Întîmplări de pe Valea Şapartocului...
(O samă de măscări)
(O samă de măscări)
Verile în Ardeal erau de obicei liniştite.
Aşa că mi-am convins mama pentru prima dată să mă lase singur acolo. Mă rog, singur, adică fără ea. Eu consideram, şi-aşa, că vacanţa de vară e prea scurtă, d-apăi să mi-o mai şi petrec între betoanele fierbinţi ale celui mai nenorocit oraş, Bucureşti[1].
Mi-am condus mama la gară, împreună cu bunica. La-nturnare mi se făcuse sete şi-am propus să mergem la un butic să cumpărăm un suc. Apă acolo nu se cumpără. Apă este la fîntînă; numai ăi mai fuduli, sau cărora, din osebite pricini li s-a stricat apa din fîntînă au obraz să şi-o cumpere. Sau ăia de iau maşina trei paşi, să-şi ia o punguţă cu bomboane.
Din vorbă-n vorbă am ajuns acasă. Suc nu am cumpărat, însă din cauza căldurii, pe semne, ori am ameţit, ori cine ştie, am confundat sticla de spirt cu una de sprite! Şi-am ars un gît zdravăn de spirt, şi pînă m-am dumirit că ce-i acolo, am plescăit de vreo două ori şi din buze.
Na, lasă-ţi copilul singur! Asta mă făcea să-mi amintesc o întîmplare ce-mi fusese povestită mai ’nainte.
Şi bunicu-meu, Vasile, confundase sticla de răchie cu ai de spirt, dar el a şi băut. Străbunicul, din casă auzindu-l cum răsuflă, ascuţit, a gîfîială de la alcool a-nceput să rîdă şi să spună: Mă, da Vasile ăsta, de ce tră s-ascută joagărul?
Pe lîngă istorisirile de groază pe care mi le spunea bunica, îşi făceau loc şi cîteva întîmplări petrecute aevea, cam tari şi făr’ de perdea, dar care distrau copios auditoriul, format uneori din cîteva bătrîne de vecini. Nu mai era vreme de şezătoare, nu-şi spuneau basme – ci dezgropau de multe ori momentele de povestit cînd vreunul din protagonişti merea pe lumea ailaltă.
- Ai auzit, tu, Anuţă, c-o murit Gheorghe?
- Cari[2] Gheorghe?
- Gheorghe-a lu’...
- O, ăla ce...
Şi-aşa îmi umpleam şi eu mintea cu poveşti, pe lîngă cele ştiute de la culcare. Şi, crescînd, a început să mi le spună ca dintr-o datorie în faţa uitării. Mi-a zis: Să nu le laşi aşa...să le scrii!
...............................................................................................................................................
Erau pe vale doi fraţi, un fel de Stan şi Bran (şi atenţie! Stan şi Bran e expresie veche la noi, n-are nici o legătură cu tandemul Oliver Hady şi Stanley Laurel), care aveau şi nume predestinate: Nonu (de la Ion) şi Gheorghe. Săracii, tare mai erau năcăjiţi şi mîncăcioşi din fire atunci cînd li se dădea ocazia.
Zice că odată s-au tras de ploaie mai mulţi oameni la o şură. Şi mare parte stăteau afară ş-aşteptau să treacă udăul, lăsîndu-şi sacoşele cu merinde înnuntru. Numa’ ce se ridică unul şi dă să intre-n şură, cînd ce să vadă, Gheorghe înfuleca din chiar traista sa, un dărab de slană, cu brînză, cu ceapă, aşa cum să cade. Omul nost’, numa’ ce se răpede să-l croiască şi Gheorghe de colo, tacticos, cu musteţele unse:
- No, io acuma mînc. După aia poţi să mă baţi!
*
Altădată, Nonu intrase slugă la străbunicu-meu. Bătrîna făcuse cornuleţe ce le servea cu sirdiche. Sirdiche se cheamă laptele prins la fiert, zăr cu băcăţele de brînză. Nonu, nemîncat, le-apuca pe toate ţipînd: Ale mele, îs ale mele! Şi le-a mîncat aproape pe toate.
Iese la lucru, la tăiat de lemne, şi numai ce-l apucă o cufureală de n-a mai pomenit-o. S-a tras mai la o parte, şi-a deşărtat baierele sufletului, şi na! că n-avea cu ce, sau nu obişnuia în alt chip, s-a şters cu mîna. Acu, ce să facă aşa mînjit? O intrat în căsuţă (casa cea mică, în care stăteau numai vara), o găsit o jachetă şi a folosit-o în mod corespunzător... Era jacheta cea nouă a bunicii mele...
*
Un alt Gheorghe merea pe drum cu Anica, nevastă-sa, şi pîrîia în continuu, că mîncase, pe semne, zamă de fîsaică. Şi-aşa pasu’ şi beşina. Numa’ ce să oţărăşte muierea şi strigă:
- Mă, Gheorghe, ce dracu’ tot beşeşti?
La care Gheorghe, întorcîndu-se, zice:
- Taci Anică şî miroasă!
