Joc de oglinzi

Concert Adi BEZNA si Catalin UNGUREANU 31 ianuarie Club Mojo

2012-01-31T01:57:00.000-08:00

Naum Petrovici - Versuri - 1816

2012-01-29T04:31:00.000-08:00

VERSURI

CELUI DE BUN NEAM NĂSCUTULUI

DOMNULUI

ATHANASIE GABROVSCHI

Cetăţeanului şi marelui Negoţiator din

Pesta, precum şi a Shoalei Naţionale Ro-

mâneşti de acolea CURATOR ca unui bun şi

spre cultura Românilor învăpăiatului Pa-

tron, la zioa numelui Domniei Sale

în 18-lea Ianuarie 1816

cu mare Reverinţă dedicate

prin

N A U M P E T R O V I C I

A măritei Deputaţiei, carea ocîrmuiaşte Fundusurile

a Shoalelor Naţionale Generalnic şi a Preparanda-

lelor Particularnic Juratul Canţelist

LA BUDA

În Crăiasca Typogr[afie] a Universit[ăţii] Ungur[eşti]

1816

Grandia laturus meritorum proemia

Horatius

Păşeşte mai încolo…

Căci părtaşi te vei face răsplătirei a me-

ritelor sale

Horaţius

Sosi zioa cea dorită

ATHANASIE preabune,

Întru carea fără mită

Voiu să arăt la lume

Ale tale mari virtute

Apro[a]pe la şease sute!

***

Şease sute mai c-ar face,

De leşi to[a]te numera;

Ma nu pot acum în pace

Despre to[a]te cuvînta,

Fără din cele de frunte

Voiu să rădic un munte. /

***

Fo[a]rte tare se-ngrijasă

Tinerii cei Româneşti,

Sfătuindu-se pr[e]-acasă

Cu mlădiţele serbeşti;

Cum ar putea pune pază

Pre împăratul să-l vază.

***

Grij-aceasta a lăvdatei

Tinerimei Româneşti,

S-o aşternut maiestatei

Sale înaltei Crăieşti

Cerînd să se slobozească

Chipul său[1] să se scobească.

***

Împăratul acţeptă

Aceast-adîncă rugare,

Şi GRABOVSCHI alergă

A o duce la cărare;

Plătind pănă la o dra[h]mă

Ce scobi chipul pr[e]-aramă./

***

Naţia se veseleşte,

ATHANASIE vestite,

Pre FRANŢISCUS îl măreşte

Cu lavde nemărginite;

Avîndu-l acum în casă

Se bucură c[a]-o mireasă.

***

Nici al Tău nume lăvdat

Patrone Sholasticesc,

Va fi vr-odată uitat

La neamul cel Românesc;

Căci acum Te-nvredniceşti,

Virtutea Ta o măreş[t]i.

***

Haid’să vedem mai departe

Athanasi[e] ce-ai turnat –

Pentru ce toţi de la carte

Măresc al Tău patronat,

Strigîndu-ţi neîncetat,

Să viiezi nevătămat! /

***

În anul cel scăpătat

Opt sute după o mie,

Cu cinspre’ce adogat,

Ivişi a Ta Patronie;

Căci cătră Sholari[2] căvtaşi,

Unsprezece îmbrăcaşi.

***

Preparanzilor ai dat

Cu această părtinire

Prilejul de ţ-au lucrat

Oltare de mulţemire,

Nemuritoriu vei fi

Căci tot îţi vor mulţemi.

***

A pune aici nu lipsesc

Dovede nenumărate,

Căci faptele mărturisesc

Cum că-s tot adevărate.

Numele Tău cel văzut

Tuturor e cunoscut. /

***

A mă duce mai departe

Ar fi tot de prisosit,

Pentru ca să scriu pre carte

În ce mod te-ai ostenit,

Ca Sho[a]la cea Românească

Odată să înflorească.

***

Deci ascultă ce-ţi postesc

Din simţire sufletescă,

Cu neamul meu Românesc

Întru unire firească;

Dumnezeu să te trăiască!

Numele să ţi-l mărească!

Transliterare interpretativă de Alexandru Turcu

[1] Obrazul sau Icoana a preaînduratului Monarh. (n.aut.)

[2] Preparanzi. (n.aut.)

Versuri la naşterea lui Hristos - 1813

2012-01-28T14:32:00.000-08:00

V E R S U R I

NAŞTEREA DOMNULUI

ŞI

MÎNTUITORIULUI NOSTRU

I I S U S H R I S T O S

Typărite cu ajutoriul onoratului Domn

Athanasie Pulievici

[N]egoţitoriu şi Cetăţean în Peşta

***

ÎN BUDA

Cu typariul Crăeştei Typografii a Univer-

Sitatei Ungureşti din Peşta. 1813

C Î N T A R E

Tatăl firei bin[e]-au vrut,

Cuvîntul trup s-au făcut,

Şi fecioara a născut,

Pre Dumnezeu nefăcut.

Steaoa pre El au vestit,

Angheluu l-au preamărit.

Păstorii au fluierat,

Pre cel născut l-au lăudat; /

Pre cel în iasle culcat,

Fiiul în scutec făşat.

Dacă s-au născut Iisus

Împăratul cel de sus,

Maghii de la răsărit

La Ierusalim au vint,

Pre Irod au întrebat,

De născutul împărat,

„Că steaoa la răsărit

Am văzut, şi am venit.

Unde-i? Să I ne-nclinăm,

Daruri lumeşti LUI să dăm.

Aur, Smirnă [şi] Tămâie

Spre noi mila LUI [să] fie.”

Atunci Irod împărat

Foarte rău s-au turburat,

A omorî pre Hristos

În minte ş-au pus vîrtos./

Aspru lucrul frămîntînd,

Cu de-adins el întrebînd,

„Unde e să se nască

Car’va să [î]mpărăţească

Pre pămînt în locul mieu[?]”

O, cît îi era de greu[!]

Atunci Arhiereii

Adun cu Cărturarii,

În Vitheleem, lui i-au zis

Că precum iaste şi scris.

Şi aşa au demîndat

Tyranul acest spurcat,

Fără minte, fără sfat,

Mulţi prunci tineri au tăiat!

O! ce lucru tyrănesc,

Debărat sălbătăcesc,

Cum putuşi tu Iroade

Întră oameni şi gloate, /

A face nedreptate,

Mare păgînătate?

Ia! Mumele-s lipsite

(Lucruri neauzite)

De fiii lor cei prea dulci,

O, amărîte porunci!

Care tu le demîndaşi

Tinereţa săceraşi!

Ascultaţi-mă voi fraţi

De Duhul Sfînt luminaţi,

Irod cu a sa mîndrie

Fu-mpins la tyranie

Să lăse de Dumnezeu

Pentru lumesc folos rău.

Ma[1] noi să ne umilim

Domnului să mulţemim,

C-au trimis pre Fiiul său

Pre toţi să scape de rău; /

De iad, de focul vecinic,

De tartorul tyralnic,

Să ne ducă-n paradis

Tră ce Fiiul fu trimis.

Toţi creştinii să salte[2]

Cu bucurii înalte,

La Naşterea lui Hristos

Oamenilor de folos.

Toţi cu un vers să strigăm

Pre Hristos să lăudăm;

Mărit să fii Tu, sfinte,

Al nostru bon (!) Părinte.

Pace dă creştinilor,

Tu, Tatăl făpturilor.

Pace pănă-n vecie

Mila Domnului [să] fie.

Gheorghie Montan [Muntean?]

Învăţătoriu Nor[malicesc] în Peşta.

Transliterare şi interpretare: Alexandru Turcu

[1] Acuma, în cazul ăsta, dar (n.ed.)

[2] Cf. Limbele să [p]salte / cu cîntări înalte (Dosoftei, Psaltirea în versuri; Anton Pann – Cîntece de stea).

Versuri de Naum Petrovici - 1815

2012-01-27T15:49:00.000-08:00

V E R S U R I

Celui de înalt şi bun neam născutului

Domnului

U R O Ş S T E F A N

N E S T O R O V I C I

a preasfinţitei Chesaro-Crăieşti şi Aposto-

liceştei Maiestatei Consiliar, a tuturor Shoa-

lelor din Crăimea Ungariei de lege Grecească

neunitei Româneşti, Serbeşti şi Greceşti mai

marelui Inspector, a crăieştelor Înstituturi

Pegagocigeşti din Sînt-Andrei, Arad şi Pes-

ta Directorului, precum şi la Deputaţia,

Carea ocîrmuiaşte Fundusurile a Shoalelor Na-

ţionale Generalnic, şi a Preparandalelor Par-

ticularnic Purtătoriului de Prezidium,

prea Milostivului Patron, la zioa

numelui Măriei Sale

Întru dîncă umilinţă dedicate

prin

Naum Petrovici

A mai sus lăudatei Deputaţiei juratul Canţelist

în 2-lea Decemvrie 1815

Cu cheltuiala Domnului Nicolae Roja Cetăţeanu-

lui şi marelui Negoţiator din Pesta, precum şi la

Pre[a]lăudata Deputăţiei a Fundusurilor Shoalelor din

naţia Românească alesului Condeputat tipărite

La Buda

În Crăiasca Typogr[afie]: a Universit[ăţii] Ungur[eşti]

Curi Române de departe

Vino şi tu Serbe frate

Astăzi cu toţi să săltăm,

Cu glas mare să cîntăm!

Căci Uroş iar se iveşte;

Zioa sa o prăzdnuiaşte./4.

Uroş, propt[e]a Serbilor,

Scutitori Românilor,

Car’adînc se străduiaşte

Noroc şi ştiinţă doreaşte,

Laude ş-eau agonisit

Prin care s-au fericit.

***

Auzind glasul românesc

Urechea Tatălui ceresc,

Pre Uroş l-au rînduit,

Noao ni l-au dăruit:

Românilor spre deşteptare

Şi Serbilor spre îndreptare. /5.

Oh! Cel mare şi lăudat

Franţ, al nostru împărat,

Văzînd pre Uroş rîvnitori

Şi rînduiaşei plecători,

Cu milă s-au îndurat

Şi-n Svetnic l-au rădicat.

***

Cătr’această dignitate

Ce-i lui Uroş acum date,

Înălţatul împăart

Mai încă s-au îndurat

De-al numi pre Dînsul tare

Preste Sholi Înspector mare. /6.

Împăratul se-ngrijeşte

Şi prin Uroş porunceşte,

Ca Românii să se-nveţe

Bine de la tinereţe,

Fraţii Serbii să se crească

Şi Elinii[1] să-nflorească.

***

Uroş, neînvins bărbat

Mari şi multe au răbdat,

Apoi rumpsă deodată

Piedeca – lui arătată;

Ş-aşa pupul înflori

Înaltul mandat[2] rodi. /7.

În Arad s-au pus temei,

În Pesta şi-n Sînt-Andrei[3]

Român, Grec şi Serb păşeşte

Acolo, unde să creşte;

Cum se cade a trăi

Şi Patriei a sluji.

***

Tinerii se gată tare

Cu totul şi mic şi mare,

Avînd duh şi simţiri bune

Care toate le supune,

A merge la-nvăţătură,

Carea încă nu avură. /8.

Românii aleargă foarte

A mări timpul pîn’ la moarte,

În car’Uroş fu născut

Şi Shoalelor prefăcut:

Văzînd că-i duce de mînă

La mărirea cea bătrînă.

***

Nemic Românul doreşte

Fără caută a se creşte,

De-a fi credincios subpus

Craiului ales de sus;

Drept şi pîn’ acum au fost

Lui[4] credincios, însă prost. /9.

Iată Tatăl cum săltează

Cînd acum poate să vează,

Cum pruncii se sîrguiesc

Şi cătră Shoale păşesc;

Und’ad’vărul[5] izvoreaşte

Îndo[iala] se topeşte.

***

Maica dulce plîngea tare

Văzînd pre fiica că n-are

Învăţătură: ca să crească,

Şi de rău să se ferească.

Ci-acum lacrămi se uscară,

Căci şi făte-n Sholi întrară. / 10.

Oh! Moşul cel mîngîiat

Nici de moarte spăimîntat,

Văzînd norocoşi pre toţi

Pre ai săi iubiţi nepoţi,

Merge cu încrezămînt

Pre cale cătră mormînt.

***

Plugariul nu se scîrbeşte

Deacă acum îl loveşte

Jugul, care nu e mare;

Nici aşa potere are,
Căci prin Shoale au trecut

Şi soartea ş-eau conoscut. / 11.

Cetăţeanul are foarte

Creştere cum să se poarte,

De-a fi Patriei credincios

Şi la public de folos

Căci aceast-au căpătat

Cînd la Shoale au umblat.

***

Apoi cel groaznic Soldat

Thronului său dedi[c]at,

Trecînd prin Shoale gă[s]i

Cum să poată izbîndi,

Nu ca Tygra[6] să răcnească

Ci ca viteaz să lovească. / 12.

Vezi dară Române frate

De ce feli de bunătate

Uroş bunul ne-au găsit,

În grădină le-au sădit,

Frate Serbe dar priveşte,

Oh! Eline socoteşte.

***

La aşa grădină mare

Fu de lipsă foarte tare,

C-aşa arbori[7] să se pună

De carii fructuri s-adună.

Apoi Uroş cel vestit

Odihna sa n-au iubit. / 13.

Patru ani ş-o săptămînă

Sădi Uroş cea grădină,

Dîndu-i şi cultură bună

Car-acum fructuri adună.

Sînt-Andrei mărturiseşte

Şi Aradul dovedeşte.

***

Mari sînt cu adevărat

Faptel-acestui bărbat.

Căci Shoalele veştejiote

Şi cu totul părăsite,

Acum iarăş înverzesc

Şi printr-însul înfloresc. / 14.

Deci, astăzi fieştecare

Să se bucure prea tare!

Român, Serb şi Grec grăiască,

Nimenea să se-ndoiască.

Ci toată casa să fie

Cuprinsă cu bucurie.

***

Vivat! Uroş să trăiască!

Mulţi ani să se-nvrednicească,

A fi preste Shoale domn,

Ca să ne scoale din somn,

Apoi noi păşim cu fire,

Cu toţi cătră fericire. / 15.

Cureţi toţi şi toate dară,

Şi strigaţi cu mine iară:

Vivat! Uroş să trăiască!

Dumnezeu să-l fericească.

Zilele să le lungească

Dignitatea s-o mărească.

[DESCRIERE: Titlu: Versuri Celui de înalt şi bun neam născutului Domnului Uroş Stefan Nestorovici… Autor: Petrovici, Naum; Localitate: Buda; An: 1815; Editura: Crăiasca Typogr[afie]: a Universit[ăţii] Ungur[eşti]; Format: 15 p., in 8°(18 x 13cm); Leg. în carton; Deţinător: B.A.R. 000009641, CRV.883 Info: Carte tipărită sub cenzoratul lui Petru Maior]

Transliterare şi interpretare a textului: Alexandru Ioan Turcu.

Despre Uroş Nestorovici

[.............................................................................................................................................]

Şcolarizarea unui număr mai mare de copii nu putea fi înfăptuită fără să se asigure o pregătire mai temeinică a viitorilor învăţători. Nevoia de şcoli se resimte în viaţa poporului român şi, în 1807, un grup de intelectuali bănăţeni, între care: Ştefan Atanasievici (Lugoj), Gheorghe Petrovici (Belinţ), Petru Popovici (Bocşa) şi Dimitrie Ţichindeal (Becicherecu Mic) înaintează o petiţie împăratului Francisc I, prin care solicită fiinţarea unor şcoli, unde să fie numit ca director o persoană bine pregătită pentru a asigura o educaţie bună tineretului. Aşa a fost numit ca inspector al şcolilor neunite, în 1810, Uroş Nestorovici. Prin numirea sa, au încetat de a mai funcţiona ca inspectori Ion Opriş (Oradea) şi Grigore Obradovici (Timişoara). Noul numit, Nestorovici, elaborează un plan de organizare a şcolilor pe care îl trimite împăratului, şi unde face referire la condiţiile de funcţionare ale instituţiilor de învăţământ, obiectele de studiu, ordinea de predare, îndatoririle profesorilor, reguli pentru elevi etc. Autorităţile vieneze dispun înfiinţarea a trei şcoli pedagogice (preparandii) pentru pregătirea învăţătorilor, acestea aflându-se la: Arad (pentru români), Sânandrei (sârbi), Pesta (greci).

Inspectorul Nestorovici reorganizează şi districtele şcolare astfel: Oradea – 416 şcoli, Timişoara – 180 şcoli, Lugoj – Caransebeş – 238 şcoli. Împotriva reînfiinţării Preparandiei din Arad au luptat şi cercurile bisericeşti sârbeşti, care se bucurau de anumite privilegii în conducerea şcolilor ortodoxe din Banat. Totuşi, Curtea din Viena consfinţeşte deschiderea preparandiei arădene, în 1812, iar episcopului i se cere să sprijine politica şcolară imperială. Planul de învăţământ cuprindea mai multe materii umaniste şi ştiinţifice, necesare pregătirii dascălilor, punându-se accentul pe cursurile de pedagogie şi metodică. De altfel, Consiliul locotenenţial susţine înfiinţarea acestor preparandii: “Nu se poate nega că, cultura plebei valahe de acest rit, care locuieşte mai ales în satele mai îndepărtate de oraşe şi cetăţi, se află pe o treaptă inferioară. Cauza acesteia, între mai multe altele, este chiar aceea că nu sunt indivizi apţi pentru învăţători într-un număr aşa de mare”. Intenţia autorităţilor centrale era ca în şcolile preparandiale nou-înfiinţate, să nu se pună accentul atât de mult pe educaţie, ci să fie date elevilor cunoştinţele necesare vieţii de la sate.

[………………………………………………...…………………………………………..]

prof. univ. dr. Gheorghe Luchescu, “Şcoli de altădată”

[1] Elinii, sau Grecii. (n.aut.)

[2] Mandat, adecă: poruncă. (n.aut.)

[3] Sînt-Andrei iaste un Oraş mare în Ţeara Ungurească, aproape [de] Buda. (n. aut.)

[4] Adecă Craiului. (n. aut.)

[5] Zi [adică citeşte] : unde adevărul. (n. aut.)

[6] Tygra iaste o hiară sălbatecă foarte cumplită, iubitoare de căldură şi pentru aceea lăcuiaşte în părţile cele călduroasă ale Asiei şi în Africa. (n. aut.)

[7] Arborii sînt copacii. (n. aut.)

Francănştain de România şi-a arătat bornele la televizor

2012-01-23T01:10:00.001-08:00

Mary Shelley nu şi-a închipuit că monstrul plăsmuit de ea să-i sparie pe bărbatu-său şi pe Byron, Frakenstein chiar poate exista cu adevărat. Ea şi-a închipuit, în temeiul descoperirilor de pînă atunci că dacă ai apă şi electricitate (de pildă un fulger) poţi da viaţă unui obiect neînsufleţit.

Acum, bine ştim, nu trebuie aşa ceva. Trebuie să bagi bani în guriţa unui astfel de monstru şi el apare şi hop-ţop, ameninţă; Aşa văd eu treaba cu celebrul, invulnerabilul şi minunatul, pe scurt zis, Stolo.

Stolojan, a dat din nou cu palma în că..., dacă-mi este permisă expresia, şi l-a expus ventilatorului în mod uimitor.

Omul ăsta mi-a dat mereu impresia unui om mort pe jumătate, care acum, alimentat şi de furie, zici că se scurt-circuitează continuu.

Imbecilii PDL au crezut că ăsta mai are capital de imagine. Cucu! Stolojan e mort demult pentru oameni, cam de cînd a renunţat la meciul alegerilor pentru a-l păstra în libertate pe chelbos, care dealtfel, era şi el cu un picior, dar în puşcărie. Dare-ar cel de Sus să i se împlinească menirea de-a ajunge acolo!

Stolojan vine şi spune că: nuuu, nu mai faceţi atîta zgomot că aude Europa [ce javră de conducător avem] şi hop, vezi că nu ne mai dau ăia bani. Du-te învîrtindu-te şi te tratează de pedelism acut. Stolojan, eşti îndoctrinat şi nu merită să te ascultăm.

Defapt, dacă mă uit mai bine la tine, n-ai meritat niciodată.

PS. JOS UDMR! [propun să i se schimbe numele în UMDR]

Cum ne pregătim de dialog cu prim-pechinezul lui Băsescu...

2012-01-22T00:05:00.000-08:00

Boc, cs, cs, cs ~ cuţu, cuţu, cuţu

Cotoi - kitty, kitty, kiii....

Îl auzeam aseară pe mahalagiul inept al guvernului, chestia aia mică numită Boc, spunînd de mai multe ori că acum prioritatea lui este dialogul şi că aşa trebuie să gîndească toţi acoliţii lui.

Lasă că în primul rînd şi-au deşertat ţucalul în capul nostru cu tot felul de expresii. Am înţeles dintr-un articol că limbricul Urban ar cam vrea s-o ia pe uşa din dos şi să se lase de politică. De-ar face toţi la fel! (Drept fie între noi, nu cred că se lasă un intelect incapabil ca al lui de ţîţa puterii!)

Dar, fie! Boc vrea dialog.

La cum o spunea, mă aşteptam din clipă-n clipă să intre cu mascaţii peste mine-n casă, să mă bage-n dubă şi să mă ia la dialog. E un fel de : aţi vrut dialog, luaţi dialog! Cu forţa dialogaţi că vă ia mama dracului.

Că o să-i ia pe ei mama dracului – asta o sper din tot sufletul – că decît unul de-al nostru mai bine unul de-al lor, dacă se poate, toţi ai lor.

Eu (fără paradă) am o şcoală, am ceva şi pe deasupra şcolii că n-am stat la mîna învăţămîntului românesc aşa, cîntat cum e el, şi m-am ocupat şi singur de propria educaţie. Eu nu am ce discuta cu nişte oameni inferiori mie, cum sînt cei din PDL, decît cu condiţia de a-şi vedea de lungul nasului. Adică eu cu un Igaş tractorist oricînd aş sta de vorbă, dar cu un tractorist pus pe post de ministru, niciodată. Cu un Boc, profesor (cît ofi el de profesor) aş vorbi şi dacă mi-ar fi în cometenţă l-aş mai pune să citească încă o dată lecţia să se lămurească întîi el, abia apoi să predea. Dar cu un Boc pus prim-ministru niciodată nu aş avea ce discuta.

Cazul ar fi identic cu acesta: eu pregătit într-ale filologiei să predau matematica. M-ar crede cineva ca neavînd habar de matematică, să o predau? Cum ar discuta cu mine elevii?

Totuşi atitudinea asta în mediul profesoral am cunoscut-o. Am avut destui profesori nepregătiţi care se enervau la întrebările simple ale elevilor. Aşa e şi Boc. Un incompetent în tot ceea ce face, şi pe deasupra şi ţîfnos ca o fată bătrînă. Îmi pare rău că n-a rămas lat atunci cînd a căzut.

Asta e cu competenţa. Cum să conducă o ţară nişte oameni pregătiţi numai în : a tăia frunze la cîini? A săpa groapa altuia? A se pişa în contra vîntului? A sta cu curu în două luntri?

E ca pe vremea sovietizării. Prostul satului e şi poet (scriau de-alea cu tractorul...aşa e Olteanu, lonzincarul şi curlingăul de serviciu: soarele de la Bucureşti: Udrea.), e şi şef la colectivizare, ştie şi economie şi politică şi apărare naţională şi ...etc. Ai spune, băăă! Da ce învăţămînt avem, să scoţi dintr-unul care nici n-a fost la şcoală, genii cum nici măcar Eminescu n-a fost! Dar ce zic, laureaţii premiului Nobel nu ştiau atîtea cîte ştiu PDL-iştii.

Aşadar, din nou, în dialog, ne putem lovi de o altă chichiţă: cum naiba să stai de vorbă (adică la dialog) cu nişte oameni care le ştiu pe toate?

Zilele trecute am dat glas unei idei mai vechi. Aia cu Udrea la mineri. Nu ar fi bine, pentru că ar presupune să-i obligăm pe bieţii mineri să...Doamne, iartă-mă!

Aşa că, economic, m-am gîndit cum am putea scoate banii furaţi de rapandulele astea. Le trimitem în Olanda, pre străduţa stacojie, la galantar şi nu le-am lăsa libere din serviciu pîn-or da toţi banii înapoi şi vor avea, evident, fum şi bătături la poponeaţă.

Aşa că nu o mai dau pe Udrea la mineri, că n-are rost. Hai s-o dăm la ce e competentă!

Rămîne însă o întrebare... Cui îi dăm pe UDMR-işti, să nu mai auzim de ei? ...Cu ăia, chiar de-aş vrea, n-aş putea să dialoghez, că nu înţeleg, neam, vorba lor...

S-a înfoiat ţucalul pedelist şi dă pe-afară!

2012-01-20T05:15:00.000-08:00

Udrea, vai Udrea

Vedea-te-aş moartă

Cu dric la poartă

Şi cai mascaţi!

(după un cuplet de Moscopol)

Nu mai este vremea să-i trimitem la spînzurătoare – aşa era îndemnul nu cel de 22 de ani încoace, ci de aproximativ 300 de ani, de cînd începuseră glasurile românilor să se-audă, cu furia celui călcat în picioare de puteri care-i erau băgate pe gît. Ar fi vremea să plătească. Nu aţi simţit o mare dezamăgire ştiind că Ceauşescu a scăpat prea uşor? Aşa şi cu ăştia: nu merită nici să moară, în schimb merită să-i vedem dorind să moară.

Totuşi, nu putem scăpa de preşedinţii noştri decît împuşcîndu-i? – mă întreba cineva. Se pare că pentru a fi împuşcat trebuie să fie cineva cu iniţiativa clară, cum au fost acoliţii lui Iliescu şi el însuşi. De Ceauşescu aşa am scăpat, şi-aşa a scăpat şi el, ieftin, după ce fusese acuzat de basme.

Lui Băsescu îi trebuie un proces. De data asta drept, în urma căruia, în statele care mai au pedeapsa cu moartea, i s-ar putea aplica. Şi fiţi liniştiţi, pentru trădarea intereselor naţionale i s-ar aplica; pentru subminarea economiei – i s-ar aplica, ştim că se poate! Pentru influenţă şi mituire, pentru apucături totalitariste...

Toate astea i se adaugă dosarului Flota.

Că începe o idioată, întîmplător moţata lui de Eba să comenteze – tăcută – de pe margine, prin bloguri că protestatarii sînt plătiţi să protesteze – nu mă miră. Ea, într-o ţară normală, ar fi repetat clasa întîi pînă astăzi, nicidecum să aibă şi bacalaureatul luat şi loc în Parlamentul European. S-a repetat aici problema anilor 1940, spre sfîrşit, cînd toţi cei fără şcoală, idioţii notorii ai României s-au trezit în posturi de conducere, dîndu-i la o parte pe cei competenţi şi cu bună-credinţă.

Dar am stat „extrem de liniştit” cînd am ştiut că pdl-ul e susţinut de intelectuali notorii – după mine s-a zis cu ei! – Liiceanu, Pleşu, Patapievici sau Cărtărescu, scriitorul de curte al băsissimului preşedinte care-l citeşte fără istov. Liiceanu? – A sărit şi-acum să-l pupe, Pleşu, deşi înjurat în faţă de ghiolbanul de la Cotroceni, tot l-a pupat, a mai vrut aşa, că dacă tot se schimbă judeţele, să schimbe şi imnul naţional...Iar Patapievici ne-a spus că maneliştii vorbesc o limbă română „mai corectă” decît noi, românii. Ha! Dragă Patapievici, singura limbă stricată e a ta, ai rotit-o prea mult prin locuri insalubre.

Ăştia reprezintă Institutul Cultural Român! Adunătură de coprofagi care, o, ştiu! vor fi multă vreme în sevraj după bucuţa băsescului.

Acu, odată cu pdl-ul trebuie că tremură şi fundurile directorilor de instituţii. N-am avut destul de tras cu directorii de şcoli? Ce mama dracului caută politica în învăţămînt? Cîte-o capră vopsită, peste 40 – trecută , e directoare de şcoală, numai pentru că e nevastă de pdl-ist.

Dar tîrîtura principală din Ministerul Turismului?

Acum apare şi spune că opoziţia incită la violenţe. Acum avem dovada a ceea ce s-a întîmplat în Piaţa Universităţii şi la Unirii. Au căutat, prin diversiuni, motive pentru a acuza.

Dragă Udrea, mai bine zis „fă”, - amestec de Hanna Pauker şi de Liuba Chişinevschi - violenţa adevărată (nu simulacrul dintre oligofreni şi minerii travestiţi în jandarmi, pe ăla l-aţi plătit) tu ai stîrnit-o în ţara asta alături de chiomparliul şef de cînd guvernaţi.

ATENŢIE! NEVRICOŞII, VIERMII, BOII, DOBITOCII ŞI CIUMPALACII SÎNT TERMENI DIN FIŞELE DE POST ALE PEDELIŞTILOR

2012-01-17T01:28:00.000-08:00

Aşteptăm cu interes şi alte apelative prin care tind PDL-iştii să ni le trimită pentru o auto-caracterizare competentă a celor care se află în interiorul partidului. Semnalez faptul că ăsta e un început de dialog promiţător, în notă băsisto-bocistă.

Cu alte cuvinte, dacă ăsta e dialogul, cum să nu te apuce un dor nebun să le dai la mir? Nu-i aşa Iulian Urban, Mihai Axinte, Baconschi şi alte lepădături? Sau vă faceţi reclamă acum? să mă ia Han-Tătar dacă-am auzit de voi vreodată!

Viermi sînteţi voi, colcăiţi, cu burta plină. Băsescu e un vierme-parazit, voi sînteţi nişte limbrici, nişte tenii, pamblicarilor! Cît credeţi că mai puteţi jigni fără să fiţi traşi la răspundere, gunoaielor? Avortonilor? Lăturilor! Marş, în aia mă-tii de pedelist, oricare ai fi!

..............................................................................................................................................

Salut cu deosebit respect prezenţa doamnei Lucia Hossu-Longin la Antena3. Dacă televiziunea din care face parte e prea ocupată cu pupatul poalei puterii, foarte bine că a fost auzită unde trebuia.

Pe de altă parte, nu pot decît să constat, că cei care ar fi trebuit să fie lîngă Doru Stănculescu, colegii săi de scenă, o duc tare bine în România lui Băsescu. Aşa am ajuns la concluzia că gargara cu muzica de protest e chiar departe de ceea ce se vrea. Dacă e doar o motivaţie ca să păreţi ancoraţi social, mai bine mă lipsesc. Aş fi preferat să existaţi şi voi zilele astea.

În încheiere, atenţie la mişcările opoziţiei! Tare mi-e teamă, că după ce au ţinut curul chiorului atîţia ani, nestingherit pe scaun, să nu pună chiar ei capac manifestaţiilor.

BĂSESCU, FĂ PICIOARE! CU UDREA LA MINERI...

2012-01-16T03:35:00.001-08:00

Zilele astea n-am putut constata altceva decît că ceea ce-mi doream eu personal au început să zică şi ceilalţi, într-un exerciţiu firesc, pe care nu-l mai puteam socoti posibil de multă vreme.

Cu adevărat, începusem să cred că spălarea creierelor, împingerea către tăcere provocată de leprele şi a jegurile din fruntea ţării, a făcut roade. Iată că nu e aşa. Oamenii au ripostat, protestînd. Ceea ce a fost mai plăcut e că vocile adunate într-un cor perfect au strigat: Jos Băsescu! Păi, aşa ziceam şi eu.

Dar iată că nulitatea din fruntea ţării îşi păstrează nulitatea şi în vorbe. Îl trimite pe-un limbric să ţină conferinţe de presă şi să debiteze tîmpenii despre non-violenţă şi despre dialog.

Problema e că non-violenţa să o fi pomenit atunci cînd aparatul pedelist a pus la cale mizeria menită să discrediteze protestul normal din Piaţa Universităţii. Aşadar, faceţi diferenţa între aparatul băsist de discreditare care s-a folosit de ce are mai urît ţara asta, de huligani (pe care în mare parte îi cunosc ca tipologie) şi cei care au protestat firesc.

Că Igaş o să fie decorat după treaba asta mi-e clar. N-o să-şi dea demisia şi n-o să fie demis. Jandarmeria s-a comportat în consecinţă, lăsînd să se întîmple dezastre în capitală. Oricum, au dovedit că nu sînt decît nişte mineri îmbrăcaţi altfel – numai hîrtia de studii, posibil falsificată – diferenţiindu-i. Altfel, nu-mi explic de ce patru inşi trebuia să bată pînă la leşin un om ca să-l urce-n dubă, cînd, de bunăseamă nu făcea parte din grosul huliganilor.

De ce au speriat oamenii? De ce purtătorul lor de cuvînt era ultimul care afla ceea ce se întîmplă?

Arestări s-au făcut, dar mi-e teamă că tot din rîndul celor care au protestat paşnic.

Asta nu trebuie să descurajeze. Ieşirile în stada trebuie să continue, bineînţeles fără aportul drogaţilor care fac ceea ce ştiu mai bine.

Prin urmare, faceţi glas dacă vreţi să se schimbe ceva!

Tare interesant mi s-a părut demersul celor de la TVR Info – organul de propagandă al guvernului, cînd au numit manifestanţi şi pe huligani, vrînd să-i pună pe toţi într-o oală, printre rîsetele tîmpe ale unei prezentatoare. Să vă fi ruşine, oameni plătiţi din bani publici să luaţi în derîdere ceea ce doresc oamenii!

Sper să vă fie zilele numărate!

Nu mai trăim în comunism – zice-se – dar măgăriile sînt aceleaşi.

Apare un chelios – se spune că părul fuge de capetele proaste iar ăsta confirmă regula pe care nu o vreau generală – Iulian Urban şi ne face viermi că vrem altceva decît stăpînu-său. O să vrem ce vrea băsescu cînd ţi-o creşte părul!

Daţi-vă dracului demisia şi nu mai lăsaţi oamenii să se chinuie în stradă, sau să devină victime ale celor de-o teapă cu voi.

Revistele băsiste şi televiziunile de acelaşi fel ar trebui să-şi cunoască interesul acum. A lua în rîs o grămadă de oameni disperaţi e ceva de netolerat.

Încă despre ţigani...

2012-01-03T01:40:00.001-08:00

Vezi şi “Una-i ţiganul, ş-alta romul…”

Găsesc pe internet tot mai multe articole scrise de ştim noi cine, care spun că Anton Pann şi I. Budai Deleanu au fost ţigani. Ţiganii şi-au ales să se mîndrească, aşa, din senin, cu numele de valoare de la noi despre care se ştiu puţine lucruri, mai cu seamă în privinţa originii. Cel puţin aşa vor să ştie românii care nu au pus în viaţa lor mîna pe o carte...

Despre Anton Pann s-a mai scris şi e de ajuns să citim studiile mai vechi şi mai noi, bune şi serioase, şi vedem că nu are nici în clin, nici în mînecă cu etnia asta. În plus, dezimformarea vine pe un teren alunecos: Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului nostru naţional[1], în mai toate lucrările, astfel că aşa-zisa origine ţigănească încearcă să dea o lovitură puternică imaginii Românie.

În privinţa lui Ion Budai Deleanu s-a ales metoda citării...Dar cum o fac!

Citează Epistolia închinătoare a lui „Leonachi Dianeu” – pseudonimul lui Budai Deleanu folosit numai în această operă! – în care spune că ar fi ţigan.

Însă şi ţiganii de azi, tot cu puţină carte , dar mari îmbîrligători, nu fac deosebirea între ficţiune şi realitate. Cel care vorbeşte în epistoliea-prefaţă nu e autorul ci personajul Leonachi, cel care ar fi scris defapt cartea. Acesta e un procedeu folosit pînă mai tîrziu în literatura universală: autorul se declară în prefaţă editorul unui text găsit prin varii întîmplări.

Ar rezulta de-aici că G. Coşbuc[2], uneori, se credea femeie scriind la persoana I ca femeie...sau că Emil Gîrleanu se închipuia carcalac...

În plus, mi-e greu să cred că un ţigan veritabil – aşa cum şi-l închipuiesc ei pe Ion Budai-Deleanu – ar face un haz atît de teribil de propria etnie. Citiţi doar, şi veţi vedea...

În plus, arătaţi-mi mie ţigan cu studii... pe vremea aia!

..................................................................................................................................

Şi se mai miră că nu-i mai înghite nimeni, în afară de fraţii lor care se află în guvernul României, şi îi folosesc numai ca masă de manevră, cu ocazia „sfintelor” alegeri...

[1] Informaţia este discutabilă oricum, dar nu face obiectul acestui articol.

[2] Exemple ar fi mai multe...

Pariu pe prietenie, Duminica, 11 Decembrie

2011-12-08T02:59:00.000-08:00

PE CRUCEA TA...

- gînduri din temniţă -

11 DECEMBRIE 2011

Club MOJO, BUCUREŞTI

Str. Gabroveni, nr. 14

în cadrul serii

PARIU PE PRIETENIE

De obicei, în prezentarea/anunţarea unui spectacol nu se găseşte nimic demn de reţinut, decît, poate lista de nume. Ceea ce voi face acum nu e menit să deconspire conţinutul momentului (nu-i pot spune spectacol pentru că face parte dintr-unul mai mare şi mai variat), ci a da o idee cît de mică despre ce este vorba acolo.

De mai mulţi ani am descoperit, cercetînd cu totul alte lucruri, filonul de aur – spiritual, cum mi se prezintă mie, gîndul celui închis pe nedrept în una dintre cele mai nedrepte şi nedemne dictaturi ale istoriei universale.

Omul era întemniţat de două ori, spiritual şi fizic, fie după gratiile temniţei, fie într-un spaţiu fără ieşire, dar în care se mai putea zări cerul, căci pămîntul nu mai era al lui. Astăzi, la altă scară, se pregăteşte acelaşi lucru, însă programarea face să lipsească martiriul de atunci.

Cel de astăzi, prădat şi supus încă gîndirii marxiste, atee, respiră în inconştient acelaşi materialism diabolic, prezent în cele mai meschine broşuri de aşa-zisă popularizare; Credinţa e confundată cu mafia din fruntea Bisericii; Dragostea de ţară este privită ca o ciudăţenie dintr-alt veac, iar lumea este împărţită în două. De prea multe ori drapelul nostru a stat pavăză unor oameni atît de mici încît a început să se confunde cu ei: de aici şi repulsia faţă de însemnele naţionale care, la drept vorbind, puse lîngă politicienii noştri, astăzi sînt numai de decor. Nu-i reprezintă şi ei nu le reprezintă.

Atunci nu era aşa.

Oamenii care au putut să inspire o încrîncenare atît de malefică torţionarilor partidului comunist, veneau, pe drept cuvînt, dintr-o altă lume. Pregătirea lor era, în fond, de ordin militar-religios. Învăţaţi în teologie şi disciplinaţi militar. Altfel, nu se explică puterea supraumană prin care au rezistat anilor grei de temniţă; pot fi astăzi lecţie vie a celor noi, totul e ca aceştia să şi vrea să înveţe.

În plus, simt acum mai mult ca oricînd, că nu ne-am plătit datoria faţă de ei. Nu au cerut răzbunare de după fiarele reci, ci doar să nu-i uităm. Hai, să nu-i uităm!

NOTE PENTRU CANTAFABULE (VI)

2011-11-26T12:53:00.000-08:00

5. PENTRU PHOENIX

Rămăsesem dator cu un ultim articol despre Cantafabule, tocmai cel referitor la pasărea fenix, cea care a dat numele formaţiei. N-am să aduc, aşa cum spuneam şi în celelalte articole aceleaşi informaţii care se găsesc peste tot, în enciclopediile de mitologie tipărite sau on-line, care vorbesc despre fiinţa mitiologică de la primele ei reprezentări în arta orientală pînă în evul mediu creştin, unde e comparată cu Isus.

Am să dau numai două variante extrase din Fizioloage, aşa cum le-am găsit în sursele consultate:

Pildele pasărilor

Ascultaţi, [a]ceia ce nu credeţi învierea lui H[risto]s pentru o pasire ce să cheamă finiz. Că finizul este mare cap şi este mai mare decît păunul, şi mare la obraz şi [se] spune de dînsul, că este fără soţie. Şi trăieşte cinci sute de ani. După ace[e]a să duce spre răsăritul soarelui şi [a]duce mulţimea mult[ă] de mirezme bune; şi ştiind de moartea sa, că după sute de ani va să moară, deci [ia] scorţişoare şi cuişoare den muntele Savanului[1], şi să su[i]e la un loc înnalt [sic!] spre răsărit, şi întinde aripile sale şi stă; şi de razele soarelui să aprinde şi arde de tot, şi să face praf. Dup-ace[e]a din cenuşa lui să face un vierme; iar din viermele acela să face iar finiz pasăre, ca şi întîiu şi zboară în Arabia…[Physiologus, 1777, Ms. fost Gaster, foaia 145b – 146b// reprodus după M. Gaster, C.R. II – p. 109; Alte apariţii: A.G.I./ – transliterare Alexandru Turcu –

Poveste iar pentru finiz

Finizul iaste o pasăre foarte frumoasă, mai frumoas[ă] şi decît păunele. Că păunele are chip de aur şi de argint, iar finizul are chip înpărătesc şi poartă pre capul ei cunună de aur înpodobită cu pietri scumpe; şi călţunii în picioarele ei sînt ca de înpărat. Şi iaste lăcuitoare aproape de Cetatea Soarelui şi petrece 9 ani în chedrii Livanului nemîncată, numai ci să hrăneşte din D[u]hul Sf[î]nt. Iar după acei 9 ani îş umple aripile sale de miroaseale bune. Şi după ce toacă preotul de la Cetatea Soarelui, îndată să duce pasărea aceia cătră preot şi întră amîndoi în beserică. Deci şade preotul înpreună cu pasărea preste penile besericii. Şi îndată arde pasărea aceia întru acel cias şi să face cenuşă. Deci ducîndu-se preotul şi dimineaţa viind iară, o află mitutică; iar cînd vine a dooa zi o află pre dînsa desăvîrşit ca şi mai nainte; şi sărutîndu-o pre însa să duce pasărea iar la locul ei cel de lăcuinţă. /Fiziologul de la [mînăstirea] Bistriţa [din Oltenia], în cea mai veche copie a ieromonahului Serafim, cca. 1700// reprodus după: Cătălina Velculescu, C.P.C.R., p. 181/ - transliterare: C. Velculescu –

Nu rămîne decît să comparaţi textele de mai sus cu cele din Şerban Foarţă, Phoenix – Versuri, ed. Nemira, 1993, Zoomahia.

Cu siguranţă, despre Textele pentru Phoenix şi Cantafabule ar mai fi multe de zis. Eu am căutat să ofer celor pasionaţi o idee despre sursele /uneori numai posibile/ folosite pe-atunci la edificarea unui astfel de material. Am văzut că, din păcate, Ceata Fanilor Phoenix s-a închis. Păcat, pentru că oferea tinerilor ocazia să-şi împărtăşească, de cele mai multe ori cu folos, informaţiile pe care şi le căutau în diverse surse, mai mult sau mai puţin consultabile. Ideea e că se stîrneau discuţii interesante, uneori chiar se certau şi cel care doar citea, tot rămînea cu o idee în minte.

Cred că şi blogul cunoscătorului într-ale franţuzeştii vechi s-a-nchis şi iar spun că e păcat. Tocmai trimisesem pe cei pasionaţi către el în a se lămuri despre povestea cu Filip şi Cerbul.

Ceea ce aduceam eu aici completa informaţiile de acolo şi mult sper să nu fi prea trunchiat lucrurile din dorinţa de a spune mai multe.

Aşa cum promiteam cînd am (re)început căutările, iară lista lucrărilor folosite (dimpreună cu siglele, cînd e cazul)

1. Pentru lămurirea termenului cantafabulă:

R.Grandsaignes d’Hauterive, Dictionnaire d’ancien français, Moyen Age et Renaissance, Larousse, 1947

Enciclopedia Larousse,1967

Hasdeu, EMR – B.P.Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniæ

2 Pentru sursele unei mitologii animaliere:

V.Kernbach, ME – Miturile esenţiale

BALRV – Bibliografia analitică a literaturii române vechi

Pandele Olteanu: Floarea Darurilor

Semnalez şi lucrarea (nefolosită în timpul culegerii materialelor pentru că nu o aveam în posesie):

Jean Paul Clebert – Bestiar fabulos, Dicţionar de simboluri animaliere, 1995

3.ANIMALELE FANTASTICE care apar în CANTAFABULE

Fiziologul Latin B

V. Kernbach, DMG – Dicţionar de mitologie românească

T.Pamfile, MR – Mitologie românească

Heliodor, Istoriile etiopiene

H. Biedermann, DS – Dicţionar de simboluri.

J.Chevalier, A. Gheerbrant, DS – Dicţionar de simboluri

Marco Polo, Milionul

Dan Apostol, Din Tainele Naturii, Sport Turism, Bucureşti.

Proloagele Mînăstirii Neamţu

Bîrlea MEPR – Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, ESE.

4. ANIMALELE REALE care apar în CANTAFABULE

M.E.Matie, MEA – Mitologia Egiptului Antic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

I. Simionescu, Fauna României, Fundaţia regală pentru literatură şi Artă, 1939

S.Fl.Marian, Înmormîntarea la români, ediţie îngrijită de I. Datcu, Saeculum Vizual, Bucureşti, 2009.

Dr.M.G. Obedenaru, Texte macedoromâne, basme şi poezii poporale de la Cruşova, publicate dupa manuscripte originale de prof. I. Bianu, Bucuresti, 1891, p. 196

Voronca, DCPR – Datinile şi credinţele poporului român, Cernăuţi, Tipografia Isidor Wiegler, 1903. (ed.a II-a, îngrijită de Iordan Datcu, Saeculum Vizual, Bucureşti, 2008)

5. Pentru Phoenix

M. Gaster, C.R. – Chrestomatie română, Leipzig – F.A. Brockhaus, Bucureşti – Socec & co., 1891

Cătălina Velculescu, CPCR – Cărţi populare şi cultura românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984

A.G.I. – Archivo glottologico italiano, X, 1886.

NOTE PENTRU CANTAFABULE I

NOTE PENTRU CANTAFABULE II

NOTE PENTRU CANTAFABULE III

NOTE PENTRU CANTAFABULE IV

NOTE PENTRU CANTAFABULE V

[1] Cf. „De la Livan...”

Macedonski şi propovăduirea demonismului de-mprumut

2011-11-22T03:27:00.000-08:00

Kitsch şi poezie

Recunosc, din capul locului, că Macedonski nu mi-a fost niciodată drag. Poate mai încoace, studiindu-l mai cu luare-aminte în cîteva direcţii într-adevăr plăcute ale scrisului sau ale vieţii sale – aşa cum a arătat-o Călinescu în Istoria sa -am început să-l apreciez în ciuda ambiţiei sale sinucigaşe.

Nu mi-au fost dragi scriitorii care, singuri, îşi ridicau statui sau pozau cu lauri pe tîmple – ideea e de-a dreptul ridicolă şi, prin urmare, denotă o sterilitate aparte a spiritului. A scrie pentru încununare...

Pe de altă parte nu mi-au fost dragi scriitorii teribilişti, fără sistemă – din gîndirea cărora nu se poate recrea o idee de la un cap la altul – care căutau cu tot dinadinsul să şocheze cititorul mimînd misterul sau statura impozantă.

De-aceea, îmi place Esenin, însă în momentul în care puştiul sare pe-o cutie de lemn, ca să pară mai înalt, mă dezgustă.

Macedonski nu a făcut o viaţă întreagă rabat de la asta, aşadar, a-l regîndi astăzi cere mai mult înţelegere decît pregătire într-ale scrisului său.

Încercările lui arată în fond, disperarea unui spirit talentat fără îndoială, a unui creator făcut iar nu născut, care nu are material cu care să modeleze.

Merge de la o uşă la alta a inspiraţiei şi se opreşte din cînd în cînd la cele mai neispirate alegeri.

Astfel îl descoperim într-o poezie a sa de pe la-nceputuri:

IMN LA SATAN

Satan, fermecător Satan, proteu ce eşti ascuns în toate,
În iadul tău primesc să ard, fiindcă altfel nu se poate;
Te-ador, Satan, fiindcă tu eşti zâmbet, rază şi coloare,
Eşti cugetări şi eşti simțiri, eşti aur, vin, cântare, floare, --
Eşti tot ce e ispititor: plasticități de corpuri goale, --
Și zbor spre cer şi voluptăți ce sunt titanice răscoale...
O! singur zeu, fiindcă rău — iar răul singur este forță --
Al tău e-ntregul Univers, plecat sub sabie şi torță...

Când ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia...
Satan, — oh! Iartă-mi neghiobia!

Satan, fermecător Satan,
Nemilostiv, cum e dorința,
Şi ager, cum e iscusința,
Tot mai activ din an în an;
Semeț cum este biruința...
Satan, dorință de ştiință,
Satan, dorință de frumos,
Satan, voință şi putință,
Pe-altarul tău mă-aduc prinos...
Jos, jos fățărnicia...

Când ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia...
În ochi adânci când scânteiezi, pe buze roşii când răsufli,
Averi de-avari le risipeşti prin simțuri reci furtuni când sufli;
Înnebuneşti pe prea cuminți, ce stau tâmpiți de-nțelepciune
Și schimbi deodată în focar ce-a fost mai stins ca un tăciune.
Tu, care culci sub sărutări în silnicia ta sublimă
Pe crinul fraged ca să smulgi beția rară printr-o crimă,
Oh!... singur rodnic pestetot, când spargi a cerurilor boltă
Și plumb topit în ea țâşneşti a vieții aprigă revoltă,
Satan, — oh! iartă-mi neghiobia.

Arhanghel de-aur şi de foc,
Ce-nsămânțezi Dumnezeirea,
Urmându-ţi vecinic siluirea,
Din timp în timp, din loc — în loc,
Și ce-o supui să-ți rabde firea...
Satan, nenvinsă bărbăție,
Adolescent în orice timp,
Urmează-a ta împărăţie
Și prăvăleşte-orice Olimp...

Când ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia...
Oh!... Iartă-mi, iartă-mi neghiobia.

Oferindu-i circumstanţe atenuante, luăm pildă de la Nichifor Crainic şi numim înşirarea asta de cuvinte o încercare de epatare. După modelul romancierilor romantici, Macedonski spune la prima tipărire că poezia face parte dintr-o poemă mai amplă, însă creştină şi că, prin urmare, textul atît de îndrăzneţ este scos dintr-un context care l-ar infirma.

Că Macedosnki îi avea în vedere pe francezi (pe care i-a apreciat atît de mult pînă la a se confunda cu scrisul lor) nu mai încape îndoială. Demonismului său artificial acolo îi găsim rădăcinile. Însă nu pot să nu constat cît de puerilă e această încercare de mitizare a propriei personalităţi, de a se pune în straiele unui adorator satanic. Că nici nu credea ceea ce scria, din nou, e mai mult ca sigur, de vreme ce mai tîrziu, în alte poezii îl adoră pe Dumnezeu – de multe ori însă, ca de la egal la egal, ceea ce, iar îl coboară de pe tronul poetic făcut chiar de el.

Prin urmare, avem de-a face aici cu adorarea luciferică rămasă ca amintire în parte de la Milton şi într-o măsură mai mare de la iluminiştii francezi: elementul progresist, lumina cunoaşterii – citeşte: Lucifer – este pedepsit de Demiurg pentru încercarea de răzvrătire. De aici, prin urmare, rezultă că cel pozitiv era defapt bietul înger căzut pentru că era raţional şi nu retrograd precum Creatorul. Însă, dacă Macedonski ar fi dospit cel dintîi gogomănia asta ar fi trecut cel puţin de filosof. Nu este cazul. Cum spuneam, el nu a făcut decît să pastişeze mii de astfel de poezii prezente în literatura decăzută a Parisului.

Şase-n stihuri

2011-11-06T23:27:00.000-08:00

De vipere cuib, mare şi rece ca gheaţa,

Ce strînge ca-n mînuri a fadă, castana,

Privinu-l anume, se-nvîrte ca-n rana

Făcută, în pîntec, amarnic, de mama

Ce-şi dete amurgului roş, dimineaţa.

Apă, dintîia de toate,

Sprijin etern

Al pămîntului,

Vino

De se poate

Cu norii ce-şi cern

Apa-n bătaia vîntului.

Vino!

III

Apă, primă-n Univers,

Dumnezeului idee

De urcat, de-not, de mers

Şi a vieţii pure, zee.

Ploaie care-mi pici în vers,

Proslăvind în curcubee

Mersul omului invers

De la faptă – la idee.

Apă, primă-n univers.

Foc,

tainic foc,

Întîiul,

Cel din urmă,

Sau ce n-a fost deloc

Înviu-l

Şi-l invoc

Să lase urmă!…

Focul sobelor antice

Deslegare de demult,

Focul cu miscări propice

Spre urcare, în tumult,

Curge la o lava roşe

Prelingîndu-se mai mult,

Lavă-ncinsă ce din coş e

Morţii ultim, sfînt sărut,

Vino, tu, ce-ai fost demult

Sfînt motiv, morţii propice,

Ardere-n altarul sfînt

Limba să ţi se ridice

Foc al sobelor antice![1]

O, tu

Sfînt

Pămînt

De măsurat cu cotu’

Nu-ţi căsca spre noi

către

apă botu’

sursa imaginii: POZEHD

[1] Scrisă pe la 16 ani.

Gînduri X – Delicte de opinie…

2011-11-05T04:46:00.000-07:00

Ioane, eşti unul,

Poţi fi milioane…

Aron Cotruş

Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă

prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare,

sînt de la diavol. Samariteanu

n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.

N. Steinhardt

Ceea ce trăim astăzi e urmarea firească a deznaţionalizării României începută prin instaurarea regimului comunist, proces care se va încheia probabil printr-o conflagraţie vecină crizei induse. Că societatea românească este bolnavă pînă în măduva oaselor, o ştie orice ţînc cît de cît interesat de ceea ce mai aude de la radio sau de la televizor. Lipseşte spiritul civic cu desăvîrşire, mergem mereu în urma devizei lui Caramitru: fă-te, bă, că scrii! şi chiar şi ultima speranţă a unui popor creştin, biserica, stă la chermeze cu infamul conducător. Bună-i democraţia asta care ne-a transformat în oi rătăcite, fără ştirea ţarcului şi fără frica lupilor. De la revoluţie – comunismul a creat generaţii de valori contra, absente azi – am putut observa cum cad în derizoriu toate manifestările social-culturale, cum umorul o ia razna plăsmuind monştri, cum biserica o apucă spre dreapta sau spre stînga ca televiziunea de stat, cum demnitatea nu mai înseamnă nici ceea ce însemna în plin comunism, cum tinerii în loc să creeze drum spre viitor, trăiesc clipa înţelegînd anapoda o deviză valabilă. În schimb, ne modernizăm cu totul: avem telefoane, computere extraordinare, muzică făcută de roboţi, vorbim şi rîdem ca nebunii, singuri, pe stradă. Trăim dezumanizarea mai rău decît dacă am fi fost obligaţi să o facem.

Obligaţia începe numai de cîtva timp. De cînd ni s-a spus să intrăm în criză şi noi, ca oi paşnice, ne-am executat. Am intrat în criză. Economic vorbind. Noi, defapt, eram în criză demult. Criza lipsei conştinţei, criza morală, criza spirituală…Toate astea ne-au transformat în călăi şi victime, în hoţi şi pungăşiţi, în preamăriţi şi umiliţi, în norociţi şi nenorociţi. Toţi o ştim şi totuşi nu facem nimic.

Însă, abia acum, românii chiar aveau un motiv de luptă şi nu au făcut-o. Au stat pasivi în faţa instaurării unui regim aservit intereselor străine, fără să-şi bată capul, păcătuid prin prostie sau indiferenţă. Preferă televizorul – acţiunii şi se plîng. Semnează orbeşte tot ce le vine de la stat – de frică şi-şi molfăie coaja aruncată de vecinul mai înstărit. Dezumanizare, imbecilizare, îndobitocire. Iată rezultatul acumulat în anii de comunism şi de post-comunism.

……………………………………………………………………………………….

Citeam mai deunăzi că vajnicii cercetători din arhivele securităţii ar cam dori să-i condamne din nou, post mortem, pe legionarii şi foştii legionari, pe cei care au simpatizat cu aşa-numita extremă dreaptă, închişi, condamnaţi sau interzişi o dată de comunişti. Aici ar intra, de-a valma, lîngă adevăraţii criminali (datele spun că mulţi dintre “criminalii legionari” au fost defapt comunişti îmbrăcaţi de comandă,-n verde) şi Radu Gyr şi Nichifor Crainic, poate şi Nicu Steinhardt, fraţii Teodoreanu, Ionel[1] şi Alexandru[2], Sextil Puşcariu[3], Alexe Procopovici[4], Giorge[5] Pascu, O. Goga, A.C. Cuza, Nae Ionescu…Astea sînt puţine exemple, dar alese nu la întîmplare. Demersul pare rupt din filmele de groază. După ce că am fost, ca naţiune, văduviţi cîteva decenii de munca lor covîrşitor de importantă pentru cultura noastră, să mai vie nişte ciurucuri plătite de străini să ne otrăvească bruma de identitate rămasă! Este inadmisibil şi trebuie să fie imediat taxaţi. Dar de cine?

Şi m-am gîndit la motivaţiile lor. Cu ce i-ar mai deranja existenţa celor pomeniţi, fie şi numai în librării? Bineînţeles că îi deranjează că încep încet să iasă la iveală o mulţime de date care infirmă minciunile comuniştilor, ideile deţinuţilor (“cadavre din dulap”) nu servesc scopului UE (Nu spunea un măscărici de-al lor: E inadmisibil să mai existe astăzi ideea de naţionalism!?), ortodoxia nu e încă un motiv de rîcă între Occident şi Orient? Nu beneficiem oare de un stat în care, deşi trei partide se bălăcăresc la tv, toate fac parte, mai pe-ascuns sau mai pe faţă, din francmasonerie, principala organizaţie anti-naţională?

Naţionalismul, prin urmare, supără. Cineva vrea să-l confundăm cu nazismul. A mă încontra ideii de naţionalism ar însemna să-mi trădez familia, nu ţara, spre a fi în bon-ton cu inepţiile europoide[6]. Străbunicul meu era naţionalist fără a face parte din sau a simpatiza Mişcarea Legionară, era mai degrabă, în convingeri politice adeptul lui Iuliu Maniu, prin urmare nu era nici antisemit că Ardelenii aveau probleme cu ungurii, nicidecum cu evreii, însă nu concepea ideea de a trăi sub jug străin. Dar comunismul ce a fost? Ocupaţie sovietică? Da. Dar şi mai mult, după cum ar trebui să deschidem ochii.

……………………………………………………………………………………..

Mihail Sadoveanu, mare maestru în masoneria română, şi-a lăsat, aparent, repede de-o parte convingerile, trecînd la noua orînduire. Defapt – o spun propagandiştii şorţuleţelor – a introdus masoneria în stare de aromeală (adormire) şi şi-a continuat munca în beneficiul păcii mondiale şi a anti-fascismului, ca şi pînă atunci. Mihail Sadoveanu nu a fost agreat de legionari tocmai pentru că făcea parte din zisa organizaţie anti-naţională, care a născut şi ideile propagate mai tîrziu, de unificare a bisericilor, de dizolvare a graniţelor – sociale, lingvistice, morale[7] etc.; prin urmare şi-a achiziţionat casa de pe Valea Frumoasei şi s-a ascuns pe cînd ceilalţi îi ardeau cărţile în centrul Capitalei. Gala Galaction în jurnalul necenzurat – tipărit mai tîrziu – scris între 1947 şi 1952, probabil că face jocul organizaţiei negînd orice implicare a sa în masonerie, mergînd pînă acolo, încît afirma că nu ştie nimic despre ea[8], că nici măcar nu a citit un rînd despre ea. Că n-a făcut parte – posibil, dar că nu a auzit nimic despre ea, puţin probabil: amic cu Sadoveanu, oscilînd între sionism, germanism, antiromânism şi mai tîrziu român sadea, dar numai în jurnal, preot – Biserica denunţase de altfel franc-masoneria în broşuri tipărite special.

Pe de altă parte masoneria nu era pomenită în cărţile comuniste decît cu totul întîmplător (cum este cazul unei lucrări traduse din franceză despre arta catedralelor gotice, prin urmare, despre zidari), nici un membru al masoneriei activ pînă la sovietizare nu a făcut puşcărie politică, aşadar, masoneria era bună şi a fost tolerată pe mai departe. Meritul l-ar fi avut, după declaraţiile lor, însuşi autorul sintagmei “Lumina vine de la Răsărit” (în care se citeşte o aluzie masonică pentru cei care vor să-l resusciteze în preferinţele literare de azi!).

În plus, sînt tare curios şi aştept să apară documentele care-i atestă participarea lui M. Sadoveanu la crima colectivizării – zvonuri sînt cu siguranţă. Nu m-a mirat nici răspunsul lui Arghezi dat lui N.D.Cocea (care, după Galaction, înţelesese în sfîrşit de partea cui a fost atîţia ani – iar o afirmaţie ciudată, de vreme ce N.D.Cocea a fost spion sovietic declarat, iar spusele lui Arghezi au fost transmise printr-o notă informativă): În ce priveşte pe Sadoveanu nu voi scrie nici un rînd. Recunosc meritele lui de scriitor. Dar ca om nu pot să-l respect. A supt la toate ţîţele politice. Onoruri şi bani a luat de la toţi. Acum ciupeşte pe comunişti. Îi şade bine în ferma lui Şeicaru. S-o stăpânească sănătos. Dar n-o să-l tămîiez pentru asta.[9]

……………………………………………………………………………………………..

Am întocmit o mică listă cu conducătorii odioşi ai comunismului, căutîndu-le originea şi iată ce-am obţinut:

Petru Groza – mama născută în Budapesta;

Hanna Rabinsohn /Ana Pauker – evreică;

Emil Bodnăraş – tată ucrainean, mamă nemţoaică, el...”român”?

Iosif Broitman /Iosif Chişinevschi – evreu, nume schimbat după soţia Liuba Cişinevschi.

Luka Laszlo / Vasile Luca – secui;

Betti Birman – soţia lui Vasile Luca – evreică;

Meir Kohn /Miron Constantinescu, evreu;

Boris Grunberg / Alexandru Nicolschi– evreu;

Eu nu mai încerc nici o concluzie. E interesant de văzut cît de ruşi sau români erau cei care au dat România cu un secol, cel puţin, înapoi. Mă-ntreb, cîţi din cei de la conducerea ţării de astăzi sînt români; dar parcă nu de asta-mi pasă defapt. Nu mă interesează decît faptul că ei, fie de neam străin, fie români, sînt împotriva românismului, pe cîtă vreme un Carol I, un Ferdinand – nefiind nici măcar născuţi aici, au stat trup şi suflet lîngă noi. Şi-aşa, mă iau de cap şi mă minunez…

………………………………………………………………………………………….

Am mai scris despre astuparea sau dărîmarea statuilor ca despre un gest fanatic, dictat tot de interese străine. De pildă, bustul Mareşalului Antonescu, cel de lîngă biserica ctitorită de el, sau statuia Ţăranului de la 1907, sau…oricare statuie dată jos numai pentru că deranjează politicul universal din prezent. Comuniştii au făcut-o negînd rolul benefic al monarhiei, dărîmînd ce era şi dezvelind propriile statui odioase. Astăzi se neagă istoria naţională şi se ridică un monument al holocaustului, hidos, ruginit, distrugînd un parc! Ce-ar fi să ridicăm din nou statui Anei Pauker & co. numai pentru că a făcut parte dintre evreii închişi înainte de venirea “salvatorilor sovietici” şi să-l dăm jos pe Carol I pentru că venea din ţara care-l va propulsa politic, mai tîrziu, pe Hitler! Logica nu-şi mai are locul aici.

…………………………………………………………………………………………….

Ion Cristoiu (un ins care nu mi-e nici simpatic şi nici nu-mi dă impresia că m-ar interesa ceea ce spune) a fost taxat imediat prin scrisoarea de prostest a evreilor, atunci cînd, în emisiunea Eugeniei Vodă a declarat că-l admiră pe Corneliu Z. Codreanu pentru conduita morală… Gata, Cristoiu e antisemit… Tatăl meu îmi povestea gogoriţa cu antisemitismul…în şcoala anilor 50 Dacă vreun coleg evreu făcea vreo tîmpenie şi era taxat de vreun alt coleg, sărea de trei metri-n sus şi striga: ură de rasă, ură de rasă. Bineînţeles că nu putea fi calmat decît băbeşte, cu palme şi ghionţi.

Atunci, noi ca ţară cum dăm în ochii lumii? Îl demonizăm definitiv pe Nae Ionescu, îl ocolim pe Codreanu sau îl spurcăm fără argumente, aşa, din oficiu, îl dăm jos pe Antonescu de pe soclu, pentru că au fost criminali cu gîndul sau cu fapta împotriva evreilor; însă nu se întîmplă nimic atunci cînd apar cîţiva nărozi care-l laudă pe Gheorghiu-Dej sau pe Ceauşescu, criminali ai neamului românesc?! Dacă o lăudăm pe Hanna Pauker…iar nu e nimic. Ăştia au fost buni că au dat în români. Ceilalţi nu că au dat în evrei.

Preconizez apariţia şi a altor monumente: o statuie a maghiarului ucis mişeleşte la 1849 de români, a maghiarului, victimă a şovinismului românesc în anii 40 şi 90…etc.

[1] Autorul Medelenilor, avocat.

[2] Al.O. Teodoreanu, implicat în lotul Noica-Pillat.

[3] Lingvist, filolog, a întemeiat la Cluj Muzeul Limbii Române, redactor şef al publicaţiei Dacoromania, iniţiatorului Marelui Dicţionar al Academiei, scriitor şi memorialist.

[4] Discipol al lui Sextil Puşcariu, editor (Cronica lui Neculce), autor de tratate (Introducere în studiul literaturii vechi)

[5] Nu e greşeală; aşa îşi scria numele; Giorge Pascu – profesor la Iaşi, autor al unei Istorii a Literaturii Române [vechi], în fapt o lucrare slabă, întinsă pe mai multe volume, mai mult un appendix util la citirea altor lucrări.

[6] V. articolele lui Nae Ionescu despre Europa, valabile şi astăzi.

[7] Pentru un fan John Lennon ideile cred că pare extrem de familiare...

[8] După mine, e singurul pasaj cu totul nesincer din volum.

[9] Arhivele Statului, Fd 95, D/10/vol II, Filele: 102-103-104; 15 aprilie, 1946

Gînduri IX - Anecdote măscăroase

2011-10-31T02:52:00.000-07:00

Întîmplări de pe Valea Şapartocului...
(O samă de măscări)

Verile în Ardeal erau de obicei liniştite.

Aşa că mi-am convins mama pentru prima dată să mă lase singur acolo. Mă rog, singur, adică fără ea. Eu consideram, şi-aşa, că vacanţa de vară e prea scurtă, d-apăi să mi-o mai şi petrec între betoanele fierbinţi ale celui mai nenorocit oraş, Bucureşti[1].

Mi-am condus mama la gară, împreună cu bunica. La-nturnare mi se făcuse sete şi-am propus să mergem la un butic să cumpărăm un suc. Apă acolo nu se cumpără. Apă este la fîntînă; numai ăi mai fuduli, sau cărora, din osebite pricini li s-a stricat apa din fîntînă au obraz să şi-o cumpere. Sau ăia de iau maşina trei paşi, să-şi ia o punguţă cu bomboane.

Din vorbă-n vorbă am ajuns acasă. Suc nu am cumpărat, însă din cauza căldurii, pe semne, ori am ameţit, ori cine ştie, am confundat sticla de spirt cu una de sprite! Şi-am ars un gît zdravăn de spirt, şi pînă m-am dumirit că ce-i acolo, am plescăit de vreo două ori şi din buze.

Na, lasă-ţi copilul singur! Asta mă făcea să-mi amintesc o întîmplare ce-mi fusese povestită mai ’nainte.

Şi bunicu-meu, Vasile, confundase sticla de răchie cu ai de spirt, dar el a şi băut. Străbunicul, din casă auzindu-l cum răsuflă, ascuţit, a gîfîială de la alcool a-nceput să rîdă şi să spună: Mă, da Vasile ăsta, de ce tră s-ascută joagărul?

Pe lîngă istorisirile de groază pe care mi le spunea bunica, îşi făceau loc şi cîteva întîmplări petrecute aevea, cam tari şi făr’ de perdea, dar care distrau copios auditoriul, format uneori din cîteva bătrîne de vecini. Nu mai era vreme de şezătoare, nu-şi spuneau basme – ci dezgropau de multe ori momentele de povestit cînd vreunul din protagonişti merea pe lumea ailaltă.

- Ai auzit, tu, Anuţă, c-o murit Gheorghe?

- Cari[2] Gheorghe?

- Gheorghe-a lu’...

- O, ăla ce...

Şi-aşa îmi umpleam şi eu mintea cu poveşti, pe lîngă cele ştiute de la culcare. Şi, crescînd, a început să mi le spună ca dintr-o datorie în faţa uitării. Mi-a zis: Să nu le laşi aşa...să le scrii!

...............................................................................................................................................

Erau pe vale doi fraţi, un fel de Stan şi Bran (şi atenţie! Stan şi Bran e expresie veche la noi, n-are nici o legătură cu tandemul Oliver Hady şi Stanley Laurel), care aveau şi nume predestinate: Nonu (de la Ion) şi Gheorghe. Săracii, tare mai erau năcăjiţi şi mîncăcioşi din fire atunci cînd li se dădea ocazia.

Zice că odată s-au tras de ploaie mai mulţi oameni la o şură. Şi mare parte stăteau afară ş-aşteptau să treacă udăul, lăsîndu-şi sacoşele cu merinde înnuntru. Numa’ ce se ridică unul şi dă să intre-n şură, cînd ce să vadă, Gheorghe înfuleca din chiar traista sa, un dărab de slană, cu brînză, cu ceapă, aşa cum să cade. Omul nost’, numa’ ce se răpede să-l croiască şi Gheorghe de colo, tacticos, cu musteţele unse:

- No, io acuma mînc. După aia poţi să mă baţi!

Altădată, Nonu intrase slugă la străbunicu-meu. Bătrîna făcuse cornuleţe ce le servea cu sirdiche. Sirdiche se cheamă laptele prins la fiert, zăr cu băcăţele de brînză. Nonu, nemîncat, le-apuca pe toate ţipînd: Ale mele, îs ale mele! Şi le-a mîncat aproape pe toate.

Iese la lucru, la tăiat de lemne, şi numai ce-l apucă o cufureală de n-a mai pomenit-o. S-a tras mai la o parte, şi-a deşărtat baierele sufletului, şi na! că n-avea cu ce, sau nu obişnuia în alt chip, s-a şters cu mîna. Acu, ce să facă aşa mînjit? O intrat în căsuţă (casa cea mică, în care stăteau numai vara), o găsit o jachetă şi a folosit-o în mod corespunzător... Era jacheta cea nouă a bunicii mele...

Un alt Gheorghe merea pe drum cu Anica, nevastă-sa, şi pîrîia în continuu, că mîncase, pe semne, zamă de fîsaică. Şi-aşa pasu’ şi beşina. Numa’ ce să oţărăşte muierea şi strigă:

- Mă, Gheorghe, ce dracu’ tot beşeşti?

La care Gheorghe, întorcîndu-se, zice:

- Taci Anică şî miroasă!

O altă întîmplare care făcea deliciul ascultătorilor era legată cumva de sfera prostiei omeneşti, nu că ar face notă discordantă cele de mai sus:

Un june s-a dus în peţîte la o fată, lungană, făinucă dar cam proastă. De! Pe-atunci ş-acolo, ca-n Ion, pămînt să aivă că de restul se ocupă bărbatul cu jordia. Şi intră junele-n casă, să grăiască cu viitoarea soacră.

Pe fată o tăiase chişările şi-a ieşit afar’, s-o pus pe ciuci în uşă cu poalele ridicate şi dăi...

Mama din casă, auzind zgomotul o strîgat ca să copere ruşinea fetii, cîtă [către] vacă:

- Tu Joiană, ce te chişi tomna-n [tocmai] uşă?

La care fata de-afar:

- Tu mamă, nu-i Joiana, că-s eu!

Şi aşa, multe altele cîte-mi spunea bunică-mea din zestrea nescrisă a satului...poate le-am uitat acum. Poate mi le voi aminti într-o zi. Însă pe lîngă astea, mai erau cîteva snoave care puteau rivaliza cu Povestea Poveştilor a lui Ion Creangă:

Una pe care n-o mai ştiu bine, în care oamenii îşi cunoşteau femeile după chiloţi, care după ce-a mîncat; şi o alta, de humor la fel de îndoielnic, în care o fată îşi face rînd să meargă cu drăguţul fără ştirea părinţilor. Nu le mai scriu că am dat aici probă îndestulătoare de măscări.

Omul de la sat nu a avut în trecut gust pentru vulgaritate.[3] El înţelegea altfel folosirea şi proprietatea termenilor. Dacă vreunui ascuns mădulariu i se spunea într-un fel, păi aşa-i zicea şi el. Nu folosea eufemisme decît în ceea ce priveşte cuvîntul tabuu: dracul – necuratul, naiba, de pildă. În rest, cuvîntul tare pentru el era o vorbă ca oricare alta, mînă sau picior, c*r sau p*ţă. Cum s-ar explica altfel denumirile regionale: Futi-vînt[4] – o pasăre, Coaiele-popii – Spînzul; Pi*da ţigăncii etc..? Denumiri pe care le folosesc şi copiii deopotrivă cu părinţii lor.

Am observat şi că un copil nu era mustrat pentru vorba pe care-o spunea ci pentru întrebuinţarea ei într-o ocară, într-o înjurătură. La înjurături nu răspundeau paşnic. Însă, în a povesti ceva firesc – nu găseau cu cale să ocolească adevărul mascîndu-l, dîndu-se după pruni.

De-aceea nu pot să înţeleg reticenţa susţinută pînă astăzi în faţa celor două creaţii ponegrite ale lui Ion Creangă. Bun, nu se cade să fie citite copiilor filfizoni de la oraş. Însă între a alege vîrsta la care să le cunoască nişte copii şi a le repudia complet din literatură e cale lungă. Fie că vor unii sau nu vor, snoava aşa-zis pornografică (pornografia nu s-a născut la sat!) a făcut şi face parte din folklorul oricărui popor. Să nu uităm că nu Rabelais crease povestea Leului care-ndesa muşchi de copac în zgăul[5] babii ca să-i astupe rana şi a Hulpoiului care-i făcea vînt cu coada ca să nu i se pună muşte. Era tot folklor. Sau snoava leghelor franţozeşti...Mă rog, se găsesc în Pantagruel. Să nu uităm nici că Geambatista Basile, prelucrînd 50 de poveşti, tot în folklor şi-a găsit materialul, nici acela prea inocent. G. Chaucer în Poveştile din Canterbury foloseşte tot snoava populară, aia care va fi fost pe la-nceputurile literaturii englezeşti, atunci cînd vorbeşte despre muierea ră de muscă; Boccaccio sau chiar divinul Dante: Plecînd, făcu-şi din cur trompetă... Sau Fraţii Grimm, ingrat traduşi la noi numai în ediţii pentru copii, care mai de care mai îndulcite.

Nu vor intra în această categorie Jarry şi Apollinaire. Ei da, au refulat şi au creat literatură pornografică. Ceialalţi, pomeniţi aci, nu.

[1] Nenorocit înseamnă, ceea ce ar fi lesne de observat despicînd cuvîntul, fără de noroc, ne norocit de Cel de Sus.

[2] În Ardeal care – cari se citeşte cu i scurt, nu ca în Moldova – carii; Aşadat, cea mai uzitată formă este car’ Gheorghe? car’ lucru?

[3] Azi se pare că are. Poate nu voi reuşi să explic procesul, însă, cu cît un cuvînt devine mai ocolit, prohibit, cu atît semnificaţia lui se schimbă şi-l face să intre, involuntar, în sfera vulgară. În tot cazul, să se facă distincţia clară între oraş şi sat cînd e vorba despre moralitatea unor expresii.

[4] Apare în Dicţionarul lui F. Dame.

[5] Cf. Cazania lui Varlaam – Sfînta Parascheva: Şi eu încă sînt din zgău de maică născută...(citat din memorie)

Miercuri, 26 octombrie, la FolkWeb - Horia Stoicanu

2011-10-25T02:47:00.000-07:00

A revenit vremea lansărilor. "Cireşe Amare" - Horia Stoicanu. Vă aşteptăm alături de noi, miercuri, 26 octombrie, de la 19:00 la 21:00, la Radio România 3net.

Astăzi la Radio România 3 net - Folk Web - Artă şi drog

2011-10-24T04:42:00.000-07:00

Arzi flori, scrisori şi vine rîndul

să-ţi dai şi ţie însuţi foc...

Rămîi, cînd scapi, cînd ai noroc

Doar cu sughiţul, cu absintul...

Charles Cross

Nu e necunoscut faptul că mulţi dintre artişti au apelat (din varii motive) la droguri. Astăzi vom trece în revistă cîteva din ele(absintul, opiul- morfina, heroina, marihuana), precum şi poveştile celor care le-au transpus în artă sau care s-au lăsat călăuziţi de drog în viaţă.Nefericire, neînţelegere, teribilism?
Vă aşteptăm cu păreri şi sugestii de la 19:00 la 21:00 - Radio România 3net

Gînduri VIII - Iapă fără coadă

2011-10-24T03:24:00.000-07:00

Se ştie că frumuseţea unui cal stă în nobleţea lui, şi după el îl ghiceşti şi pe stăpîn. Se vede cît de îngrijit este, şi după ce treci de primele observaţii, mergi şi către coamă şi coadă. O iapă frumoasă trebuie să aibă coama deasă, descurcată (ţesălată) şi coada la fel, să nu fie murdară şi dacă-i pe placul copiilor, se face să poarte şi floricele ataşate firelor de păr. Aşa arată o iapă frumoasă. Şi românii ăi vechi au şi născocit o vorbă despre ceva ce nu-i întreg, ce nu-i pe placul lor; spun că e ca o iapă fără coadă. În rezumat, înseamnă că ceva scîrţîie.

Aşa gîndeam, pe cînd m-apucasem de scris, despre poezia fără ritm şi rimă. Astăzi e semn de bravadă să nu le foloseşti, dar în fond, maschează lipsa urechii muzicale. Mulţi cred că a rima e ceva la mintea cocoşului, că formula se găseşte uşor şi că, pînă la urmă nu e mare lucru. Avem dovada pe forumuri, la televizor sau la radio, cînd se rimează orice cu orice şi lumea aplaudă. Lipsă şi de-o parte şi de alta.

După părerea mea în poezie – cel puţin ritmul este de neînlăturat. O rimă folosită fără concursul ritmului păleşte; însă versul alb, ritmat, tot mai aduce echilibru. Nu degeaba ritmul populaţiilor aşa-zis sălbatice stă la baza muzicii, a teatrului etc.

La urma urmelor, poezia înseamnă armonie, echilibru.

Însă toate la un loc nu fac nimic fără idee. Creangă numea literatura de genul ăsta „sfîrîiac”. Citiţi în Călinescu ce înseamnă.

................................................................................................................................................

Pe mine mă îngrozise un text american dat ca exemplu de poezie figurînd într-o antologie de gen. În numita poezie se desfăşura un pomelnic de procente şi de „fapte”, ceva în felul acesta: „70 % din populaţia Americii consumă nu ştiu ce...”. Asta e poezie? Bine. Atunci nu mă mir de inepţiile de prin cărţile de şcoală, semnate de mai noii scriitori români. Dacă Americanii pot scrie prost de ce să nu o facem şi noi?

Pe de altă parte mă supără îndîrjirea în contra rimei şi faptul că e lăsată pe mîna afonilor. Dar poezia se cerne de neghină. Simţi o rimă săracă, un ritm şchiopătat.

Aşa-zisele încorsetări făceau bine poeziei. În afară de modul practic de a ajuta memorarea, separa din capul locului o gîndire nesistematizată – care nu spune nimic – de una cumpătată. Nu se spunea nimic fără cap şi coadă – ca astăzi. Şi-apoi se miră mai noii poeţi că nu sînt cumpăraţi, citiţi... Cu toată auto-glorificarea pe care şi-o fac scriitorii, cititorul vede cu ochiul liber că şi el poate să scrie aşa. Că multe din textele date ca poezii pot fi încadrate cu succes la aforism, la gînduri, la orice, dar nu la poezie.

Pe de altă parte, folosirea unui dicţionar invers (de rime) este la fel de inacceptabilă în procesul de creaţie. La o traducere admit că este de folos. În poezia personală nu. În vremea rimării, Eminescu spunea „înşirînd cuvinte goale/ ce din coadă au să sune”.

Hasdeu, în ultima parte a vieţii, scriind poemul Dumnezeu, poem în vers alb dar ritmat, spune că rima sărăceşte conţinutul de idei, scriitorul fiind încorsetat în folosirea ei, scăpînd esenţialul şi-l critică pe autorul Doinei pentru facilitatea de a rima „Tisa/ Pînsu-mi-sa”. Avea dreptate numai în parte. Într-adevăr se rima mult şi fără folos în secolul al XIX-lea, însă nimic nu te împiedică să separi resturile de adevăratele capodopere.

Cu concepţiile astea începeam acum mai bine de 9 ani să scriu. Doi ani cel mult a durat procesul din care au ieşit ca la vreo sută de texte. Acum ceva timp le-am secerat. Au rămas 50, apoi 25. Azi îmi mai plac vreo 5 din ele.

În tot cazul, cu caietul acela m-am prezentat la Festivalul de Poezie în Avangardă din Sighişoara. Mă chemase un bun prieten de-acolo.

Era pentru prima dată cînd am stat acolo, cazat la hotel, nu în sat. Asta nu mi-a plăcut, dar spirit practic, am acceptat. Distanţa dintre Albeşti şi Sighişoara cu pasul o parcurgi în aproximativ o oră şi un pic. Autobuzele au un regim fix şi dacă nu le prinzi rişti să stai şi o oră în staţie; în plus, biletul te seca la portofel. Acum preţul e poate puţin mai scump decît în Bucureşti, atunci era cam de două ori.

Aşa că am păşit în Sighişoara ca invitat. Mă amuza ideea. Aveam numai o geantă mică în care-mi îngrămădisem strictul necesar pentru 3 zile. Am ajuns în Centru, la Biblioteca din Sighişoara unde se află şi Casa de cultură „Mihai Eminescu”, locul unde avea să se întîmple totul.

Intenţiile au fost bune, oamenii veniţi, întotdeauna au grijă să lase loc şi de mai bine.

Ieşisem la o ţigară. M-am pomenit cu un năpîrstoc lîngă mine, plinuţ şi infatuat şi tuns în maniera Păunescu din tinereţe(nu-i dau numele că figura asta e comună) care mi s-a prezentat...domnul X. Eu văzîndu-i cultul propriu al personalităţii i-am răspuns:

- Nu mă priveşte. Am crezut că va înceta. Nu. Dorinţa de socializare era mare, sau de căutare de adulatori.

- Am 3 volume tipărite de poezii.

- Nu mă interesează, vreau să fumez şi să mă duc la hotel să mă cazez.

- Şi eu vreau. Vin acum.

Am aflat pe drum că e de prin părţile locului, de prin oraşele din împrejurimi. Mi-a spus cît îi place lui Esenin. M-a întrebat ce scriu, a zîmbit vesel cînd a auzit că n-am publicat nimic (el avea 3 cărţi, acum are peste 20!) şi în fiecare mişcare voia să arunce cîte-un aforism bine marcat în manieră Păunescu-Esenin.

Am ajuns în cameră, a venit după mine.

Am coborît la recepţie într-un suflet şi am cerut altă cameră.

- De unde sînteţi?

- Din Bucureşti.

- Atunci rămîneţi dumneavoastră acolo. A urcat cu mine şi l-a condus pe domnişorul poet într-o altă cameră.

Am coborît la masă unde m-am întîlnit cu nişte actori pe care nu-i mai văzusem de mult. Ne-am aşezat aşteptînd să vină comanda. Domnişorul, bineînţeles, de faţă.

Chelnerul, din nebăgare de seamă, a scăpat sticla de apă minerală pe masă. Pohetul imediat a ticluit ceva genial: Oare masa asta de lemn va încolţi? Va da mugur?

La care omul supărat, scrîşnind din dinţi răspunde:

-Dă pe dracu’, mă duc s-aduc o cîrpă!

A mai repetat prostia de vreo două ori pînă i-am spus să tacă.

A doua zi m-am prezentat la festival. Au defilat avangariştii, mulţi au mormăit ceva de neînţeles la microfon, s-au schimbat cărţi cu dedicaţii. M-am dus şi eu la microfon şi am zis ce-aveam de zis, zgomotos. Un scriitor la vreo 60 de ani, chiar din Sighişoara, trimitea bileţele unei fete de vreo 16 ani, scriitoare şi ea, cu versuri atent selectate şi chibzute: „Eu sînt inorogul care vrea să-şi împlînte cornul în...” etc. Şi asta a fost tot.

În aceeaşi zi a venit şi salvarea. Venise Dan din Albeşti, special să mă vadă că auzise c-am poposit pe-acolo. Nu oricum, ci cu jacheta blindată cu sticluţe de palincă. Le-am plimbat toată ziua prin cetate, am filosofat în maniera noastră (nu ar vrea nimeni să afle maniera asta!) şi le-am golit una cîte una. Spre seară trebuia să merg la un concert de jazz. Dănuţ a venit de asemenea, pe două cărări, cam machit ca şi mine.

Dar se putea altfel? A apărut şi ăla mic cu 3 volume (aşa rămăsese de pomină pentru că imediat după ce-şi spunea numele repeta mecanic şi calitatea în care se află acolo: poet cu 3 volume tipărite). Ne-am aşezat pe bănci, undeva în mijlocul sălii de concerte. Eu, pohetul şi Dan.

Pohetul a scos programul festivalului şi, pe verso, s-a apucat să scrie, inspirat de concertul care adormise jumătate din sală. Şi scria. Şi scria...A întors foaia şi scria peste tipăritură şi...scria.

La urmă, văzîndu-mă indispus, a întins foaia lui Dan (oricum, nu conta cine îl laudă!). Dan a luat programul, l-a întors pe toate feţele, a citit tot ce era tipărit, s-a uitat la poză; ca la vreo 15 minute a durat totul. Poetul tremura de sadisfacţie: în sfîrşit unul care-l apreciază. La urmă, Dan i-a întins foaia. Poetul aştepta cu ochii mari verdictul. Dan i-a răspuns:

- Lasă bă, îmi citeşti afară că nu-nţeleg ce-ai scris acolo...

................................................................................................................................................

Trebuia să vină, pentru un spectacol, din Timişoara, Şerban Foarţă. În ultima clipă a anunţat că nu mai poate veni. Aşa că, eu şi Dan Lotoţchi am rămas de avarie. Am adunat versuri, stînd cîteva ore bune în Bibliotecă, din Ş. Foarţă, din Radu Stanca şi din mulţi alţii. Ne-am gîndit aşa. Ca să fie cu schepsis, în faţa unor scriitori, trebuia să venim cu o idee generoasă şi care să aibă şi umor. Aşa că eu reprezentam poezia anti-comunistă pe cînd Dan îşi alesese toate textele din aria odelor şi imnurilor închinate conducătorului iubit. [...]

Toate s-au întîmplat cu concursul lui Sorin Minghiat şi a unui chitarist. A ieşit frumos în cele din urmă. [...]

La sfîrşitul festivalului am rămas cu cărţi dedicate (unul care nu-mi pricepuse numele m-a şi botezat), am rămas cu o cărţulie de la pohet şi cu amintiri frumoase. Am înţeles că, dincolo de orice artă, întîlnirea i-a vizat pe oameni. Era o ocazie grozavă să se reîntîlnească fie şi după 20 de ani – mulţi fiind plecaţi şi din ţară – spre a se recunoaşte. În plus, a fost ultima ediţie a Festivalului de Poezie...

Iar în ceea ce priveşte arta, rămîn la convingerea mea: poezia de azi, fără idee, fără ritm – iapă fără coadă, sau dacă poftiţi, sfîrîiac!

INTERLUDIU – legi şi Cîini

2011-10-22T04:33:00.000-07:00

1. S-a tot vorbit în ultimul timp de proiectul de lege potrivit căruia fiecare primărie de sector va decide soarta cîinilor vagabonzi. De bunăseamă, cu puţin sprijin şi în bună trediţie pedelistă (să nu uităm care a fost primul bou care a început fiind primar!) s-ar ajunge la euthanasierea lor. Legea încă nu a trecut de parlament şi nici nu ar trebui. Dar să ne închipuim că trece – doar în discuţie – şi cu această ocazie aş face şi eu cîteva propuneri pe baza motivaţiilor celor care au propus legea:

Cîinii vagabonzi sînt prea mulţi;

Sînt violenţi şi atacă trecătorii nevinovaţi;

Ne fac de rîs în europa;

Au murit mulţi din cauza lor etc.

2. Trec peste faptul că televiziunile au avut grijă să camufleze ştirile în beneficiul pedeliştilor, cunoscînd adevăratele isprăvi numărul „crimelor” scade văzînd cu ochii. Dar, în aceeaşi idee, propun euthanasierea cerşetorilor, a copiilor străzii şi a ţiganilor.

Cum sună? Antieuropean? Ce lipsă de umanitate! Fie, dar motivaţiile sînt aceleaşi:

Cei numiţi sînt prea mulţi;

Sînt violenţi şi atacă trecătorii nevinovaţi;

Ne fac de rîs în europa;

Au murit mulţi din cauza lor etc.

Toate astea ar putea trece şi ca motivaţii pentru linşarea celor de la conducerea ţării şi a altor categorii de oameni care fac cu mult mai mult rău românilor decît cîinii.

CELE ZISE MAI SUS LE-AM TICLUIT ÎN GLUMĂ AMARĂ – o zic, ca nu cumva vreun idiot care nu sesizează nuanţa, să mă facă extremist. Pe de altă parte, nu m-ar mira să vină cu propunerea asta chiar pedeliştii, omiţîndu-i bineînţeles pe interlopii care le ţin de şase.

Gînduri VII - Strigoii şi Necuratul

2011-10-21T04:17:00.001-07:00

Oare ce gînd l-o fi făcut pe om să născocească poveştile înfricoşătoare? Nu era viaţa destul de grea? Trebuia să mai existe o altfel de teamă decît cea faţă de cei mari? Ori, poate că, la început ideea de strigoi nu era una malefică ci o simplă închipuire prin care omul îşi ostoia dorul de cel plecat închipuindu-şi-l alături în viaţa pămînteană?

Ar fi multe răspunsuri care ţin de multe arii de cercetare însă nu folosesc la nimic aici.

Am fost fascinat de poveştile aduse din Japonia de Lafcadio Hearn, majoritatea cu strigoi, cu capete vorbitoare, cu reîncarnări neaşteptate, cu vizite nocturne dintr-o altă lume. Într-adevăr, amatorii de literatură de groază de bună calitate pot recurge la astfel de bucăţi, în definitiv poveşti, basme şi legende chinezeşti împrumutate de japonezi şi explicate de un englez occidentalilor...Ce poate fi mai încurcat de atît?

Gustul pentru teroare a fost experimetat de romantici în literatura cultă, plecîndu-se asupra folklorului şi extrăgînd uneori un singur nume care rima cu groaza, apelau la surse orientale (poveştile cu vampiri din 1001 de nopţi), la situaţii fantastice sau se cufundau pur şi simplu în neverosimil creînd uneori şi bijuterii de gen.

Am fost amator de astfel de poveşti, filmele fiind şi ele piatră de temelie pentru o atare pasiune. Numai că filmul e film, literatura e literatură... Dar ce te faci cînd situaţia îţi este arătată ca fiind întîmplată aevea? Cunoscînd şi locul şi poate oamenii care au făcut parte din poveste?

Înainte de a depăna povestea noastră, aş face un excurs.

Spuneam că-mi plăcea literatura populară japoneză. Da, cît am putut s-o descos. Însă am căutat aceeaşi savoare a groazei şi în folklorul românesc.

În legende, strigoiul, bine se ştie e ori copil născut cu căiţă, ori copil mort nebotezat, ori om care a murit de moarte violentă, poate fi strigoi viu – adică un spirit care iese din trup de la căderea nopţii pînă la cîntatul cucoşilor să facă rău - ori strigoi mort, cel care e găsit plin de sînge la gură în sicriu şi căruia i se taie capul, i se umple gura cu usturoi şi i se bate un ţăruş în inimă. Astea ar fi cîteva atribute şi cîteva mostre de calmare a spiritului după gîndul celor de la ţară. N-aş spune, de asemenea, că se întîmplă la fel pe tot teritoriul ţării; dacă mai demult, Ţichindeal [Banat] trebuia să-i înveţe pe oameni că povestea cu stafiile era o superstiţie prostească, practica a rămas astăzi numai pe teritoriul Olteniei. Nu degeaba Pravila lui Matei Basarab îi oprea, prin argumente teologice, să pîngărească trupurile defuncţilor, în maniera de mai sus. Creştinismul le refuză recunoaşterea însă tradiţia a fost mai puternică. Biserica recunoaşte însă încercările diavolului de a se arăta celor vii în chipul celui deceat.

Dar să nu mai lungesc vorba. Am căutat în basme ceva şi am găsit unul care, artisticeşte, se ridică la un nivel estetic înalt.

Defapt există şi ca baladă şi ca basm. Este povestea lui Constantin şi a Mariei (numele ei se schimbă de la o variantă la alta, dar aşa se găseşte în Poveştile Ardeleneşti culese de Pop Reteganul). Iată-i cuprinsul:

O mamă îşi pierde, pe rînd, opt din copii, rămînînd numai cu doi, Constantin şi Maria. Într-o bună zi, Maria e cerută de soţie de un voinic care trăia la distanţă de nouă ţări. Mama nu se învoieşte însă Constantin promite că i-o va aduce înapoi de cîte ori va vrea. Fata se mărită şi pleacă.

La scurt timp moare şi Constantin care este îngropat de mamă sub fereastră „ca să-i fie la-ndemînă. Să poată merge în toată ziua, în tot ceasul, în toată minuta, şi nu spre a plînge după el, nu spre a-i binecuvînta ţărînă, ci spre a-l blestema cît o lua gura: [...] Scoală-te, Constantine, du-te tu ştii unde, în care parte mi-e fata, adă-mi-o s-o văd, că de nu, sap pămîntul, te scot afară şi te blastăm, să n-ai odihnă în veci, de nu-mi aduci tu mîngîierea îndărăpt; nu te rabde ţărîna cum mi-ai ars tu inima!”

Constantin se trezeşte şi porneşte călare spre sora sa, ce nu-l ştia mort şi pe care o aduce în toiul nopţii. Şi întorcîndu-se „minunea-minunei, [...] păsările cîntau cît le lua gura: „Ce rînd e pe acest pămînt, de umblă viii cu morţii!”

O lasă în faţa casei şi se culcă la loc în mormînt. Întîlnindu-se cu mama, Maria povesteşte păţania. Maria dumirindu-se cade moartă iar mama înnebuneşte.

Nu e cazul aici a vorbi despre anatema aruncată asupra familiei, de obicei motorul tragediei, cauzele nu ne sînt spuse şi nu le vom căuta.

Povestea are circulaţie europeană, în prelucrarea lui Pop-Reteganul întrevăd chiar o aluzie la SUA – cînd vorbeşte despre ţara de peste nouă mări, realitate trăită de ardelenii plecaţi în anii 1880 – 1900 la muncă în State. Dar nu asta contează.

Se găseşte într-o variantă grecească poemă, fiind tradusă în 1944 de Tache Papahagi. Înafară de numele fetei, Areti în varianta grecească, nu există nici o osebire. Varianta este admirabilă:

Pe calea ce-apucară e ciripit de păsări.

Nu ciripeau ca păsări şi nici ca rîndunele,

Ci ciripeau într-una cu vorbă omenească:

„Văzut-aţi fată mîndră alături de un mort?”

- „Auzi tu, Constantine, ce păsările spun?”

- „Sînt păsări: las’ să spună şi las’ să ciripească”.[1]

Cu acestea am închis paranteza poate prea lungă, spre a reveni la ale noastre.

..................................................................................................................................

În serile ploioase, seri în care nu ieşeam afară de teama guturaiului, înafară de basme, bunica îmi povestea şi lucruri care pare-se că s-au întîmplat aevea. Una din ele porneşte de prin anii 30-40.

Peste deal de Valea Dracului, cînd ieşi pe Şeştină, poţi vedea şi astăzi o căsuţă aşezată la marginea pădurii, adumbrită de copaci şi de răgălii. Cînd începe povestea noastră, casa era alta, una veche, a bătrînilor, acum zic cei de pe-acolo. În ea stăteau o bătrînă şi doi tineri căsătoriţi.

Bunica era mică pe-atunci şi ca orice copil se juca pe dealurile de-acolo, de vreme ce cîţiva ari de pămînt erau chiar al părinţilor ei. Şi, copil fiind, o vedea pe bătrîna care stătea în casa de care-am zis, venind pe deal.

Nu părea că o vede şi nu pentru că era prea mică. Bătrîna nu mai putea să vadă dintr-un alt motiv, nefiind nici oarbă. Se pare că-şi pierduse minţile, aşa că ieşirea ei pe deal oferea, nu arareori, un spectacol unic: Începea să dănţuie, aruncîndu-şi straiele cît colo şi o ţinea într-un joc ceasuri întregi, dar rău nu făcea nimănui.

Fiul femeii era om în toată firea. Avea nevastă şi tocmai i se născuse un copil, un băiat, zic oamenii, frumuşel.

Odată, întorcîndu-se de la lucru, omul intră în casă. Ceea ce văzu îl băgă în spărieţi. O umbră se scobora de pe horn şi se prelingea către patul copilului. Se vedea cumsecade o umbră cu formă de om care începea să dănţuie desupra patului.

Povestea s-a repetat. Dacă la început omul a încercat să alunge umbra cu mătura, la urmă l-a chemat pe preot.

Preotul se pare că nu mai văzuse aşa ceva că, spun unii, că şi el s-ar speriat de-aproape c-ar fi luat-o la sănătoasa. În cele din urmă dădu verdictul clar în astfel de afaceri: locul pe care-i casa nu-i loc bun de vreme ce necuratul şi-a făcut rînd la ei. Aşa că mai bine ar dărîma-o. S-o construiască mai încolo.

Şi într-adevăr, cînd au dat jos casa au găsit acolo oseminte umane, dar nici nu s-ar fi putut altfel de vreme ce la 1848-1849 acolo s-au dat lupte crîncene. Şi au mutat casa mai sus, casă care stă şi astăzi.

Vizitele nocturne au încetat.

Trec anii, bătrîna smintită a murit, băiatul s-a angajat la CFR.

A crescut deci, însă patima l-a dovedit. S-a apucat de băut cu tată-său. Şi-şi pierdeau minţile. Săraca mamă trebuia să îndure batjocura veşnică a fiului şi a soţului, pînă ce într-o zi, nemaiputînd răbda s-a aruncat în faţa trenului.

Alţii spun altfel. C-ar fi omorît-o ei şi-ar fi dus-o cu căruţa la şină. Dumnezeu mai ştie, dar răi oameni au mai fost!

Cel pe care jucase dracul împlinise vreo 30 de ani şi conducea mărfare.

Într-o noapte, casele de prinprejurul gării au început să tremure din temelii. O femeie, de teama cutremurului, şi-a adunat copiii la piept murmurînd o rugăciune. Cînd au îndrăznit oamenii să iasă din case au găsit o imagine dezolantă: Două trenuri încălecate şi sute de pachete azvîrlite cît colo-n cîmp. Aşadar izbitura provocase acel tremur venit parcă dintr-o altă lume.

Unul din mărfarele lovite era condus chiar de omul nostru.

Tatăl, naiba ştie dacă treaz, a venit să vadă şi el pagubele. I s-a spus în faţă: „Dacă mai trăia, fiu-tău era bun de plată că din cauza lui au mai murit doi oameni şi s-a pierdut atîta marfă. N-a aşteptat semnalul”. Pe semne că era beat.

După ce i-a murit fiul, bătrînul a mai trăit pînă pe la nouăzeci de ani. Orbise pe jumătate. Într-o zi, după o ploaie puternică a ieşit în curte. S-a împiedecat, a căzut cu faţa într-o băltoacă şi acolo a murit, înecat.

...............................................................................................................................................

De fiecare dată cînd încheie, bunica cere şi păreri: No, ce zici, curat lucru-i ăsta? Şi înţeleg unde bate. Aşadar destinul omului era trasat din pruncie, doar a jucat dracul asupra lui.

Un amănunt pe care l-am omis mai sus e că umbra putea fi şi violentă, preotul fiind împins puternic de ea, pe cînd cădelniţa.

Povestea însă s-a cristalizat de-a lungul timpului. Umbra nu a apărut, cum lesne se poate crede, după ce fiul îndrăcit murise. Atunci putea să pară o potrivire în imaginaţia oamenilor. Nu, povestea s-a aflat în timpul real al petrecerii faptelor.

Valea Dracului a fascinat mai ales prin nume minţile sătenilor, dar şi prin privelişte. Într-adevăr în puţine locuri de pe-acolo te-ai pierde cu firea, te-ai rătăci sau te-ai simţi apucat de haine de cine ştie ce spirit rău.

Acolo era locul în care sinucigaşii îşi alegeau să-şi pună în aplicare planul şi nu de puţine ori, plimbîndu-te dădeai peste cîte-un spînzurat. Bunica îi ştia de vreo doi pe care-i şi văzuse. Astfel că nu e de mirare că locul a dat naştere unor astfel de naraţiuni.

[1] Tache Papahagi – Paralele folklorice (greco-române), M.O. şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944, pp. 85 - 86

Gînduri VI - Ora de limba română

2011-10-20T04:29:00.000-07:00

Treceam spre clasa a V-a. Îmi luasem în primire camera din faţă, cea mai luminoasă din toată casa.

În Albeşti erau două case care se puteau lăuda cu cea mai frumoasă podoabă, brazii plantaţi dinaintea lor care oferă celui care locuieşte în preajmă un aer, un suflu cu totul distins. Din păcate provocau şi egrasia, de aceea, întîi au fost ciopliţi pentru a lăsa soarele să intre mai lesne înăuntru, apoi tăiaţi cu totul. La noi însă au rămas în primă fază, dar aşa ciopîrţiţi îţi provoacă mai mult părere de rău decît dacă nu i-ai mai vedea deloc.

Acolo, orice schimbare dărîmă un echilibru de zeci de ani.

Venind din Bucureşti, cu o imagine întipărită adînc în minte, un peisaj schimbat, o zdruncină pînă la nerecunoaştere.

Dar pe atunci, peisajul era acelaşi, cel cu care mă născusem şi crescusem în primii ani de viaţă.

Camera rămăsese goală după plecarea unor chiriaşi puţin demni de a sta acolo. Cine ştie ce mobilă nu aveam, aşa că m-am apucat să adun lucrurile care stăteau prea îngrămădite în celelalte odăi. Un dulăpior, o masă, un fel de birou, un tablou sumbru plin de pînze de păianjen şi negru de fum şi cioturile de cărţi găsite prin sertare.

Atît.

Cărţile cele mai plăcute erau de bunăseamă cărţile de şcoală ale bunicii. Aveau chipuri şi textele erau uşor de înţeles, dar cu siguranţă, cu mult mai inteligente decît cele din cărţile de şcoală de azi.

Erau o carte de clasa a II-a, una de a III-a şi ultima şi cea mai stufoasă, de clasa a IV, pe cînd se tipăreau toate materiile din programă într-un singur volum.

Şi astăzi cînd le răsfoiesc îmi trezesc amintiri, unele care nici n-ar trebui să fie ale mele. Erau rodul închipuirii unui copil care se transpunea în lumea de atunci, din anii 30-40, aşa cum mi-o închipuiam după lectură.

Acesta a fost poate primul meu contact fructuos cu literatura română, cu literatura didactică, cu istoria prezentată cu căldură nu cu cifre ca astăzi, cu geografia de-atunci, cu ortodoxia...

Treceam de la Iarna pe uliţă (erau numai vreo 4 strofe din poezie) a lui Coşbuc la Cerbul lui Eftimiu, de la Făt Frumos Măzărean al lui Sadoveanu (atunci nu ştiam ce i-a putut pielea!) la Bunica lui Delavrancea; în faţa ochilor mi se perindau texte de o frumuseţe rară: Capra lui Moş Savin (era defapt o localizare după Daudet, din Scrisori de la moara mea), Duiliu Zamfirescu, Carmen Sylva; Vibram la elogiul monarhiei, la textele (propagandistice dar mult mai cumpănite decît mai tîrziu) despre Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai cu întreaga lor Familie Regală şi chiar mă miram: ce a mai rămas din el? Nişte fotografii într-o carte de citire...

Partea de istorie se deschidea mai totdeauna la Vlad Ţepeş – personaj fabulos care ar merita o soartă mai bună în cărţile de astăzi decît faima de doi lei coborîtă din Stoker).

Nu-mi mai plăcea să stau singur, aşa că îl chemam pe Dan în vizită, la „birou”. Lui nu prea îi plăceau cărţile, îl entuziasmau desenele animate – ca şi pe mine – şi filmele de acţiune. Eu acolo nu aveam televizor, aşa că lucrurile stăteau un pic altfel.

Asta pînă într-o zi cînd, chemîndu-l, l-am invitat să stea pe scaun şi să asculte că vreau să-i citesc ceva. A prostestat, a strîmbat din nas, dar în cele din urmă l-am convins.

I-am citit legenda Mănăstirii Argeşului dintr-o carte de cetire. Era redactată parte în proză, parte în versuri – după varianta lui Vasile Alecsandri – însă pe înţelesul copiilor.

Nu mai ştiu dacă a suspinat la final, dar în orice caz emoţia l-a cuprins cu totul.

- Mai citeşte o dată! Şi i-am mai citit-o nu o dată ci de multe, multe ori, pînă i s-a întipărit în minte. A fost o victorie pentru mine.

.............................................................................................................................................

Zilele treceau. Ba mai săpam în şanţ mocirlindu-ne de tot şi înporcoşîndu-ne straiele, ba mai făceam cîte-o expediţie prin vale, ba mai luam un răgaz în care citeam literatura din cărţile vechi. Vara trecea dar nu simţeam o clipă că am pierde timpul. Mă culcam tîrziu şi mă trezeam devreme, nu dormeam după-amiaza pentru că nu concepeam să pierd timpul în vreun fel. Pierdeam destul timp în Bucureşti cu şcoala şi cu temele şi trezitul devreme spre o zi care mă-mi aducea nici o fericire. De aceea, timpul vacanţei era preţios şi voiam să-l trăiesc total.

Într-una din zile a intrat bunica – tanti Anuţa cum îi zicea Dan – cu o carte veche şi destul de ruptă, în mînă. Mi-a zis că o are de la tatăl său şi că s-a plimbat destul prin mîini străine la toate şezătorile de pe vremuri. Cartea se numea : Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului de Ioan Pop Reteganul (era a II-a tipăritură de la Braşov, din 1912 – o adevărată raritate de vreme ce la bombardamente au ars toate cărţile din depozitul librarului Ciurcu). Din păcate, cartea, aşa cum se prezenta era inutilizabilă. Mai rămăseseră întregi ca la vreo 8-9 poveşti. Însă pe celelalte le ştiam de la bunica: Ganu-Ţiganul, un ţigan ca vai de el care s-a dus să se bată cu Dumnezeu că l-a lăsat pe lume fără nici o avere, Măr şi Păr, cei doi fraţi de cruce şi cîinii lor, botezaţi cu nume de flori, Părintele Arvinte (acum ştiu că este o variantă extrem de nouă a poate celui mai vechi basm sapienţial din Vavilon, Înţelepciunea lui Ahiqar – devenită în cărţile noastre populare Archirie şi Anadam), Trifon Hăbăucul, Stan Bolovan etc.

De aceea, nu am început cetirea basmelor cu Ispirescu, aşa cum se obişnuieşte, ci cu omologul său ardelean, Ioan Pop Reteganul, învăţător şi folklorist model pentru secolul său. La Ispirescu nu mi-a plăcut lipsa de acurateţe a folklorului cules, lipsa totală de critică a materialului care i se punea la dispoziţie de informatori. Astăzi se vede cu ochiul liber că Tinereţe fără bătrîneţe – deşi cu tradiţie universală de la celţi pînă la chinezi – poate fi o prelucrare personală a vreunei surse livreşti, aşa cum se atestă în cazul lui George cel Viteaz – fratele vitreg al lui Siegrified, nibelungul venit pe filieră franceză, cu tot cu Balmug-ul său. În plus, pentru mine cel de-atunci, mă frapa sărăcia de vorbe cu care venea Ispirescu şi dezacordurile gramaticale în manieră regăţeană. Pop Reteganul folosea în schimb regionalismul pe care-l explica întotdeauna în note sau paranteze, dînd textului savoarea unei limbi dispărute. De aceea nu înţeleg retincenţa lui Ovidiu Bîrlea în articolul său despre dascălul ardelean[1]. Şi-a făcut treaba cum se putea mai bine pentru secolul său şi iată, mi-a fost dascăl şi la atît amar de ani de la moartea sa (1905).

Că-mi plăcea să-mi bag nasul în cărţi era una, învăţatul nu-mi plăcea, dar, iată, că şi aşa aveam mult mai mult de învăţat decît de la o învăţătoare bună de ospiciu.

Într-adevăr, bunica mea avea o mare supărare în ceea ce-i privea pe ceilalţi nepoţi ai ei. Nici unul nu îi asculta poveştile şi pentru un povestitor de marcă e cea mai mare nefericire. Ea fusese ruptă dintr-o cu totul altă cultură şi nu putea concepe că cineva nu se va fi bucurat vreodată de basmele pe care le împărtăşea cu mare generozitate.

Eu am fost cel care a spălat ruşinea. Eu o ascultam de mic. La început îmi povestea din minte, cu amănunte, tot ce ştia; putea să facă un basm pentru copii şi cea mai grozavnică întîmplare trăită aievea, dîndu-i tot atîtea elemente cît unei poveşti, făcînd ca tot ceea ce spunea să fie atractiv, mai tîrziu mi-a şi citit.

Mi-aş fi dorit ca învăţătorii să stea mai mult pe lîngă bătrînii de la sate că ar fi fost în infinit mai mult cîştig decît după examinarea de la şcolile de pedagogie. Răbdarea omului de la ţară – mai ales a ardeleanului devenită proverbială, dar şi de rîs pentru cei care vorbesc mai repede decît gîndesc, aşa ca în Regat – cumpănirea vorbei şi iubirea de pămînt ca idee şi ca fapt concret, acolo le-am învăţat. La oraş, însă, văd cum încet se decristalizează adevărata şcoală parcursă acolo, devenind mai nervos, mai supărat, mai iute la mînie din te miri ce.

Tot pe atunci începusem şi să scriu.

Făceam povestioare cu morală, după maniera manualelor, pe care apoi i le citeam cu Dan cu mare plăcere, despre găleţi de lemn sau de aur, despre împărţirea nucilor...

