăzi e semn de bravadă să nu le foloseşti, dar în fond, maschează lipsa urechii muzicale. Mulţi cred că a rima e ceva la mintea cocoşului, că formula se găseşte uşor şi că, pînă la urmă nu e mare lucru. Avem dovada pe forumuri, la televizor sau la radio, cînd se rimează orice cu orice şi lumea aplaudă. Lipsă şi de-o parte şi de alta.

            După părerea mea în poezie – cel puţin ritmul este de neînlăturat. O rimă folosită fără concursul ritmului păleşte; însă versul alb, ritmat, tot mai aduce echilibru. Nu degeaba ritmul populaţiilor aşa-zis sălbatice stă la baza muzicii, a teatrului etc.

            La urma urmelor, poezia înseamnă armonie, echilibru.

            Însă toate la un loc nu fac nimic fără idee. Creangă numea literatura de genul ăsta „sfîrîiac”. Citiţi în Călinescu ce înseamnă.

................................................................................................................................................

           

            Pe mine mă îngrozise un text american dat ca exemplu de poezie figurînd într-o antologie de gen. În numita poezie se desfăşura un pomelnic de procente şi de „fapte”, ceva în felul acesta: „70 % din populaţia Americii consumă nu ştiu ce...”. Asta e poezie? Bine. Atunci nu mă mir de inepţiile de prin cărţile de şcoală, semnate de mai noii scriitori români. Dacă Americanii pot scrie prost de ce să nu o facem şi noi?

            Pe de altă parte mă supără îndîrjirea în contra rimei şi faptul că e lăsată pe mîna afonilor. Dar poezia se cerne de neghină. Simţi o rimă săracă, un ritm şchiopătat.

            Aşa-zisele încorsetări făceau bine poeziei. În afară de modul practic de a ajuta memorarea, separa din capul locului o gîndire nesistematizată – care nu spune nimic – de una cumpătată. Nu se spunea nimic fără cap şi coadă – ca astăzi. Şi-apoi se miră mai noii poeţi că nu sînt cumpăraţi, citiţi... Cu toată auto-glorificarea pe care şi-o fac scriitorii, cititorul vede cu ochiul liber că şi el poate să scrie aşa. Că multe din textele date ca poezii pot fi încadrate cu succes la aforism, la gînduri, la orice, dar nu la poezie.

            Pe de altă parte, folosirea unui dicţionar invers (de rime) este la fel de inacceptabilă în procesul de creaţie. La o traducere admit că este de folos. În poezia personală nu. În vremea rimării, Eminescu spunea „înşirînd cuvinte goale/ ce din coadă au să sune”.

            Hasdeu, în ultima parte a vieţii, scriind poemul Dumnezeu, poem în vers alb dar ritmat, spune că rima sărăceşte conţinutul de idei, scriitorul fiind încorsetat în folosirea ei, scăpînd esenţialul şi-l critică pe autorul Doinei pentru facilitatea de a rima „Tisa/ Pînsu-mi-sa”. Avea dreptate numai în parte. Într-adevăr se rima mult şi fără folos în secolul al XIX-lea, însă nimic nu te împiedică să separi resturile de adevăratele capodopere.

            Cu concepţiile astea începeam acum mai bine de 9 ani să scriu. Doi ani cel mult a durat procesul din care au ieşit ca la vreo sută de texte. Acum ceva timp le-am secerat. Au rămas 50, apoi 25. Azi îmi mai plac vreo 5 din ele.

            În tot cazul, cu caietul acela m-am prezentat la Festivalul de Poezie în Avangardă din Sighişoara. Mă chemase un bun prieten de-acolo.

            Era pentru prima dată cînd am stat acolo, cazat la hotel, nu în sat. Asta nu mi-a plăcut, dar spirit practic, am acceptat. Distanţa dintre Albeşti şi Sighişoara cu pasul o parcurgi în aproximativ o oră şi un pic. Autobuzele au un regim fix şi dacă nu le prinzi rişti să stai şi o oră în staţie; în plus, biletul te seca la portofel. Acum preţul e poate puţin mai scump decît în Bucureşti, atunci era cam de două ori.

            Aşa că am păşit în Sighişoara ca invitat. Mă amuza ideea. Aveam numai o geantă mică în care-mi îngrămădisem strictul necesar pentru 3 zile. Am ajuns în Centru, la Biblioteca din Sighişoara unde se află şi Casa de cultură „Mihai Eminescu”, locul unde avea să se întîmple totul.

            Intenţiile au fost bune, oamenii veniţi, întotdeauna au grijă să lase loc şi de mai bine.

            Ieşisem la o ţigară. M-am pomenit cu un năpîrstoc lîngă mine, plinuţ şi infatuat şi tuns în maniera Păunescu din tinereţe(nu-i dau numele că figura asta e comună) care mi s-a prezentat...domnul X. Eu văzîndu-i cultul propriu al personalităţii i-am răspuns:

-          Nu mă priveşte. Am crezut că va înceta. Nu. Dorinţa de socializare era mare, sau de căutare de adulatori.

- Am 3 volume tipărite de poezii.

- Nu mă interesează, vreau să fumez şi să mă duc la hotel să mă cazez.

- Şi eu vreau. Vin acum.

Am aflat pe drum că e de prin părţile locului, de prin oraşele din împrejurimi. Mi-a spus cît îi place lui Esenin. M-a întrebat ce scriu, a zîmbit vesel cînd a auzit că n-am publicat nimic (el avea 3 cărţi, acum are peste 20!) şi în fiecare mişcare voia să arunce cîte-un aforism bine marcat în manieră Păunescu-Esenin.

            Am ajuns în cameră, a venit după mine.

            Am coborît la recepţie într-un suflet şi am cerut altă cameră.

- De unde sînteţi?

- Din Bucureşti.

- Atunci rămîneţi dumneavoastră acolo. A urcat cu mine şi l-a condus pe domnişorul poet într-o altă cameră.

Am coborît la masă unde m-am întîlnit cu nişte actori pe care nu-i mai văzusem de mult. Ne-am aşezat aşteptînd să vină comanda. Domnişorul, bineînţeles, de faţă.

            Chelnerul, din nebăgare de seamă, a scăpat sticla de apă minerală pe masă. Pohetul imediat a ticluit ceva genial: Oare masa asta de lemn va încolţi? Va da mugur?

La care omul supărat, scrîşnind din dinţi răspunde:

-Dă pe dracu’, mă duc s-aduc o cîrpă!

            A mai repetat prostia de vreo două ori pînă i-am spus să tacă.

            A doua zi m-am prezentat la festival. Au defilat avangariştii, mulţi au mormăit ceva de neînţeles la microfon, s-au schimbat cărţi cu dedicaţii. M-am dus şi eu la microfon şi am zis ce-aveam de zis, zgomotos. Un scriitor la vreo 60 de ani, chiar din Sighişoara, trimitea bileţele unei fete de vreo 16 ani, scriitoare şi ea, cu versuri atent selectate şi chibzute: „Eu sînt inorogul care vrea să-şi împlînte cornul în...” etc. Şi asta a fost tot.

            În aceeaşi zi a venit şi salvarea. Venise Dan din Albeşti, special să mă vadă că auzise c-am poposit pe-acolo. Nu oricum, ci cu jacheta blindată cu sticluţe de palincă. Le-am plimbat toată ziua prin cetate, am filosofat în maniera noastră (nu ar vrea nimeni să afle maniera asta!)  şi le-am golit una cîte una. Spre seară trebuia să merg la un concert de jazz. Dănuţ a venit de asemenea, pe două cărări, cam machit ca şi mine.

            Dar se putea altfel? A apărut şi ăla mic cu 3 volume (aşa rămăsese de pomină pentru că imediat după ce-şi spunea numele repeta mecanic şi calitatea în care se află acolo: poet cu 3 volume tipărite). Ne-am aşezat pe bănci, undeva în mijlocul sălii de concerte. Eu, pohetul şi Dan.

            Pohetul a scos programul festivalului şi, pe verso, s-a apucat să scrie, inspirat de concertul care adormise jumătate din sală. Şi scria. Şi scria...A întors foaia şi scria peste tipăritură şi...scria.

            La urmă, văzîndu-mă indispus, a întins foaia lui Dan (oricum, nu conta cine îl laudă!). Dan a luat programul, l-a întors pe toate feţele, a citit tot ce era tipărit, s-a uitat la poză; ca la vreo 15 minute a durat totul. Poetul tremura de sadisfacţie: în sfîrşit unul care-l apreciază. La urmă, Dan i-a întins foaia. Poetul aştepta cu ochii mari verdictul. Dan i-a răspuns:

-          Lasă bă, îmi citeşti afară că nu-nţeleg ce-ai scris acolo...

................................................................................................................................................

            Trebuia să vină, pentru un spectacol, din Timişoara, Şerban Foarţă. În ultima clipă a anunţat că nu mai poate veni. Aşa că, eu şi Dan Lotoţchi am rămas de avarie. Am adunat versuri, stînd cîteva ore bune în Bibliotecă, din Ş. Foarţă, din Radu Stanca şi din mulţi alţii. Ne-am gîndit aşa. Ca să fie cu schepsis, în faţa unor scriitori, trebuia să venim cu o idee generoasă şi care să aibă şi umor. Aşa că eu reprezentam poezia anti-comunistă pe cînd Dan îşi alesese toate textele din aria odelor şi imnurilor închinate conducătorului iubit. [...]

            Toate s-au întîmplat cu concursul lui Sorin Minghiat şi a unui chitarist. A ieşit frumos în cele din urmă. [...]

            La sfîrşitul festivalului am rămas cu cărţi dedicate (unul care nu-mi pricepuse numele m-a şi botezat), am rămas cu o cărţulie de la pohet şi cu amintiri frumoase. Am înţeles că, dincolo de orice artă, întîlnirea i-a vizat pe oameni. Era o ocazie grozavă să se reîntîlnească fie şi după 20 de ani – mulţi fiind plecaţi şi din ţară – spre a se recunoaşte. În plus, a fost ultima ediţie a Festivalului de Poezie...

            Iar în ceea ce priveşte arta, rămîn la convingerea mea: poezia de azi, fără idee, fără ritm – iapă fără coadă, sau dacă poftiţi, sfîrîiac!

           

           

           

INTERLUDIU – legi şi Cîini

 1. S-a tot vorbit în ultimul timp de proiectul de lege potrivit căruia fiecare primărie de sector va decide soarta cîinilor vagabonzi. De bunăseamă, cu puţin sprijin şi în bună trediţie pedelistă (să nu uităm care a fost primul bou care a început fiind primar!)  s-ar ajunge la euthanasierea lor. Legea încă nu a trecut de parlament şi nici nu ar trebui. Dar să ne închipuim că trece – doar în discuţie – şi cu această ocazie aş face şi eu cîteva propuneri pe baza motivaţiilor celor care au propus legea:

            Cîinii vagabonzi sînt prea mulţi;

            Sînt violenţi şi atacă trecătorii nevinovaţi;

            Ne fac de rîs în europa;                      

            Au murit mulţi din cauza lor etc.

2. Trec peste faptul că televiziunile au avut grijă să camufleze ştirile în beneficiul pedeliştilor, cunoscînd adevăratele isprăvi numărul „crimelor” scade văzînd cu ochii. Dar, în aceeaşi idee, propun euthanasierea cerşetorilor, a copiilor străzii şi a ţiganilor.

            Cum sună? Antieuropean? Ce lipsă de umanitate! Fie, dar motivaţiile sînt aceleaşi:

            Cei numiţi sînt prea mulţi;

            Sînt violenţi şi atacă trecătorii nevinovaţi;

            Ne fac de rîs în europa;

            Au murit mulţi din cauza lor etc.

Toate astea ar putea trece şi ca motivaţii pentru linşarea celor de la conducerea ţării şi a altor categorii de oameni care fac cu mult mai mult  rău românilor decît cîinii.

            CELE ZISE MAI SUS LE-AM TICLUIT ÎN GLUMĂ AMARĂ – o zic, ca nu cumva vreun idiot care nu sesizează nuanţa, să mă facă extremist. Pe de altă parte, nu m-ar mira să vină cu propunerea asta chiar pedeliştii, omiţîndu-i bineînţeles pe interlopii care le ţin de şase.

           

Gînduri VII - Strigoii şi Necuratul

 

            Oare ce gînd l-o fi făcut pe om să născocească poveştile înfricoşătoare? Nu era viaţa destul de grea? Trebuia să mai existe o altfel de teamă decît cea faţă de cei mari? Ori, poate că, la început ideea de strigoi nu era una malefică ci o simplă închipuire prin care omul îşi ostoia dorul de cel plecat închipuindu-şi-l alături în viaţa pămînteană?

            Ar fi multe răspunsuri care ţin de multe arii de cercetare însă nu folosesc la nimic aici.

            Am fost fascinat de poveştile aduse din Japonia de Lafcadio Hearn, majoritatea cu strigoi, cu capete vorbitoare, cu reîncarnări neaşteptate, cu vizite nocturne dintr-o altă lume. Într-adevăr, amatorii de literatură de groază de bună calitate pot recurge la astfel de  bucăţi, în definitiv poveşti, basme şi legende chinezeşti împrumutate de japonezi şi explicate de un englez occidentalilor...Ce poate fi mai încurcat de atît?

            Gustul pentru teroare a fost experimetat de romantici în literatura cultă, plecîndu-se asupra folklorului şi extrăgînd uneori un singur nume care rima cu groaza, apelau la surse orientale (poveştile cu vampiri din 1001 de nopţi), la situaţii fantastice sau se cufundau pur şi simplu în neverosimil creînd uneori şi bijuterii de gen.

            Am fost amator de astfel de poveşti, filmele fiind şi ele piatră de temelie pentru o atare pasiune. Numai că filmul e film, literatura e literatură... Dar ce te faci cînd situaţia îţi este arătată ca fiind întîmplată aevea? Cunoscînd şi locul şi poate oamenii care au făcut parte din poveste?

            Înainte de a depăna povestea noastră, aş face un excurs.

            Spuneam că-mi plăcea literatura populară japoneză. Da, cît am putut s-o descos. Însă am căutat aceeaşi savoare a groazei şi în folklorul românesc.