*
O altă întîmplare care făcea deliciul ascultătorilor era legată cumva de sfera prostiei omeneşti, nu că ar face notă discordantă cele de mai sus:
Un june s-a dus în peţîte la o fată, lungană, făinucă dar cam proastă. De! Pe-atunci ş-acolo, ca-n Ion, pămînt să aivă că de restul se ocupă bărbatul cu jordia. Şi intră junele-n casă, să grăiască cu viitoarea soacră.
Pe fată o tăiase chişările şi-a ieşit afar’, s-o pus pe ciuci în uşă cu poalele ridicate şi dăi...
Mama din casă, auzind zgomotul o strîgat ca să copere ruşinea fetii, cîtă [către] vacă:
- Tu Joiană, ce te chişi tomna-n [tocmai] uşă?
La care fata de-afar:
- Tu mamă, nu-i Joiana, că-s eu!
Şi aşa, multe altele cîte-mi spunea bunică-mea din zestrea nescrisă a satului...poate le-am uitat acum. Poate mi le voi aminti într-o zi. Însă pe lîngă astea, mai erau cîteva snoave care puteau rivaliza cu Povestea Poveştilor a lui Ion Creangă:
Una pe care n-o mai ştiu bine, în care oamenii îşi cunoşteau femeile după chiloţi, care după ce-a mîncat; şi o alta, de humor la fel de îndoielnic, în care o fată îşi face rînd să meargă cu drăguţul fără ştirea părinţilor. Nu le mai scriu că am dat aici probă îndestulătoare de măscări.
Omul de la sat nu a avut în trecut gust pentru vulgaritate.[3] El înţelegea altfel folosirea şi proprietatea termenilor. Dacă vreunui ascuns mădulariu i se spunea într-un fel, păi aşa-i zicea şi el. Nu folosea eufemisme decît în ceea ce priveşte cuvîntul tabuu: dracul – necuratul, naiba, de pildă. În rest, cuvîntul tare pentru el era o vorbă ca oricare alta, mînă sau picior, c*r sau p*ţă. Cum s-ar explica altfel denumirile regionale: Futi-vînt[4] – o pasăre, Coaiele-popii – Spînzul; Pi*da ţigăncii etc..? Denumiri pe care le folosesc şi copiii deopotrivă cu părinţii lor.
Am observat şi că un copil nu era mustrat pentru vorba pe care-o spunea ci pentru întrebuinţarea ei într-o ocară, într-o înjurătură. La înjurături nu răspundeau paşnic. Însă, în a povesti ceva firesc – nu găseau cu cale să ocolească adevărul mascîndu-l, dîndu-se după pruni.
De-aceea nu pot să înţeleg reticenţa susţinută pînă astăzi în faţa celor două creaţii ponegrite ale lui Ion Creangă. Bun, nu se cade să fie citite copiilor filfizoni de la oraş. Însă între a alege vîrsta la care să le cunoască nişte copii şi a le repudia complet din literatură e cale lungă. Fie că vor unii sau nu vor, snoava aşa-zis pornografică (pornografia nu s-a născut la sat!) a făcut şi face parte din folklorul oricărui popor. Să nu uităm că nu Rabelais crease povestea Leului care-ndesa muşchi de copac în zgăul[5] babii ca să-i astupe rana şi a Hulpoiului care-i făcea vînt cu coada ca să nu i se pună muşte. Era tot folklor. Sau snoava leghelor franţozeşti...Mă rog, se găsesc în Pantagruel. Să nu uităm nici că Geambatista Basile, prelucrînd 50 de poveşti, tot în folklor şi-a găsit materialul, nici acela prea inocent. G. Chaucer în Poveştile din Canterbury foloseşte tot snoava populară, aia care va fi fost pe la-nceputurile literaturii englezeşti, atunci cînd vorbeşte despre muierea ră de muscă; Boccaccio sau chiar divinul Dante: Plecînd, făcu-şi din cur trompetă... Sau Fraţii Grimm, ingrat traduşi la noi numai în ediţii pentru copii, care mai de care mai îndulcite.
Nu vor intra în această categorie Jarry şi Apollinaire. Ei da, au refulat şi au creat literatură pornografică. Ceialalţi, pomeniţi aci, nu.
[1] Nenorocit înseamnă, ceea ce ar fi lesne de observat despicînd cuvîntul, fără de noroc, ne norocit de Cel de Sus.
[2] În Ardeal care – cari se citeşte cu i scurt, nu ca în Moldova – carii; Aşadat, cea mai uzitată formă este car’ Gheorghe? car’ lucru?
[3] Azi se pare că are. Poate nu voi reuşi să explic procesul, însă, cu cît un cuvînt devine mai ocolit, prohibit, cu atît semnificaţia lui se schimbă şi-l face să intre, involuntar, în sfera vulgară. În tot cazul, să se facă distincţia clară între oraş şi sat cînd e vorba despre moralitatea unor expresii.
[4] Apare în Dicţionarul lui F. Dame.
[5] Cf. Cazania lui Varlaam – Sfînta Parascheva: Şi eu încă sînt din zgău de maică născută...(citat din memorie)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu