Macedonski şi propovăduirea demonismului de-mprumut

Kitsch şi poezie

            Recunosc, din capul locului, că Macedonski nu mi-a fost niciodată drag. Poate mai încoace, studiindu-l mai cu luare-aminte în cîteva direcţii într-adevăr plăcute ale scrisului sau ale vieţii sale – aşa cum a arătat-o Călinescu în Istoria sa -am început să-l apreciez în ciuda ambiţiei sale sinucigaşe.

            Nu mi-au fost dragi scriitorii care, singuri, îşi ridicau statui sau pozau cu lauri pe tîmple – ideea e de-a dreptul ridicolă şi, prin urmare, denotă o sterilitate aparte a spiritului. A scrie pentru încununare...

            Pe de altă parte nu mi-au fost dragi scriitorii teribilişti, fără sistemă – din gîndirea cărora nu se poate recrea o idee de la un cap la altul – care căutau cu tot dinadinsul să şocheze cititorul mimînd misterul sau statura impozantă.

            De-aceea, îmi place Esenin, însă în momentul în care puştiul sare pe-o cutie de lemn, ca să pară mai înalt, mă dezgustă.

            Macedonski nu a făcut o viaţă întreagă rabat de la asta, aşadar, a-l regîndi astăzi cere mai mult înţelegere decît pregătire într-ale scrisului său.

            Încercările lui arată în fond, disperarea unui spirit talentat fără îndoială, a unui creator făcut iar nu născut, care nu are material cu care să modeleze.

            Merge de la o uşă la alta a inspiraţiei şi se opreşte din cînd în cînd la cele mai neispirate alegeri.

            Astfel îl descoperim într-o poezie a sa de pe la-nceputuri:

IMN LA SATAN

Satan, fermecător Satan, proteu ce eşti ascuns în toate,
În iadul tău primesc să ard, fiindcă altfel nu se poate;
Te-ador, Satan, fiindcă tu eşti zâmbet, rază şi coloare,
Eşti cugetări şi eşti simțiri, eşti aur, vin, cântare, floare, --
Eşti tot ce e ispititor: plasticități de corpuri goale, --
Și zbor spre cer şi voluptăți ce sunt titanice răscoale...
O! singur zeu, fiindcă rău — iar răul singur este forță --
Al tău e-ntregul Univers, plecat sub sabie şi torță...

Când ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia...
Satan, — oh! Iartă-mi neghiobia!

Satan, fermecător Satan,
Nemilostiv, cum e dorința,
Şi ager, cum e iscusința,
Tot mai activ din an în an;
Semeț cum este biruința...
Satan, dorință de ştiință,
Satan, dorință de frumos,
Satan, voință şi putință,
Pe-altarul tău mă-aduc prinos...
Jos, jos fățărnicia...

Când ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia...
În ochi adânci când scânteiezi, pe buze roşii când răsufli,
Averi de-avari le risipeşti prin simțuri reci furtuni când sufli;
Înnebuneşti pe prea cuminți, ce stau tâmpiți de-nțelepciune
Și schimbi deodată în focar ce-a fost mai stins ca un tăciune.
Tu, care culci sub sărutări în silnicia ta sublimă
Pe crinul fraged ca să smulgi beția rară printr-o crimă,
Oh!... singur rodnic pestetot, când spargi a cerurilor boltă
Și plumb topit în ea țâşneşti a vieții aprigă revoltă,
Satan, — oh! iartă-mi neghiobia.

Arhanghel de-aur şi de foc,
Ce-nsămânțezi Dumnezeirea,
Urmându-ţi vecinic siluirea,
Din timp în timp, din loc — în loc,
Și ce-o supui să-ți rabde firea...
Satan, nenvinsă bărbăție,
Adolescent în orice timp,
Urmează-a ta împărăţie
Și prăvăleşte-orice Olimp...

Când ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia...
Oh!... Iartă-mi, iartă-mi neghiobia.

                 

                Oferindu-i circumstanţe atenuante, luăm pildă de la Nichifor Crainic şi numim înşirarea asta de cuvinte o încercare de epatare. După modelul romancierilor romantici, Macedonski spune la prima tipărire că poezia face parte dintr-o poemă mai amplă, însă creştină şi că, prin urmare, textul atît de îndrăzneţ este scos dintr-un context care l-ar infirma.

            Că Macedosnki îi avea în vedere pe francezi (pe care i-a apreciat atît de mult pînă la a se confunda cu scrisul lor) nu mai încape îndoială. Demonismului său artificial acolo îi găsim rădăcinile. Însă nu pot să nu constat cît de puerilă e această încercare de mitizare a propriei personalităţi, de a se pune în straiele unui adorator satanic. Că nici nu credea ceea ce scria, din nou, e mai mult ca sigur, de vreme ce mai tîrziu, în alte poezii îl adoră pe Dumnezeu – de multe ori însă, ca de la egal la egal, ceea ce, iar îl coboară de pe tronul poetic făcut chiar de el.

            Prin urmare, avem de-a face aici cu adorarea luciferică rămasă ca amintire în parte de la Milton şi într-o măsură mai mare de la iluminiştii francezi: elementul progresist, lumina cunoaşterii – citeşte: Lucifer – este pedepsit de Demiurg pentru încercarea de răzvrătire. De aici, prin urmare, rezultă că cel pozitiv era defapt bietul înger căzut pentru că era raţional şi nu retrograd precum Creatorul. Însă, dacă Macedonski ar fi dospit cel dintîi gogomănia asta ar fi trecut cel puţin de filosof. Nu este cazul. Cum spuneam, el nu a făcut decît să pastişeze mii de astfel de poezii prezente în literatura decăzută a Parisului.