Toate s-au dus, s-a ales praful şi pulberea de tot ce visam atunci că se va întîmpla şi astăzi văd zilnic cum mai moare ceva din mine, din ceea ce mă lega sufleteşte de locurile pomenite, de ideea de ţară pe care mi-o făcusem atunci, numindu-mă cu mîndrie ardelean, adică parte din România. Şi toate astea din cauza unor incapabili, analfabeţi, şnapani antiromâni mascaţi de ţigănimea interlopă, lupi deghizaţi în păstorii a ceea ce a fost cîndva patria românilor.

[1] În Istoria folcloristicii româneşti.

Astăzi la Radio România 3net - Zări

2011-10-19T05:35:00.000-07:00

De ascultat mai mult: Grupul Zări

De la 19:00 la 21:00

Gînduri V - De nefăcut acasă...

2011-10-18T04:19:00.000-07:00

Crescusem, aveam vreo 14 ani şi-mi sticleau ochii după fete. Lăsasem în urmă „dragostele” neîmpărtăşite şi uitasem complet că pe la patru-cinci ani aveam deja o logodnică-n grădiniţă. Defapt, mai mult ea trăgea de mine, mie neplăcîndu-mi ideea şi simţindu-mă constrîns să particip la o aşa afacere.

Acum eram mai mare şi, prin urmare, în Biserica din Albeşti aveam rînd să merg ]n podeţ, nu la un loc cu muierile, şi în plus nu mai era pericolul să mă-ntîlnesc faţă-n faţă cu popa. De obicei, cînd ieşea din altar, toată lumea-ngenunchea smerită, iar la trecerea popii bătrînele-l apucau de patrafir şi mi-l frecau zdravăn de faţă, ceea ce, de bunăseamă nu-mi plăcea. Alteori, eu şi Dan eram luaţi de mînă şi duşi în faţa altarului, ni se dădeau nişte straie colorate-n vişinui şi auriu, ni se dădea un toiag în mînă şi vrei, nu vrei, stai băiete la altar şi fă ce vezi că fac şi ceilalţi: genuflexiuni, închinăciuni şi scene a la Moise în faţa rugului aprins. Dar acum, gata!

Acum puteam să merg la un loc cu tinerii în podeţ şi unde mai pui că veneau fete destul de frumoase. Nu mă simţeam corupător pentru că ştiam că şi ele vin tot de-aia. Din străbuni, biserica românească a avut prea puţin de-a face cu marile taine, totul fiind pus în seama superstiţiilor; de-aceea nu le acuz pe babele care se strîng la bîrfă (cu coniţia să nu mă privească vorba lor acră).

Şi aşa, de vreo două dumineci tatonam terenul şi visam frumos. Pusesem ochii pe o fată drăguţică, nu frumoasă. Problema a fost abia cînd am intrat în vorbă cu ea. Nu mai ştiu ce vorbe mi-am ales, dar în tot cazul nu aveau de-a face cu ceea ce se întîmpla acolo şi, zor nevoie, o pufneşte rîsul.

Rîsul a făcut să i se vadă dantura, altfel dreaptă, dar... În fine, nu părea să se fi spălat pe dinţi de cîteva săptămîni, şi-mi părea că e unul din aceia care la festivaluri rumegă cîte-un cocean de cucuruz fiert. Mi-am luat mina serioasă şi am plecat din biserică dezamăgit.

Mi se îngropaseră o parte din corăbii. Mai rămînea să inspectez, în plimbările de seara, uliţele satului, doar, doar voi da de vreo Dulcinee.

Din păcate încă o săptămînă a trecut fără nimic de notat. Plimbări făceam, Dan îşi lua sticlele de lapte, eu filosofam pe drum, Dan mă asculta (sau masca perfect asta), spuneam măscări şi inventam poveşti.

Zilele erau foarte călduroase, de cele mai multe ori le petreceam în casă, atunci cînd nu făceam construcţii – la vremea aia monumentale – colibe din crengi de tei, pentru care puteam fi premiaţi pentru dexteritate. Nu ne trebuia un plan, totul venea de la sine.

Patru pari înfipţi în pămînt, crenguţele pe care le legam între ei pentru fixare şi-apoi, după plac, puneam cîte crengi înfrunzite pe părţi şi deasupra.

Cînd n-aveam poftă de construit, căutam mortăciuni pentru a le face slujba de înmormîntare. Aveam un Aghiasmatar în care se găseau şi astfel de bucăţi liturghice şi de-acolo, pe nas, popeşte, exersam ceea ce ar fi însemnat atunci drumul meu în viaţă. Am vrut să fiu popă, dar din motive prea laice: popa are nevastă, amantă, maşină, bani şi vilă!

Nici eu nu le-am putut răbda şi, spre fericirea multora care nici nu ştiu de ce trebuie să fie fericiţi, nu m-am făcut popă.

Din cîte-mi aduc aminte am îngropat pisici, o cîrtiţă, un liliac...şi poate vreun şobolan. Dar, cu toată sinceritatea ceea ce făceam nu era un act pe care să-l iau în rîs. Aproape că plîngeam cînd le găseam moarte, mai ales pisicile de care eram atît de ataşat.

.................................................................................................................................

Am urît dintotdeauna cruzimea oamenilor faţă de animale.

Odată, chiriaşul bunicii mele a venit cu un pui de pisică, mic, cît îl putea ţine în palmă. Îl găsise-ntr-o baltă, unde slujea de ţintă în care aruncau cu pietricele doi copii de la noi de pe stradă.

L-am preluat şi am încercat să-l ajut. Îi dădeam lapte cu seringa (mai tîrziu, am descoperit că nu e tocmai bine), îl ţineam la căldură, mă rog, toată ziua încercam să-l pun pe picioare. Cam a treia zi, dimineaţa l-am găsit mort.

Nu avea puterea să lupte, probabil că fusese luat de la pisică prea repede...nu ştiu, nu a mai fost nimic de făcut. I-am făcut sicriaş din scîndurile unei cutii de transportat fructe, l-am învelit într-o batistă nouă, am plîns, i-am făcut cîteva rugăciuni şi l-am îngropat în faţa casei.

Peste un an s-a întîmplat şi deznodămîntul, într-un fel, fără să ştie cei doi au plătit şi moartea pisoiului.

Plecasem cu ei la pescuit.

Am pierdut o zi întreagă pe Valea Albeştiului fără să prindem nimic. Pe la ora patru m-am hotărît s-o iau înapoi. Nu ştiu ce gînd bun i-a făcut să meargă la pădure, din cîte-mi amintesc, voiau să-şi găsească lemn pentru undiţă (bineînţeles, lemnul era de vină că nu prinseseră nimic). Acum, privind în urmă, realizez că pentru a prinde ceva acolo era nevoie de plasă, peştii fiind extrem de mici. Pe mine, oricum, numai ideea de a sta în natură mă atrăgea nu prinsul peştilor.

Aşadar ei au luat-o către pădure, eu făcînd stînga-mprejur către casă.

Seara am ieşit în sat.

Pe drum m-am întîlnit cu bunica celor doi; scandalagioaică fără cusur, intrase în gura satului pentru isprăvile galante din tinereţe; eu eram sensibil la informaţii care mi-ar fi putut fi de folos.

- De ce i-ai dus la pădure? Ştii la cît au venit? – şi a dat să mă ia la palme.

Am ţipat că nu-i treaba mea ce fac nepoţii ei cei idioţi şi am plecat. Din urmă urla la mine că sînt aşa şi pe dincolo, atacînd teme fundamentale de înjurătură.

Replica ce i-a închis gura a fost simplă şi de efect, de vreme ce aveam şi spectatori, toate babele care-şi scoseseră capul prin poartă:

- Ţie ce ţi-a făcut bărbat-tu cînd te prins cu X.(aici era un nume bine cunoscut în sat, dar cam de ruşine) în coteţul de găini?

Tăcere.

Mergînd mai departe l-am întîlnit pe cel mai mare dintre fraţi. Avea un corbaci (bici) în mînă. L-am întrebat:

- Ce aia mă-tii i-ai zis lu’ bun-ta că te-am dus eu la pădure?

A sărit să mă lovească cu corbaciul şi a reuşit să-mi facă o dungă destul de urîtă pe mîna stîngă. Am apucat biciul de-un capăt dintr-o mişcare şi-apoi ce s-a întîmplat nici n-ar mai fi de povestit...

L-am lăsat lat în noroi, abia mişcîndu-şi picioarele, roşu la faţă, plîngînd şi urlînd de durere.

Nu mi-a părut rău nici o clipă deşi n-am fost şi nici nu sînt un om violent. Dar răbdarea uneori are limite şi, în ultimă instanţă, paharul dă pe dinafară. Aşa a fost atunci, dar şi acum, după atîţia ani, tot nu ştiu cum aş reacţiona într-o situaţie ca aia.

Mai tîrziu a venit şi rîndul fratelui mai mic.

Se pare că fusese pus de nişte unguri să mă-ntărîte ca să iasă bătaie şi hărmălaie în toată regula. Problema lor a fost că nu şi-au găsit momentul; nici eu nu eram singur, nici damblagiul ăla pregătit.

Aşa că şi-a făcut datoria. Mi-a făcut afrontul. Eu nu l-am înghiţit, l-am izbit puternic cu talpa-n piept, a căzut abia putînd să mai respire, la care unul din unguri a venit în fugă să-l apere.

În clipa următoare unul din prietenii mei l-a secerat dintr-un salt şi aşa s-a încheiat totul.

...................................................................................................................................

Vale!

Gînduri IV - Un hop pîn' la vacanţă

2011-10-16T02:41:00.000-07:00

Deobicei, după ce luam vacanţa mai stăteam ca la o săptămînă prin Bucureşti. Era perioada de nerăbdare, de oftări (cu bucurie, cu speranţa că voi pleca). Nu prea ieşeam din casă că nu avem unde şi nici cu cine. Se terminase şcoala şi, parcă printr-un consemn, nu ne mai vedeam nici cei mai buni prieteni cît ţinea vara.

Era portţa deschisă în sfîrşit.

Însă nu în fiecare an şcoala se termina fără peripeţii.

În clasa I, anul din ciclul primar cînd am avut cea mai mare medie (nouă şi ceva, după aia stam între 5 şi 7), am avut şi binecunoscuta serbare a Abecedarului, cînd fiecare plod se-nveşmîntă-n te miri ce pentru a-şi reprezenta litera.

Unul era Arici, altul Urs, eu, de bunăseama, Turc. Îmi făcuseră părinţii un costum frumos, cu şalvari, am căpătat o cămaşă vişinie şi una verde, largi şi orientale fără doar şi poate, iar tata mi-a făcut turbanul, din carton acoperit cu ceva pînzeturi şi un iatagan de toată frumuseţea, la strung, dintr-un material nu chiar atît de inofensiv.

Mai rămînea să învăţ o poezie tematică şi eram asigurat.

Şi am învăţat una din Coşbuc (Cîntecul redutei: În redută numai lei!) care, în tot cazul, făcea haz de turcii de la 1877. Învăţătoarea, am mai pomenit-o, iubitoare mai mult de atenţii decît de copii – dar fie-i voia! – nu mă aprecia şi văzîndu-mi pe semne entuziasmul mi-a schimbat poezia cu o zi înainte. Una greoaie scrisă de Alecsandri, cu versuri lungi şi fără poantă. Dezamăgirea a fost evidentă şi pentru a mă pune la locul meu şi mai mult, mi-a mai dat o „temă”: să mimez un mîncăcios (adică, în mod stupid, să mă ling pe bot şi să mă frec pe burtă cînd o colegă spunea o poezie neinspirată ca mai toate cele pentru copii ale lui Arghezi). Umilirea a fost maximă, dar m-am achitat de îndatoriri şi am mers mai departe.

În alt an, la serbarea de iarnă, după ce mi-a refuzat iniţial aportul, m-a chemat la şcoală (cu tot tacîmul, bunică şi părinţi) şi mi-a aruncat în spate „capra”. Eu trebuia să trag de-o sfoară putrezită să fac capra să clămpăne. Asta a fost o altă umilinţă; bunica mi-a spus după aia: femeia asta şi-o bătut joc de tine, la noi numa’ ăi mai slabi[1] îs puşi să fie capre. Deşi mă achitasem şi de data asta cu conştiinţa împăcată, actoriceşte – mi-am zis că trebuia cineva să facă şi asta – am rămas cu gustul amar că cineva şi-a rîs de mine. Dar fie şi asta!

Prin clasa a III-a, la final s-a făcut din nou o festivitate. Îmi plăcea să spun poezii şi s-a făcut o repetiţie în clasă (am luat castingul) şi mi-a zis să vin şi eu la final cu poezia mea. Am fost mulţumit.

În ziua festivităţii, ajungînd la şcoală, m-am întîlnit cu învăţătoarea şi cu ceilalţi colegi. Nedumerită m-a întrebat: Dar ce dragă, ai luat cumva coroniţă? Ce cauţi aici?

Am rămas mut. Nici n-am mai salutat. Am plecat spre casă cu privirea în jos. Acasă am turnat o minciună, că festivitatea nu s-a mai ţinut, că s-a stricat scena şi alte bazaconii pentru că nu i-am vrut pe ai mei părtaşi la momentul meu puţin glorios.

La sfîrşitul ciclului primar n-a mai fost nici o festivitate şi chiar de-ar fi fost nu m-aş mai fi dus. Terminasem mai bine cu notele, dar s-a întîmplat altceva. Ni s-au dat să ducem acasă lucrurile din clasă pentru a nu dispărea pe parcusul verii. Eu n-am luat nimic – din reflex – ci i-am ajutat pe alţii. Aşa m-am tăiat destul de urît la deget, într-un geam de dulap. Semnul mi-e de bună amintire, aşa am terminat eu cu madam învăţătoarea, printr-un semn care mă despărţea definitiv de vremea primei nefericiri.

De atunci probleme n-am mai avut decît la matematică, dar în mod ciudat, ţineam foarte mult la profesoara de matematică. Mi-era frică să fiu scos la tablă că dădeam chics de obicei, dar nu puteam să am sentimente rele faţă de o persoană care, pînă la final, s-a dovedit de o cinste deosebită şi de o dăruire rară: nici bolnavă nu lipsea, atunci cînd putea să stea în picioare.

Tot atunci venise ca dirigintă a noastră tot o persoană deosebită care şi-a propus să ne aducă psihologiceşte la nivelul de care aveam nevoie.

Într-o bună zi, cu cîteva săptămîni înainte de vacanţa de iarnă, ne-a adunat pe cîţiva şi ne-a pus să citim cu glas tare nişte texte dintr-un Vicleim. A început totul în joacă şi la urmă ne-a pus să învăţăm rolurile pe dinafară că vom fi în serbarea de final de semestru.

Şi aşa a fost.

Ne strîngeam după ore şi ne repetam rolurile. Aveam un Irod – cît aş fi vrut să fiu eu ăla! – şi trei magi între care eram şi eu. Eram Gaspar.

Ne-am făcut costume, iar gustul meu actoricesc de pe-atunci îmi tot dădea ghes să spun că bine ar fi să mă lase să mă şi mişc pe scenă. De obicei, la serbări, copiii sînt puşi să stea ca pietrele, să-şi spună mecanic rolul şi să plece de-ndată ce se termină replica. Eu nu voiam aşa, dar regisoarea noastră vedea altfel. Probabil, se gîndea că ne-a fi încurcat.

Dar blestemul meu asupra lui Irod a fost auzit cred că din fundul sălii.

A fost un moment frumos, de glorie pentru copilul de-atunci, şi mă bucur că s-a găsit cineva să creadă şi-n mine. Amintirea acelor persoane şi a altora, din epoca mai recentă, este de mare preţ şi lor le închin rîndurile de faţă.

Aşa că fiecare început de vacanţă are cîte o poveste, mai mult sau mai puţin fericită. În mod ciudat uitam totul pînă trecea vremea de hodină şi mă reîntorceam în clasă aproape la fel.

[1] În Ardeal, slab înseamnă şi : 1. de rea condiţie, puşlama. 2. prost.

Gînduri (III) Pasărea în colivie...

2011-10-15T08:52:00.001-07:00

Pasărea în colivie

Nu se bucură că-i vie...[1]

Nimic nu e mai rece decît fierul gratiilor unei puşcării. Puşcăria aşa cum a fost, loc de detenţie nedreaptă pentru elita românească, nu cea de azi, un afront şi o jignire la adresa aceloraşi oameni.

- Dacă s-ar repeta acum ceea ce s-a întîmplat în 1948, ar fi vai şi amar de voi! spunea profesoara în faţa studenţilor săi şi avea deplină dreptate. Cei care au trecut prin detenţie aveau de ce să se agaţe în continuu, astăzi tinerii nemaifiind ancoraţi în nimic altceva decît în vremelnica materie pe care o oferă ba media, ba magazinul.

Poate că în ideea unui moment pacific – cum se autocalifică cel de astăzi – nici nu-ţi trebuie altceva. Nu degeaba se spune: ai trecut de rău, ai dat cu tifla sfîntului. Cu siguranţă puţini s-ar putea gîndi la o revenire a atrocităţilor din trecutul nu atît de depărtat. Bineînţeles că cei care ştiu, ştiu şi cum va fi. Eu nu pot decît să-mi închipui, văzînd că ceea ce se întîmplă azi rezonează al naibii de bine cu ceea ce a urmat crizei din anii 30.

Şi totuşi, ca exerciţiu, ce-ar fi să ne gîndim şi la asta?

Se vorbeşte încă de anchete politice – inşi care se opun regimului imbecil de astăzi sînt luaţi pe sus şi duşi la audieri, însă văd totodată şi că fiind pătaţi, o şi merită. N-am văzut pe vreunul curat de invinuire, iar eliberarea se face pe bază de adeziune, adică de „cioară vopsită”. Nimeni nu rămîne nedumerit.

O altă condiţie pentru a se întîmpla ceea ce s-a întîmplat atunci cu vîrf şi îndesat, ar fi să existe oameni de felul celor de atunci. Să-mi imaginez pe vreun ministru din ăştia de după 90, ca, ajuns în starea unui alt fost-ministru, Nichifor Crainic, să poate supravieţui prin capacităţile intelectuale supraumane, educate fervent în vremea de libertate; ar fi o blasfemie. Pe de altă parte, majoritatea celor de azi, tineretul dănţuitor de care ziceam mai la vale, e mai folositor în libertatea aparentă, pentru că nu deranjează pe nimeni. Asta e grav. Nu mai există o generaţie clădită din bună-credinţă, patriotism şi spiritualitate care să fie un ghimpe-n talpa celor care doresc contrariul. Oricum, pentru visul unora de a ridica ridicola Uniune, astea sînt nişte tîmpenii de care trebuie să scăpăm.

Fără aceste date, închisoarea politică de astăzi e numai pe sfert o ideea asemănătoare celei de alaltăieri.