            În legende, strigoiul, bine se ştie e ori copil născut cu căiţă, ori copil mort nebotezat, ori om care a murit de moarte violentă,  poate fi strigoi viu – adică un spirit care iese din trup de la căderea nopţii pînă la cîntatul cucoşilor să facă rău -  ori strigoi mort, cel care e găsit plin de sînge la gură în sicriu şi căruia i se taie capul, i se umple gura cu usturoi şi i se bate un ţăruş în inimă. Astea ar fi cîteva atribute şi cîteva mostre de calmare a spiritului după gîndul celor de la ţară. N-aş spune, de asemenea, că se întîmplă la fel pe tot teritoriul ţării; dacă mai demult, Ţichindeal [Banat] trebuia să-i înveţe pe oameni că povestea cu stafiile era o superstiţie prostească, practica a rămas astăzi numai pe teritoriul Olteniei. Nu degeaba Pravila lui Matei Basarab îi oprea, prin argumente teologice, să pîngărească trupurile defuncţilor, în maniera de mai sus. Creştinismul le refuză recunoaşterea însă tradiţia a fost mai puternică. Biserica recunoaşte însă încercările diavolului de a se arăta celor vii în chipul celui deceat.

            Dar să nu mai lungesc vorba. Am căutat în basme ceva şi am găsit unul care, artisticeşte, se ridică la un nivel estetic înalt.

            Defapt există şi ca baladă şi ca basm. Este povestea lui Constantin şi a Mariei (numele ei se schimbă de la o variantă la alta, dar aşa se găseşte în Poveştile Ardeleneşti culese de Pop Reteganul). Iată-i cuprinsul:

            O mamă îşi pierde, pe rînd, opt din copii, rămînînd numai cu doi,  Constantin şi Maria. Într-o bună zi, Maria e cerută de soţie de un voinic care trăia la distanţă de nouă ţări. Mama nu se învoieşte însă Constantin promite că i-o va aduce înapoi de cîte ori va vrea. Fata se mărită şi pleacă.

            La scurt timp moare şi Constantin care este îngropat de mamă sub fereastră „ca să-i fie la-ndemînă. Să poată merge în toată ziua, în tot ceasul, în toată minuta, şi nu spre a plînge după el, nu spre a-i binecuvînta ţărînă, ci spre a-l blestema cît o lua gura: [...] Scoală-te, Constantine, du-te tu ştii unde, în care parte  mi-e fata, adă-mi-o s-o văd, că de nu, sap pămîntul, te scot afară şi te blastăm, să n-ai odihnă în veci, de nu-mi aduci tu mîngîierea îndărăpt; nu te rabde ţărîna cum mi-ai ars tu inima!”

            Constantin se trezeşte şi porneşte călare spre sora sa, ce nu-l ştia mort şi pe care o aduce în toiul nopţii.  Şi întorcîndu-se „minunea-minunei, [...] păsările cîntau cît le lua gura: „Ce rînd e pe acest pămînt, de umblă viii cu morţii!”

            O lasă în faţa casei şi se culcă la loc în mormînt. Întîlnindu-se cu mama, Maria povesteşte păţania. Maria dumirindu-se cade moartă iar mama înnebuneşte.

            Nu e cazul aici a vorbi despre anatema aruncată asupra familiei, de obicei motorul tragediei,  cauzele nu ne sînt spuse şi nu le vom căuta.

            Povestea are circulaţie europeană, în prelucrarea lui Pop-Reteganul întrevăd chiar o aluzie la SUA – cînd vorbeşte despre ţara de peste nouă mări, realitate trăită de ardelenii plecaţi în anii 1880 – 1900 la muncă în State. Dar nu asta contează.

            Se găseşte într-o variantă grecească poemă, fiind tradusă în 1944 de Tache Papahagi. Înafară de numele fetei, Areti în varianta grecească, nu există nici o osebire. Varianta este admirabilă:

Pe calea ce-apucară e ciripit de păsări.

Nu ciripeau ca păsări şi nici ca rîndunele,

Ci ciripeau într-una cu vorbă omenească:

„Văzut-aţi fată mîndră alături de un mort?”

-          „Auzi tu, Constantine, ce păsările spun?”

-          „Sînt păsări: las’ să spună şi las’ să ciripească”.[1]

            Cu acestea am închis paranteza poate prea lungă, spre a reveni la ale noastre.

            ..................................................................................................................................

            În serile ploioase, seri în care nu ieşeam afară de teama guturaiului, înafară de basme, bunica îmi povestea şi lucruri care pare-se că s-au întîmplat aevea. Una din ele porneşte de prin anii 30-40.

            Peste deal de Valea Dracului, cînd ieşi pe Şeştină, poţi vedea şi astăzi o căsuţă aşezată la marginea pădurii, adumbrită de copaci şi de răgălii. Cînd începe povestea noastră, casa era alta, una veche, a bătrînilor, acum zic cei de pe-acolo. În ea stăteau o bătrînă şi doi tineri căsătoriţi.

            Bunica era mică pe-atunci şi ca orice copil se juca pe dealurile de-acolo, de vreme ce cîţiva ari de pămînt erau chiar al părinţilor ei. Şi, copil fiind,  o vedea pe bătrîna care stătea în casa de care-am zis, venind pe deal.

            Nu părea că o vede şi nu pentru că era prea mică. Bătrîna nu mai putea să vadă dintr-un alt motiv, nefiind nici oarbă. Se pare că-şi pierduse minţile, aşa că ieşirea ei pe deal oferea, nu arareori, un spectacol unic: Începea să dănţuie, aruncîndu-şi straiele cît colo şi o ţinea într-un joc ceasuri întregi, dar rău nu făcea nimănui.

            Fiul femeii era om în toată firea. Avea nevastă şi tocmai i se născuse un copil, un băiat, zic oamenii, frumuşel.

            Odată, întorcîndu-se de la lucru, omul intră în casă. Ceea ce văzu îl băgă în spărieţi. O umbră se scobora de pe horn şi se prelingea către patul copilului. Se vedea cumsecade o umbră cu formă de om care începea să dănţuie desupra patului.

            Povestea s-a repetat. Dacă la început omul a încercat să alunge umbra cu mătura, la urmă l-a chemat pe preot.

            Preotul se pare că nu mai văzuse aşa ceva că, spun unii, că şi el s-ar speriat de-aproape c-ar fi luat-o la sănătoasa. În cele din urmă dădu verdictul clar în astfel de afaceri: locul pe care-i casa nu-i loc bun de vreme ce necuratul şi-a făcut rînd la ei. Aşa că mai bine ar dărîma-o. S-o construiască mai încolo.

            Şi într-adevăr, cînd au dat jos casa au găsit acolo oseminte umane, dar nici nu s-ar fi putut altfel de vreme ce la 1848-1849 acolo s-au dat lupte crîncene. Şi au mutat casa mai sus, casă care stă şi astăzi.

            Vizitele nocturne au încetat.

            Trec anii, bătrîna smintită a murit, băiatul s-a angajat la CFR.

            A crescut deci, însă patima l-a dovedit. S-a apucat de băut cu tată-său. Şi-şi pierdeau minţile. Săraca mamă trebuia să îndure batjocura veşnică a fiului şi a soţului, pînă ce într-o zi, nemaiputînd răbda s-a aruncat în faţa trenului.

            Alţii spun altfel. C-ar fi omorît-o ei şi-ar fi dus-o cu căruţa la şină. Dumnezeu mai ştie, dar răi oameni au mai fost!

            Cel pe care jucase dracul împlinise vreo 30 de ani şi conducea mărfare.

            Într-o noapte, casele de prinprejurul gării au început să tremure din temelii. O femeie, de teama cutremurului, şi-a adunat copiii la piept murmurînd o rugăciune. Cînd au îndrăznit oamenii să iasă din case au găsit o imagine dezolantă: Două trenuri încălecate şi sute de pachete azvîrlite cît colo-n cîmp. Aşadar izbitura provocase acel tremur venit parcă dintr-o altă lume.

            Unul din mărfarele lovite era condus chiar de omul nostru.

            Tatăl, naiba ştie dacă treaz, a venit să vadă şi el pagubele. I s-a spus în faţă: „Dacă mai trăia, fiu-tău era bun de plată că din cauza lui au mai murit doi oameni şi s-a pierdut atîta marfă. N-a aşteptat semnalul”. Pe semne că era beat.

            După ce i-a murit fiul, bătrînul a mai trăit pînă pe la nouăzeci de ani. Orbise pe jumătate. Într-o zi, după o ploaie puternică a ieşit în curte. S-a împiedecat, a căzut cu faţa într-o băltoacă şi acolo a murit, înecat.

...............................................................................................................................................

            De fiecare dată cînd încheie, bunica cere şi păreri: No, ce zici, curat lucru-i ăsta?  Şi înţeleg unde bate. Aşadar destinul omului era trasat din pruncie, doar a jucat dracul asupra lui.

            Un amănunt pe care l-am omis mai sus e că umbra putea fi şi violentă, preotul fiind împins puternic de ea, pe cînd cădelniţa.

            Povestea însă s-a cristalizat de-a lungul timpului. Umbra nu a apărut, cum lesne se poate crede, după ce fiul îndrăcit murise. Atunci putea să pară o potrivire în imaginaţia oamenilor. Nu, povestea s-a aflat în timpul real al petrecerii faptelor.

            Valea Dracului a fascinat mai ales prin nume minţile sătenilor, dar şi prin privelişte. Într-adevăr în puţine locuri de pe-acolo te-ai pierde cu firea, te-ai rătăci sau te-ai simţi apucat de haine de cine ştie ce spirit rău.

            Acolo era locul în care sinucigaşii îşi alegeau să-şi pună în aplicare planul şi nu de puţine ori, plimbîndu-te dădeai peste cîte-un spînzurat. Bunica îi ştia de vreo doi pe care-i şi văzuse. Astfel că nu e de mirare că locul  a dat naştere unor astfel de naraţiuni.

           

           

           

           

           

           

---

[1] Tache Papahagi – Paralele folklorice (greco-române), M.O. şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944, pp. 85 - 86

Gînduri VI - Ora de limba română

Treceam spre clasa a V-a. Îmi luasem în primire camera din faţă, cea mai luminoasă din toată casa.

            În Albeşti erau două case care se puteau lăuda cu cea mai frumoasă podoabă, brazii plantaţi dinaintea lor care oferă celui care locuieşte în preajmă un aer, un suflu cu totul distins. Din păcate provocau şi egrasia, de aceea, întîi au fost ciopliţi pentru a lăsa soarele să intre mai lesne înăuntru, apoi tăiaţi cu totul. La noi însă au rămas în primă fază, dar aşa ciopîrţiţi îţi provoacă mai mult părere de rău decît dacă nu i-ai mai vedea deloc.

            Acolo, orice schimbare dărîmă un echilibru de zeci de ani.

            Venind din Bucureşti, cu o imagine întipărită adînc în minte, un peisaj schimbat, o zdruncină pînă la nerecunoaştere.

            Dar pe atunci, peisajul era acelaşi, cel cu care mă născusem şi crescusem în primii ani de viaţă.

            Camera rămăsese goală după plecarea unor chiriaşi puţin demni de a sta acolo. Cine ştie ce mobilă nu aveam, aşa că m-am apucat să adun lucrurile care stăteau prea îngrămădite în celelalte odăi.  Un dulăpior, o masă, un fel de birou, un tablou sumbru plin de pînze de păianjen şi negru de fum   şi cioturile de cărţi găsite prin sertare.

            Atît.

            Cărţile cele mai plăcute erau de bunăseamă cărţile de şcoală ale bunicii. Aveau chipuri şi textele erau uşor de înţeles, dar cu siguranţă, cu mult mai inteligente decît cele din cărţile de şcoală de azi.

            Erau o carte de clasa a II-a, una de a III-a şi ultima şi cea mai stufoasă, de clasa a IV, pe cînd se tipăreau toate materiile din programă într-un singur volum.

            Şi astăzi cînd le răsfoiesc îmi trezesc amintiri, unele care nici n-ar trebui să fie ale mele. Erau rodul închipuirii unui copil care se transpunea în lumea de atunci, din anii 30-40, aşa cum mi-o închipuiam după lectură.

            Acesta a fost poate primul meu contact fructuos cu literatura română, cu literatura didactică, cu istoria prezentată cu căldură nu cu cifre ca astăzi, cu geografia de-atunci, cu ortodoxia...

            Treceam de la Iarna pe uliţă (erau numai vreo 4 strofe din poezie) a lui Coşbuc la Cerbul lui Eftimiu, de la Făt Frumos Măzărean al lui Sadoveanu (atunci nu ştiam ce i-a putut pielea!) la Bunica lui Delavrancea; în faţa ochilor mi se perindau texte de o frumuseţe rară: Capra lui Moş Savin (era defapt o localizare după Daudet, din Scrisori de la moara mea),  Duiliu Zamfirescu, Carmen Sylva; Vibram la elogiul monarhiei, la textele (propagandistice dar mult mai cumpănite decît mai tîrziu) despre Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai cu întreaga lor Familie Regală şi chiar mă miram: ce a mai rămas din el? Nişte fotografii într-o carte de citire...

            Partea de istorie se deschidea mai totdeauna la Vlad Ţepeş – personaj fabulos care ar merita o soartă mai bună în cărţile de astăzi decît faima de doi lei coborîtă din Stoker).

            Nu-mi mai plăcea să stau singur, aşa că  îl chemam pe Dan în vizită, la „birou”. Lui nu prea îi plăceau cărţile, îl entuziasmau desenele animate – ca şi pe mine – şi filmele de acţiune. Eu acolo nu aveam televizor, aşa că lucrurile stăteau un pic altfel.

            Asta pînă într-o zi cînd, chemîndu-l, l-am invitat să stea pe scaun şi să asculte că vreau să-i citesc ceva. A prostestat, a strîmbat din nas, dar în cele din urmă l-am convins.

            I-am citit legenda Mănăstirii Argeşului dintr-o carte de cetire. Era redactată parte în proză, parte în versuri – după varianta lui Vasile Alecsandri – însă pe înţelesul copiilor.

            Nu mai ştiu dacă a suspinat la final, dar în orice caz emoţia l-a cuprins cu totul.

            - Mai citeşte o dată! Şi i-am mai citit-o nu o dată ci de multe, multe ori, pînă i s-a întipărit în minte. A fost o victorie pentru mine.

.............................................................................................................................................

            Zilele treceau. Ba mai săpam în şanţ mocirlindu-ne de tot şi înporcoşîndu-ne straiele, ba mai făceam cîte-o expediţie prin vale, ba mai luam un răgaz în care citeam literatura din cărţile vechi. Vara trecea dar nu simţeam o clipă că am pierde timpul. Mă culcam tîrziu şi mă trezeam devreme, nu dormeam după-amiaza pentru că nu concepeam să pierd timpul în vreun fel. Pierdeam destul timp în Bucureşti cu şcoala şi cu temele şi trezitul devreme spre o zi care mă-mi aducea nici o fericire. De aceea, timpul vacanţei era preţios şi voiam să-l trăiesc total.

            Într-una din zile a intrat bunica – tanti Anuţa cum îi zicea Dan – cu o carte veche şi destul de ruptă, în mînă. Mi-a zis că o are de la tatăl său şi că s-a plimbat destul prin mîini străine la toate şezătorile de pe vremuri. Cartea se numea : Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului de Ioan Pop Reteganul (era a II-a tipăritură de la Braşov, din 1912 – o adevărată raritate de vreme ce la bombardamente au ars toate cărţile din depozitul librarului Ciurcu). Din păcate, cartea, aşa cum se prezenta era inutilizabilă. Mai rămăseseră întregi ca la vreo 8-9 poveşti.  Însă pe celelalte le ştiam de la bunica: Ganu-Ţiganul, un ţigan ca vai de el care s-a dus să se bată cu Dumnezeu că l-a lăsat pe lume fără nici o avere, Măr şi Păr, cei doi fraţi de cruce şi cîinii lor, botezaţi cu nume de flori, Părintele Arvinte (acum ştiu că este o variantă extrem de nouă a poate celui mai vechi basm sapienţial din Vavilon, Înţelepciunea lui Ahiqar – devenită în cărţile noastre populare Archirie şi Anadam), Trifon Hăbăucul, Stan Bolovan etc.

            De aceea, nu am început cetirea basmelor cu Ispirescu, aşa cum se obişnuieşte, ci cu omologul său ardelean, Ioan Pop Reteganul, învăţător şi folklorist model pentru secolul său. La Ispirescu nu mi-a plăcut lipsa de acurateţe a folklorului cules, lipsa totală de critică a materialului care i se punea la dispoziţie de informatori. Astăzi se vede cu ochiul liber că Tinereţe fără bătrîneţe – deşi cu tradiţie universală de la celţi pînă la chinezi – poate fi o prelucrare personală a vreunei surse livreşti, aşa cum se atestă în cazul lui George cel Viteaz – fratele vitreg al lui Siegrified,  nibelungul venit pe filieră franceză, cu tot cu Balmug-ul său. În plus, pentru mine cel de-atunci,  mă frapa sărăcia de vorbe cu care venea Ispirescu şi dezacordurile gramaticale în manieră regăţeană. Pop Reteganul folosea în schimb regionalismul pe care-l explica întotdeauna în note sau paranteze, dînd textului savoarea unei limbi dispărute. De aceea nu înţeleg retincenţa lui Ovidiu Bîrlea în articolul său despre dascălul ardelean[1]. Şi-a făcut treaba cum se putea mai bine pentru secolul său şi iată, mi-a fost dascăl şi la atît amar de ani de la moartea sa (1905).

            Că-mi plăcea să-mi bag nasul în cărţi era una, învăţatul nu-mi plăcea, dar, iată, că şi aşa aveam mult mai mult de învăţat decît de la o învăţătoare bună de ospiciu.

            Într-adevăr, bunica mea avea o mare supărare în ceea ce-i privea pe ceilalţi nepoţi ai ei. Nici unul nu îi asculta poveştile şi pentru un povestitor de marcă e cea mai mare nefericire. Ea fusese ruptă dintr-o cu totul altă cultură şi nu putea concepe că cineva nu se va fi bucurat vreodată de  basmele pe care le împărtăşea cu mare generozitate.

            Eu am fost cel care a spălat ruşinea. Eu o ascultam de mic. La început îmi povestea din minte, cu amănunte, tot ce ştia; putea să facă un basm pentru copii şi cea mai grozavnică întîmplare trăită aievea, dîndu-i tot atîtea elemente cît unei poveşti, făcînd ca tot ceea ce spunea să fie atractiv, mai tîrziu mi-a şi citit.

            Mi-aş fi dorit ca învăţătorii să stea mai mult pe lîngă bătrînii de la sate că ar fi fost în infinit mai mult cîştig decît după examinarea de la şcolile de pedagogie. Răbdarea omului de la ţară – mai ales a ardeleanului devenită proverbială, dar şi de rîs pentru cei care vorbesc mai repede decît gîndesc, aşa ca în Regat – cumpănirea vorbei şi iubirea de pămînt ca idee şi ca fapt concret, acolo le-am învăţat. La oraş, însă, văd cum încet se decristalizează adevărata şcoală parcursă acolo, devenind mai nervos, mai supărat, mai iute la mînie din te miri ce.

            Tot pe atunci începusem şi să scriu.

            Făceam povestioare cu morală, după maniera manualelor, pe care apoi i le citeam cu Dan cu mare plăcere, despre găleţi de lemn sau de aur, despre împărţirea nucilor...

            Toate s-au dus, s-a ales praful şi pulberea de tot ce visam atunci că se va întîmpla şi astăzi văd zilnic cum mai moare ceva din mine, din ceea ce mă lega sufleteşte de locurile pomenite, de ideea de ţară pe care mi-o făcusem atunci, numindu-mă cu mîndrie ardelean, adică parte din România. Şi toate astea din cauza unor incapabili, analfabeţi, şnapani antiromâni mascaţi de ţigănimea interlopă, lupi deghizaţi în păstorii a ceea ce a fost cîndva patria românilor.

           

---

[1] În Istoria folcloristicii româneşti.

Astăzi la Radio România 3net - Zări

 

De ascultat mai mult: Grupul Zări

De la 19:00 la 21:00

Gînduri V - De nefăcut acasă...

Crescusem, aveam vreo 14 ani şi-mi sticleau ochii după fete. Lăsasem în urmă „dragostele” neîmpărtăşite şi uitasem complet că pe la patru-cinci ani aveam deja o logodnică-n grădiniţă. Defapt, mai mult ea trăgea de mine, mie neplăcîndu-mi ideea şi simţindu-mă constrîns să particip la o aşa afacere.

            Acum eram mai mare şi, prin urmare, în Biserica din Albeşti aveam rînd să merg ]n podeţ, nu la un loc cu muierile, şi în plus nu mai era pericolul să mă-ntîlnesc faţă-n faţă cu popa. De obicei, cînd ieşea din altar, toată lumea-ngenunchea smerită, iar la trecerea popii bătrînele-l apucau de patrafir şi mi-l frecau zdravăn de faţă, ceea ce, de bunăseamă nu-mi plăcea. Alteori, eu şi Dan eram luaţi de mînă şi duşi în faţa altarului, ni se dădeau nişte straie colorate-n vişinui şi auriu, ni se dădea un toiag în mînă şi vrei, nu vrei, stai băiete la altar şi fă ce vezi că fac şi ceilalţi: genuflexiuni, închinăciuni şi scene a la Moise în faţa rugului aprins. Dar acum,  gata!

            Acum puteam să merg la un loc cu tinerii în podeţ şi unde mai pui că veneau fete destul de frumoase. Nu mă simţeam corupător pentru că ştiam că şi ele vin tot de-aia. Din străbuni, biserica românească a avut prea puţin de-a face cu marile taine, totul fiind pus în seama superstiţiilor; de-aceea nu le acuz pe babele care se strîng la bîrfă (cu coniţia să nu mă privească vorba lor acră).

            Şi aşa, de vreo două dumineci tatonam terenul şi visam frumos. Pusesem ochii pe o fată drăguţică, nu frumoasă. Problema a fost abia cînd am intrat în vorbă cu ea. Nu mai ştiu ce vorbe mi-am ales, dar în tot cazul nu aveau de-a face cu ceea ce se întîmpla acolo şi, zor nevoie, o pufneşte rîsul.

            Rîsul a făcut să i se vadă dantura, altfel dreaptă, dar... În fine, nu părea să se fi spălat pe dinţi de cîteva săptămîni, şi-mi părea că e unul din aceia care la festivaluri rumegă cîte-un cocean de cucuruz fiert. Mi-am luat mina serioasă şi am plecat din biserică dezamăgit.

            Mi se îngropaseră o parte din corăbii. Mai rămînea să inspectez, în plimbările de seara, uliţele satului, doar, doar voi da de vreo Dulcinee.

            Din păcate încă o săptămînă a trecut fără nimic de notat. Plimbări făceam, Dan îşi lua sticlele de lapte, eu filosofam pe drum, Dan mă asculta (sau masca perfect asta), spuneam măscări şi inventam poveşti.

            Zilele erau foarte călduroase, de cele mai multe ori le petreceam în casă, atunci cînd nu făceam construcţii – la vremea aia monumentale – colibe din crengi de tei, pentru care puteam fi premiaţi pentru dexteritate. Nu ne trebuia un plan, totul venea de la sine.

            Patru pari înfipţi în pămînt, crenguţele pe care le legam între ei pentru fixare şi-apoi, după plac, puneam cîte crengi înfrunzite pe părţi şi deasupra.

            Cînd n-aveam poftă de construit, căutam mortăciuni pentru a le face slujba de înmormîntare. Aveam un Aghiasmatar în care se găseau şi astfel de bucăţi liturghice şi de-acolo, pe nas, popeşte, exersam ceea ce ar fi însemnat atunci drumul meu în viaţă. Am vrut să fiu popă, dar din motive prea laice: popa are nevastă, amantă, maşină, bani şi vilă!

Nici eu nu le-am putut răbda şi, spre fericirea multora care nici nu ştiu de ce trebuie să fie fericiţi, nu m-am făcut popă.

            Din cîte-mi aduc aminte am îngropat pisici, o cîrtiţă, un liliac...şi poate vreun şobolan. Dar, cu toată sinceritatea ceea ce făceam nu era un act pe care să-l iau în rîs. Aproape că plîngeam cînd le găseam moarte, mai ales pisicile de care eram atît de ataşat.

            .................................................................................................................................

            Am urît dintotdeauna cruzimea oamenilor faţă de animale.

            Odată, chiriaşul bunicii mele a venit cu un pui de pisică, mic, cît îl putea ţine în palmă. Îl găsise-ntr-o baltă, unde slujea de ţintă în care aruncau cu pietricele doi copii de la noi de pe stradă.

            L-am preluat şi am încercat să-l ajut. Îi dădeam lapte cu seringa (mai tîrziu, am descoperit că nu e tocmai bine), îl ţineam la căldură, mă rog, toată ziua încercam să-l pun pe picioare. Cam a treia zi, dimineaţa l-am găsit mort.

            Nu avea puterea să lupte, probabil că fusese luat de la pisică prea repede...nu ştiu, nu a mai fost nimic de făcut. I-am făcut sicriaş din scîndurile unei cutii de transportat fructe, l-am învelit într-o batistă nouă, am plîns, i-am făcut cîteva rugăciuni şi l-am îngropat în faţa casei.

            Peste un an s-a întîmplat şi deznodămîntul, într-un fel, fără să ştie cei doi  au plătit şi moartea pisoiului.

            Plecasem cu ei la pescuit.

            Am pierdut o zi întreagă pe Valea Albeştiului fără să prindem nimic. Pe la ora patru m-am hotărît s-o iau înapoi. Nu ştiu ce gînd bun i-a făcut să meargă la pădure, din cîte-mi amintesc, voiau să-şi găsească lemn pentru undiţă (bineînţeles, lemnul era de vină că nu prinseseră nimic). Acum, privind în urmă, realizez că pentru a prinde ceva acolo era nevoie de plasă, peştii fiind extrem de mici. Pe mine, oricum, numai ideea de a sta în natură mă atrăgea nu prinsul peştilor.

            Aşadar ei au luat-o către pădure, eu făcînd stînga-mprejur către casă.

            Seara am ieşit în sat.

            Pe drum m-am întîlnit cu bunica celor doi; scandalagioaică fără cusur, intrase în gura satului pentru isprăvile galante din tinereţe; eu eram sensibil la informaţii care mi-ar fi putut fi de folos.

            - De ce i-ai dus la pădure? Ştii la cît au venit? – şi a dat să mă ia la palme.

Am ţipat că nu-i treaba mea ce fac nepoţii ei cei idioţi şi am plecat. Din urmă urla la mine că sînt aşa şi pe dincolo, atacînd teme fundamentale de înjurătură.

            Replica ce i-a închis gura a fost simplă şi de efect, de vreme ce aveam şi spectatori, toate babele care-şi scoseseră capul prin poartă:

-          Ţie ce ţi-a făcut bărbat-tu cînd te prins cu X.(aici era un nume bine cunoscut în sat, dar cam de ruşine) în coteţul de găini?

            Tăcere.

            Mergînd mai departe l-am întîlnit pe cel mai mare dintre fraţi. Avea un corbaci (bici) în  mînă. L-am întrebat:

            - Ce aia mă-tii i-ai zis lu’ bun-ta că te-am dus eu la pădure?

            A sărit să mă lovească cu corbaciul şi a reuşit să-mi facă o dungă destul de urîtă pe mîna stîngă. Am apucat biciul de-un  capăt dintr-o mişcare şi-apoi ce s-a întîmplat nici n-ar mai fi de povestit...

            L-am lăsat lat în noroi, abia mişcîndu-şi picioarele, roşu la faţă, plîngînd şi urlînd de durere.

            Nu mi-a părut rău nici o clipă deşi n-am fost şi nici nu sînt un om violent. Dar răbdarea uneori are limite şi, în ultimă instanţă, paharul dă pe dinafară. Aşa a fost atunci, dar şi acum, după atîţia ani, tot nu ştiu cum aş reacţiona într-o situaţie ca aia.

            Mai tîrziu a venit şi rîndul fratelui mai mic.

            Se pare că fusese pus de nişte unguri să mă-ntărîte ca să iasă bătaie şi hărmălaie în toată regula. Problema lor a fost că nu şi-au găsit momentul; nici eu nu eram singur, nici damblagiul ăla pregătit.

            Aşa că şi-a făcut datoria. Mi-a făcut afrontul. Eu nu l-am înghiţit, l-am izbit puternic cu talpa-n piept, a căzut abia putînd să mai respire, la care unul din unguri a venit în fugă să-l apere.

            În clipa următoare unul din prietenii mei l-a secerat dintr-un salt şi aşa s-a încheiat totul.

            ...................................................................................................................................

            Vale!

           

           

           

Gînduri IV - Un hop pîn' la vacanţă

Deobicei, după ce luam vacanţa mai stăteam ca la o săptămînă prin Bucureşti. Era perioada de nerăbdare, de oftări (cu bucurie, cu speranţa că voi pleca). Nu prea ieşeam din casă că nu avem unde şi nici cu cine. Se terminase şcoala şi, parcă printr-un consemn, nu ne mai vedeam nici cei mai buni prieteni cît ţinea vara.

            Era portţa deschisă în sfîrşit.

            Însă nu în fiecare an şcoala se termina fără peripeţii.

            În clasa I, anul din ciclul primar cînd am avut cea mai mare medie (nouă şi ceva, după aia stam între 5 şi 7), am avut şi binecunoscuta serbare a Abecedarului, cînd fiecare plod se-nveşmîntă-n te miri ce pentru a-şi reprezenta litera.

            Unul era Arici, altul Urs, eu, de bunăseama, Turc. Îmi făcuseră părinţii un costum frumos, cu şalvari, am căpătat o cămaşă vişinie şi una verde, largi şi orientale fără doar şi poate, iar tata mi-a făcut turbanul, din carton acoperit cu ceva pînzeturi şi un iatagan de toată frumuseţea,  la strung,  dintr-un material nu chiar atît de inofensiv.

            Mai rămînea să învăţ o poezie tematică şi eram asigurat.

            Şi am învăţat una din Coşbuc (Cîntecul redutei: În redută numai lei!) care, în tot cazul, făcea haz de turcii de la 1877. Învăţătoarea, am mai pomenit-o, iubitoare mai mult de atenţii decît de copii – dar fie-i voia! – nu mă aprecia şi văzîndu-mi pe semne entuziasmul mi-a schimbat poezia cu o zi înainte. Una greoaie scrisă de Alecsandri, cu versuri lungi şi fără poantă. Dezamăgirea a fost evidentă şi pentru a mă pune la locul meu şi mai mult, mi-a mai dat o „temă”: să mimez un mîncăcios (adică, în mod stupid, să mă ling pe bot şi să mă frec pe burtă cînd o colegă spunea o poezie neinspirată ca mai toate cele pentru copii ale lui Arghezi). Umilirea a fost maximă, dar m-am achitat de îndatoriri şi am mers mai departe.

            În alt an, la serbarea de iarnă, după ce mi-a refuzat iniţial aportul, m-a chemat la şcoală (cu tot tacîmul, bunică şi părinţi) şi mi-a aruncat în spate „capra”. Eu trebuia să trag de-o sfoară putrezită să fac capra să clămpăne. Asta a fost o altă umilinţă; bunica mi-a spus după aia: femeia asta şi-o bătut joc de tine, la noi numa’ ăi mai slabi[1] îs puşi să fie capre. Deşi mă achitasem şi de data asta cu conştiinţa împăcată, actoriceşte – mi-am zis că trebuia cineva să facă şi asta – am rămas cu gustul amar că cineva şi-a rîs de mine. Dar fie şi asta!

            Prin clasa a III-a, la final s-a făcut din nou o festivitate. Îmi plăcea să spun poezii şi s-a făcut o repetiţie în clasă (am luat castingul) şi mi-a zis să vin şi eu la final cu poezia mea. Am fost mulţumit.

            În ziua festivităţii, ajungînd la şcoală, m-am întîlnit cu învăţătoarea şi cu ceilalţi colegi. Nedumerită m-a întrebat: Dar ce dragă, ai luat cumva coroniţă? Ce cauţi aici?

            Am rămas mut. Nici n-am mai salutat. Am plecat spre casă cu privirea în jos. Acasă am turnat o minciună, că festivitatea nu s-a mai ţinut, că s-a stricat scena şi alte bazaconii pentru că nu i-am vrut pe ai mei părtaşi la momentul meu puţin glorios.

            La sfîrşitul ciclului primar n-a mai fost nici o festivitate şi chiar de-ar fi fost nu m-aş mai fi dus. Terminasem mai bine cu notele, dar s-a întîmplat altceva. Ni s-au dat să ducem acasă lucrurile din clasă pentru a nu dispărea pe parcusul verii. Eu n-am luat nimic – din reflex – ci i-am ajutat pe alţii. Aşa m-am tăiat destul de urît la deget, într-un geam de dulap. Semnul mi-e de bună amintire, aşa am terminat eu cu madam învăţătoarea, printr-un semn care mă despărţea definitiv de vremea primei nefericiri.

            De atunci probleme n-am mai avut decît la matematică, dar în mod ciudat, ţineam foarte mult la profesoara de matematică. Mi-era frică să fiu scos la tablă că dădeam chics de obicei, dar nu puteam să am sentimente rele faţă de o persoană care, pînă la final, s-a dovedit de o cinste deosebită şi de o dăruire rară: nici bolnavă nu lipsea, atunci cînd putea să stea în picioare.

            Tot atunci venise ca dirigintă a noastră tot o persoană deosebită care şi-a propus să ne aducă psihologiceşte la nivelul de care aveam nevoie.

            Într-o bună zi, cu cîteva săptămîni înainte de vacanţa de iarnă, ne-a adunat pe cîţiva şi ne-a pus să citim cu glas tare nişte texte dintr-un Vicleim. A început totul în joacă şi la urmă ne-a pus să învăţăm rolurile pe dinafară că vom fi în serbarea de final de semestru.

            Şi aşa a fost.

            Ne strîngeam după ore şi ne repetam rolurile. Aveam un Irod – cît aş fi vrut să fiu eu ăla! – şi trei magi între care eram şi eu. Eram Gaspar.

            Ne-am făcut costume, iar gustul meu actoricesc de pe-atunci îmi tot dădea ghes să spun că bine ar fi să mă lase să mă şi mişc pe scenă. De obicei, la serbări, copiii sînt puşi să stea ca pietrele, să-şi spună mecanic rolul şi să plece de-ndată ce se termină replica. Eu nu voiam aşa, dar regisoarea noastră vedea altfel. Probabil, se gîndea că ne-a fi încurcat.

            Dar blestemul meu asupra lui Irod a fost auzit cred că din fundul sălii.

            A fost un moment frumos, de glorie pentru copilul de-atunci, şi mă bucur că s-a găsit cineva să creadă şi-n mine. Amintirea acelor persoane şi a altora, din epoca mai recentă, este de mare preţ şi lor le închin rîndurile de faţă.

            Aşa că fiecare început de vacanţă are cîte o poveste, mai mult sau mai puţin fericită. În mod ciudat uitam totul pînă trecea vremea de hodină şi mă reîntorceam în clasă aproape la fel.

           

---

[1] În Ardeal, slab înseamnă şi : 1. de rea condiţie, puşlama. 2. prost.

Gînduri (III) Pasărea în colivie...

Pasărea în colivie

Nu se bucură că-i vie...[1]

            Nimic nu e mai rece decît fierul gratiilor unei puşcării. Puşcăria aşa cum a fost, loc de detenţie nedreaptă pentru elita românească, nu cea de azi, un afront şi o jignire la adresa aceloraşi oameni.

- Dacă s-ar repeta acum ceea ce s-a întîmplat în 1948, ar fi vai şi amar de voi! spunea profesoara în faţa studenţilor săi şi avea deplină dreptate.  Cei care au trecut prin detenţie aveau de ce să se agaţe în continuu, astăzi tinerii nemaifiind ancoraţi în nimic altceva decît în vremelnica materie pe care o oferă ba media, ba magazinul.

            Poate că în ideea unui moment pacific – cum se autocalifică cel de astăzi – nici nu-ţi trebuie altceva. Nu degeaba se spune: ai trecut de rău, ai dat cu tifla sfîntului. Cu siguranţă puţini s-ar putea gîndi la o revenire a atrocităţilor din trecutul nu atît de depărtat. Bineînţeles că cei care ştiu, ştiu şi cum va fi. Eu nu pot decît să-mi închipui, văzînd că ceea ce se întîmplă azi rezonează al naibii de bine cu ceea ce a urmat crizei din anii 30.

            Şi totuşi, ca exerciţiu, ce-ar fi să ne gîndim şi la asta?

            Se vorbeşte încă de anchete politice – inşi care se opun regimului imbecil de astăzi sînt luaţi pe sus şi duşi la audieri, însă văd totodată şi că fiind pătaţi, o şi merită. N-am văzut pe vreunul curat de invinuire, iar eliberarea se face pe bază de adeziune, adică de „cioară vopsită”.  Nimeni nu rămîne nedumerit.

            O altă condiţie pentru a se întîmpla ceea ce s-a întîmplat atunci  cu vîrf şi îndesat, ar fi să existe oameni de felul celor de atunci. Să-mi imaginez pe vreun ministru din ăştia de după 90, ca, ajuns în starea unui alt fost-ministru, Nichifor Crainic, să poate supravieţui prin capacităţile intelectuale supraumane, educate fervent în vremea de libertate; ar fi o blasfemie. Pe de altă parte, majoritatea celor de azi, tineretul dănţuitor de care ziceam mai la vale, e mai folositor în libertatea aparentă, pentru că nu deranjează pe nimeni. Asta e grav. Nu mai există o generaţie clădită din bună-credinţă, patriotism şi spiritualitate care să fie un ghimpe-n talpa celor care doresc contrariul. Oricum, pentru visul unora de a ridica ridicola Uniune, astea sînt nişte tîmpenii de care trebuie să scăpăm.

            Fără aceste date, închisoarea politică de astăzi  e numai pe sfert o ideea asemănătoare celei de alaltăieri.

            De aceea îmi îngădui un răgaz, pentru a medita la ceea ce a fost posibil cîndva, repercusiune pe care o trăim astăzi, ca pe un blestem neridicat de deasupra noastră nici măcar prin jertfa unei revoluţii care nu trebuia să aibă loc.

            ...............................................................................................................................

            Se găsesc pe internet listele stufoase cu numele deţinuţilor politici de după instaurarea regimului comunist. Sînt tratate care vorbesc despre ei şi dicţionare cu mii de nume. N-or fi toate de demnă şi dreaptă amintire: între ei se aflau de bunăseamă şi secături şi profitori şi persoane nedemne de o altă soartă.

            Însă tratamentul primit acolo pentru o idee, fie ea şi proastă, fără proces sau cu procese în doi peri (Ceauşescu ar fi putut să-i răzbune dacă i s-ar fi făcut un proces drept) îi aduce în faţa noastră cu semnul egal.

            Ce-mi pasă mie că Gyr a scris imnuri legionare – Teatrul Evreesc sub ministeriatul lui Gyr şi-a pus bazele, halal rasism! – de vreme ce, suferind, era tratat mai rău decît un animal?; Ce-mi pasă că Sextil Puşcariu i-a simpatizat (nicidecum pentru crime ci pentru ideile naţionaliste), de vreme ce, după primirea sentinţei, a murit nerăzbunat de pîngărirea ce se făcea unui om fără de care ştiinţa lingvistică românească ar fi rămas cu cel puţin 50 de ani mai înapoiată? De ce m-ar îngrozi articolele teoretic antisemite ale lui Nichifor Crainic – de vreme ce bătaia de joc şi suferinţa la care a fost supus întrec orice imaginaţie? Ei erau priviţi astfel pentru un delict care nu ar trebui să existe, acela al opiniei...

            Pleava legionară, adică imbecilii angrenaţi în crimă şi ură de rasă (la modul cel mai concret), se afla deja în graţiile noului regim. N-a zis-o la plezneală Păstorel:

Căpitane, nu fi trist/Garda merge înainte/Prin Partidul Comunist! Şi tot atunci se năştea şi bancul extrem de amar în fond:

- De ce le-ai zis c-ai fost cu legionarii?

- Păi, puteam să-i mint de vreme ce erau toţi în prezidiu?

            Tipic românesc: cei care s-au dezis de legionarism îşi continuau viaţa tihnită în libertate, probabil puţin agasaţi de faptul că trebuia să aducă laude noilor stăpîni, pe cîtă vreme ceilalţi, pentru cu totul alte învinuiri, trăiau drama închisorii, iar norocoşii, drama dezrădăcinării şi a pribegiei.

            Într-un film poţi să vezi cum trăiesc eroii şi o viaţă sub un alt nume, cum îşi refac identitatea cu totul pentru a nu fi prinşi. Dar să coborîm în viaţă şi să ne închipuim cum e defapt. Teama de a fi recunoscut, teama de a te vedea jandarmul, teama de a fi prins...

            Iar cei din captivitate... Nu trebuie decît să citim amintirile celor trecuţi pe acolo, să ne punem o clipă în pielea lor (deşi, practic,  e imposibil!), să înţelegem prin ce dramă treceau, ce însemnau pentru ei păsările, mîncarea (păsatul şi zeama în care pluteau gîndaci), rugăciunea, lumina (care li se lua), o vorbă interzisă, îngenuncherea în faţa inşilor cu totul inferiori, moartea unui coleg de celulă, amintirea celor de afară, incertitudinea care îi privea pe ei şi pe cei dragi...

         Acum o sută de ani,   

         Am avut un copil, o nevastă...

         Auziţi, păianjeni? Auziţi, şobolani?

         Un copil, o nevastă...

...................................................................

În celula de-alături a murit alaltăieri unul...

....................................................................

Dragă,

Pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu? Ce să-ţi spun?

Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară?[2]

................................................................

Aceşti călăi sau măscărici

Spoiţi pe ochi cu bozii

Răsar la pat, cînd mari, cînd mici,

Rînjindu-mi ca zăvozii.

..............................................................

Aici pămîntul s-a-ngustat de-o şchioapă

Iar timpul, scos din lume, e pustiu...

Eu sînt cel care s-a trezit în groapă

Şi nu-şi aduce-aminte c-a fost viu.[3]

............................................................

---

[1] Proverb (Zanne).

[2] Radu Gyr.

[3] Nichifor Crainic.