De aceea îmi îngădui un răgaz, pentru a medita la ceea ce a fost posibil cîndva, repercusiune pe care o trăim astăzi, ca pe un blestem neridicat de deasupra noastră nici măcar prin jertfa unei revoluţii care nu trebuia să aibă loc.

...............................................................................................................................

Se găsesc pe internet listele stufoase cu numele deţinuţilor politici de după instaurarea regimului comunist. Sînt tratate care vorbesc despre ei şi dicţionare cu mii de nume. N-or fi toate de demnă şi dreaptă amintire: între ei se aflau de bunăseamă şi secături şi profitori şi persoane nedemne de o altă soartă.

Însă tratamentul primit acolo pentru o idee, fie ea şi proastă, fără proces sau cu procese în doi peri (Ceauşescu ar fi putut să-i răzbune dacă i s-ar fi făcut un proces drept) îi aduce în faţa noastră cu semnul egal.

Ce-mi pasă mie că Gyr a scris imnuri legionare – Teatrul Evreesc sub ministeriatul lui Gyr şi-a pus bazele, halal rasism! – de vreme ce, suferind, era tratat mai rău decît un animal?; Ce-mi pasă că Sextil Puşcariu i-a simpatizat (nicidecum pentru crime ci pentru ideile naţionaliste), de vreme ce, după primirea sentinţei, a murit nerăzbunat de pîngărirea ce se făcea unui om fără de care ştiinţa lingvistică românească ar fi rămas cu cel puţin 50 de ani mai înapoiată? De ce m-ar îngrozi articolele teoretic antisemite ale lui Nichifor Crainic – de vreme ce bătaia de joc şi suferinţa la care a fost supus întrec orice imaginaţie? Ei erau priviţi astfel pentru un delict care nu ar trebui să existe, acela al opiniei...

Pleava legionară, adică imbecilii angrenaţi în crimă şi ură de rasă (la modul cel mai concret), se afla deja în graţiile noului regim. N-a zis-o la plezneală Păstorel:

Căpitane, nu fi trist/Garda merge înainte/Prin Partidul Comunist! Şi tot atunci se năştea şi bancul extrem de amar în fond:

- De ce le-ai zis c-ai fost cu legionarii?

- Păi, puteam să-i mint de vreme ce erau toţi în prezidiu?

Tipic românesc: cei care s-au dezis de legionarism îşi continuau viaţa tihnită în libertate, probabil puţin agasaţi de faptul că trebuia să aducă laude noilor stăpîni, pe cîtă vreme ceilalţi, pentru cu totul alte învinuiri, trăiau drama închisorii, iar norocoşii, drama dezrădăcinării şi a pribegiei.

Într-un film poţi să vezi cum trăiesc eroii şi o viaţă sub un alt nume, cum îşi refac identitatea cu totul pentru a nu fi prinşi. Dar să coborîm în viaţă şi să ne închipuim cum e defapt. Teama de a fi recunoscut, teama de a te vedea jandarmul, teama de a fi prins...

Iar cei din captivitate... Nu trebuie decît să citim amintirile celor trecuţi pe acolo, să ne punem o clipă în pielea lor (deşi, practic, e imposibil!), să înţelegem prin ce dramă treceau, ce însemnau pentru ei păsările, mîncarea (păsatul şi zeama în care pluteau gîndaci), rugăciunea, lumina (care li se lua), o vorbă interzisă, îngenuncherea în faţa inşilor cu totul inferiori, moartea unui coleg de celulă, amintirea celor de afară, incertitudinea care îi privea pe ei şi pe cei dragi...

Acum o sută de ani,

Am avut un copil, o nevastă...

Auziţi, păianjeni? Auziţi, şobolani?

Un copil, o nevastă...

...................................................................

În celula de-alături a murit alaltăieri unul...

....................................................................

Dragă,

Pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu? Ce să-ţi spun?

Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară?[2]

................................................................

Aceşti călăi sau măscărici

Spoiţi pe ochi cu bozii

Răsar la pat, cînd mari, cînd mici,

Rînjindu-mi ca zăvozii.

..............................................................

Aici pămîntul s-a-ngustat de-o şchioapă

Iar timpul, scos din lume, e pustiu...

Eu sînt cel care s-a trezit în groapă

Şi nu-şi aduce-aminte c-a fost viu.[3]

............................................................

[1] Proverb (Zanne).

[2] Radu Gyr.

[3] Nichifor Crainic.

Gînduri (II)

2011-10-12T03:56:00.001-07:00

Gările mele (a)

Pare-se că încă dinainte de-a mă naşte mă plimbam cu trenul, ca însoţitor subînţeles. Poate aşa, în preambul, mi s-a hărăzit (ursita s-a arătat mai repede decît la alţii) să-mi placă să călătoresc.

N-am avut noroc de locuri variate, ani de zile luînd acelaşi tren care ducea într-acelaşi loc.

Invariabil, trenul se lua de dimineaţa devreme (să nu ne prindă soarele dogoritor pe drum) şi plecam zor-nevoie către gară luînd cel mai probabil metroul.

Din copilărie mai am cîteva amintiri:

Atmosfera altfel dezolantă a Gării de Nord, plină ochi de ţigani borfaşi, atenţi numai la buzunarele şi sacoşele celor care abia dacă aveau ceva mîncare şi haine pe care le duceau la ţară, în plasele de piaţă, din rafie în trei culori minuscule, mă umplea totuşi de speranţa unui loc mai bun, şi treceam cu vederea orientalismul deranjant pe care l-am remarcat mai tîrziu.

Voiam să scap aşadar de oraş. Nu îl cunoşteam încă, aşa cum e, cu hidoşenia unui colos inutil făcut din foi de varză; ştiam numai că de dimineaţa pînă seara stăteam între cei patru pereţi ai apartamentului, că dacă voiam să mă joc ţăcănita de dedesupt îmi bătea în ţeava caloriferului, că nu aveam loc să cresc.

Şi atunci, fie primăvară sau vară, cînd se putea, o ieşire spre Ardeal mă întărea. Îmi făceam planuri din vreme, puneam o groază de întrebări şi odată ajunşi în gară, cîrpiţi de somn, eu şi mama aşteptam în decorul descris să se tragă trenul.

...................................................................................................................................

Călătoria dura destul de mult, pe-atunci fiind la modă personalul care totuşi nu arăta ca astăzi (cine ştie trenurile de persoane Braşov-Mediaş înţelege la ce mă refer). Totul ducea cam la opt ore de mers, dar odată depărtaţi de Ploieşti, parcă ne mai revenea culoarea în obraji. Se vede ce diferenţă majoră este şi în ceea ce priveşte clima sau relieful, dar şi apucăturile localnicilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi.

Cîmpie vastă, pe vremuri pămînt semănat şi lucrat, astăzi mai degrabă ars de soare degeaba, casele joase de chirpici şi gările înfiorător de murdare. Asta puteai vedea pe-atunci pînă să ajungi la munte.

Personalul are şi darul de a te învăţa resemnarea. Ştii că ai de tras opt ore, speri că vei fi cît mai singur pe banchetă – deşi apăreau de te miri unde oameni de toate felurile.

De la Braşov începea peisajul fascinant. Varietatea de culori (pînă atunci în verde gălbui) de pe dealuri, culoarea pădurilor vaste deşi percepute prin zgomotul roţilor de tren făceau să mai vindece aşteptarea.

La Rupea răbdarea lăsa loc neastîmpărului. Ţin minte şi-acum acel dans involuntar indian pe care l-am tras în compartiment (atunci luasem acceleratul) tot drumul dintre Rupea şi Sighişoara. Şi îmi permiteam, eram numai cu mama; de bunăseamă, cu spectatori n-ar fi fost la fel.

..................................................................................................................................

Şi anii treceau, ritualul de repeta şi graţie acestui fapt, nu aveam de ce să mă plîng. Iubeam călătoria spre Ardeal. Înapoi...niciodată.

Trenurile din partea Albeştiului de Mureş plecau mai tîrziu şi gara îşi începea povestea încă de cînd eram acasă, cînd luam în braţe pe rînd toate mîţele (anacronice: Cufuri, Sisi, mai mulţi Miţi) , pupam căţeaua – pe Codruţa primul animal de care m-am ataşat şi pe care l-am văzut mai om decît pe oameni, adunam bagajele în hol şi plecam cu un căruţ (cărucior) către adevărata gară. Codruţa ne conducea întotdeauna cînd luam trenul din sat. Mai tîrziu, plecînd din Sighişoara, cred că se mulţumea să ne conducă numai pînă la autostradă.

Era frumos, şi frumuseţea mă trăgea să rămîn. Nu puteam accepta gîndul încă unui an petrecut între betoane. Nu era zi în care să nu mă gîndesc la animalele lăsate în urmă, la singurul meu prieten de-acolo, la bunica mea sau la bunicul lui. Ăsta era universul meu de atunci.

În zilele cele mai frumoase, în care se putea săpa cu hîrşăul (casmaua), fugeam cu sapa tîrîş – că nu o puteam ridica cumsecade pe umăr – prin spatele grădinii la bătrînul vecin care ieşea la lucru. A iubit copiii şi s-a văzut. Eu nu aveam bunic dar el, pentru cîteva anotimpuri, mi-a fost şi bunic.

Din păcate eram prea mic pentru a-mi mai aminti ce-mi povestea – cu siguranţă îmi spunea şi despre război, era veteran – îmi povestea întîmplări din copilăria sa şi ştiu că ceva inexplicabil mă atrăgea spre el. Atunci am învăţat să dau cu sapa şi să apăs piciorul pe hîrleţ, chiar dacă inutil, de vreme ce nu puteam să întorc cum trebuie bucăţile mari de pămînt şi să le fărîmiţez.

Plecam de-acolo gîndindu-mă la toţi.

Pînă şi la ţiganul Chiucu – bau-baul copiilor, ăla care, dacă nu erai cuminte, venea de te lua în sac şi te mînca... Bietul om a murit şi a fost îngropat într-un dulap din care în timpul slujbei sumare i-a ieşit pînă şi piciorul afară spre spaima îndreptăţită a semenilor săi.

Mă gîndeam şi la Moji (scripcarul) şi Mária (aşa se accentuează acolo), la zecile de puradei care-mpînzeau strada şi la ţigăncile bătrîne şi costelive care întotdeauna cărau ceva într-un sac mai mare decît ele.

Mă gîndeam la Joiana, cea mai bună vacă pe care ar fi putut-o avea cineva.

Şi astfel încărcat, numai că nu plîngeam în gară. Venea trenul, trăgeam aer în piept şi urcam treptele tras de mînă. Ajuns sus, pe banchetă ţineam ochii larg deschişi pînă treceam de Rupea înapoi. De-atunci nu-mi mai păsa. Adormeam. Ştiam că mă voi trezi iar la oraş şi asta nu mă bucura.

...............................................................................................................................................

În tren se mai legau conversaţii. Ţin minte o bătrînă profesoară care se căznea să-mi vîre în cap povestea cu barza. Am rîs de ea şi i-am explicat eu cum stă treaba defapt – filotim din fire, gîndindu-mă că biata bătrînă ori nu ştie ori a uitat – de vreme ce văzusem în clar la televizor cîteva naşteri în apă, într-un documentar de pe tvr.

Altă obsesie a mea era semnalul de alarmă la care mă uitam uneori şi minute în şir...

Gînduri (I)

2011-10-09T15:14:00.000-07:00

Mircea Rusu Band - O dragoste mare

Asculta mai multe audio pop

M-am întrebat multă vreme de ce nu ne merge bine. De ce, într-o ţară ca a noastră, defapt într-o lume care a cunoscut de-a lungul istoriei şi momente glorioase dar şi cea mai crîncenă osîndă, continuă să domnească practic aceleaşi legi care au dat drumul războaielor din cuşcă şi au transformat omul în fiinţa urîtă şi de divinitate dar şi de animal?

Unde e greşeala?

Amatorii de teorii conspiraţionale (pe care nu le neg în totalitate) vorbesc de voinţa unora care vor răul celorlalţi, sau mai bine zis, bunăstarea proprie prin influenţarea negativă a masselor. Frumos zis şi adevărat în parte. Bun, şi în ideea asta, de ce massele nu fac nimic? Răspunsul vine lesne: pentru că sînt manipulate.

Organizaţiile obscure ne vor proşti – aşa pricep eu mesajul– şi noi, ca vitele la abator, acceptăm şi mergem înainte fără să crîcnim.

Bun, şi atunci să înţeleg că tot ceea ce vedem în jur face parte dintr-o conspiraţie? Faptul că avem reclamă zilnic cu hurta sau că sîntem bombardaţi pe secundă cu informaţie inutilă e acelaşi lucru cu „imbecilitatea” unui politician de mîna a doua, ca de pildă I. Oltean – urmaş meritoriu al îndobitocirii comuniste din 1944 încoace, sau a ministrului învăţămîntului, individ nedemn să care nici măcar troşcoleta unui elev de curs primar?

Faptul că sîntem călcaţi în picioare ni se datorează în mare parte. Tineretul – ieri cîntat, azi în paşi de danţ – fără să aibă habar că astăzi i se trasează viitorul acceptă discoteca sau achiziţionarea unui telefon mobil care face şi păpară, cu zîmbetul tîmp pe buze, fără să mişte un deget în tot ceea ce contează defapt.

Văd asta în şcoală, văd asta pe stradă. În şcoală – etalare de gusturi vestimentare îndoielnice, de bunăstare (a părinţilor) – pe stradă nesimţirea celui care caută să lovească trecătorul din faţă cu umărul ca nu cumva să o facă celălalt în dauna ego-ului personal. Stare primitivă – va să zică!

Rezultate dezastroase la examene, cultură precară.

Şi totuşi nu în cultură văd eu hiba. Nu trebuie să fi doct pentru a fi om. Cunosc oameni , veniţi din rîndurile ţăranilor (un alt termen înjosit astăzi) care fac mai mult decît toată Academia. Ce-mi pasă că folosesc este în loc de sînt – formă veche regională în Muntenia, nu o monstruozitate aşa cum o prezintă unii – dar în rest sînt oameni de bine şi buni tovarăşi, şi alţii cu pretenţii mai înalte, cu trei facultăţi, dar pigmei în suflet?

Ceea ce ne lipseşte e spiritualitatea în cele mai mici amănunte. Nu vorbesc acum despre credinţa creştină sau despre dogmele religioase – e o discuţie mai lungă – ci despre ceea ce contează astăzi în sufletul unui om. Din spiritualitate coboară şi iubirea de ţară şi cultura adevărată.

Provinciile româneşti, atît de variate în fond, au supravieţuit printr-un alt soi de cultură decît cea a teatrului şi a operei – străine nouă multă vreme. Cultura spirituală i-a ţinut treji ca români şi prin ea au răzbit secole întregi într-o lume care nu părea a lor. Era lumea străinilor care ne-au cotropit, fie turci, greci sau maghiari – însă, undeva, exista o conştiinţă superioară care făcea ca lucrurile să meargă mai departe.[1]

Uităm prea repede martiriul unora care l-ar face aidoma şi astăzi, deşi poate nu le-am mai merita sacrificiul. Să uiţi batjocura la care au fost supuşi unii care puteau, bine-mersi, să trăiască bine, fără griji, sau fără să mişte un deget pentru ţară.

Nu merg mai departe de anul 1948 (deşi martiriul avea deja mai multe secole) şi spun cu convingere că oricare din cei închişi pentru ideile lor contrare oribilului stalinism puteau să colaboreze cu torţionarii din prima zi. Nu ar fi ajuns să moară sau să iasă neoameni din închisori, şi ce e mai crud, să-şi facă mea-culpa în faţa unei ţări pe care au iubit-o.

Nu pot să văd cum în continuu sînt jigniţi prin ceea ce se întîmplă azi. Dacă azi hoţii, tîlharii şi criminalii beau cot la cot cu marile oficialităţi faţă de care nu mai avem nici un fel de respect, ca într-o ţară a nimănui, sau stau în regim hotelier la închisorile de lux, cei care erau închişi pentru adevărata iubire de neam, îşi spălau closetul cu periuţa de dinţi, cu şiroaie de puroi izvorîndu-le din plăgile căpătate din boli sau prin bătaie, în rîsul general al bestiilor, spunînd în ultimă clipă a vieţii, Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac! Atît! Nu am citit nici măcar un blestem la adresa torţionarilor care azi îşi văd copiii ajunşi miniştri şi trăiesc încă din conturi grase mînjite de sîngele revoluţiei.

Aşadar, carenţele noastre sînt lipsa de spiritualitate şi uitarea.

Şi mai avem cîteva.

Nepăsarea şi ura înverşunată faţă de cel de-o seamă cu noi. Prea mult „mişto” şi prea multă băşcălie şi la polul opus, prea puţină omenie. Şi, ce e mai grav, dorinţa arzătoare de a escroca pe un altul numai de dragul de a o face.

Astea nu sînt lucruri care pot fi dictate prin manipulare ci prin nepăsare individuală , indolenţă şi autosuficienţă.

...............................................................................................................................................

Copilul, înainte de a merge la şcoală nu mai are contact cu părintele – are bonă, are oameni angajaţi să stea cu el, nu să-l iubească. Orice copil doreşte să fie iubit şi doreşte să iubească. Contrar celor care susţin că omul se naşte doar spre distrugere, iubirea e singura moştenire firească şi cu adevărat importantă pe care o poate primi un om de la părintele său şi e singura moştenire pe care o poate lăsa la rîndul său. Dar cum va putea iubi un copil care este purtat ca o minge de ping-pong, între o grădiniţă impersonală şi un cămin rece şi distant?

Îmi place să cred că m-am născut sub alte zodii.

Acasă am fost iubit şi, fără să-mi dau seama iniţial, îmi creasem o lume în care nu putea fi decît cald şi bine. O lume în care cineva mai înţelept îmi spunea poveşti, fie bunica, fie mama sau tatăl. Orice venea din afară era supărător şi zdruncina echilibrul interior al naivei feerii.

Aşa am simţit mergînd la creşă. Un loc de care-mi amintesc şi astăzi cu neplăcere, dezgust, deşi iniţial, cu frică.

Acolo am primit lovituri, şi ştiu şi azi că pe nedrept.

La grădiniţă începusem să merg şi mă împăcasem cu gîndul, din obişnuinţă.

Şi astăzi ţin minte mirosul mîncării de cantină – şi tresar cînd îl simt aievea în plimbările mele cu acelaşi sentiment de silă. Nu-mi era silă de pireul de cartofi şi de chiftelele cît palma de lîngă. Reţeta am preluat-o şi am comunicat-o şi acasă.

Mai tîrziu, la şcoală, la fel.

Am plîns în prima zi de şcoală – parcă aveam un presentiment că timp de patru ani va fi rău pentru mine.

Am dat acolo de o învăţătoare – se autoproclama perfid din prima zi de şcoală ca o a doua mamă (aveam să aflu pe pielea mea că asta era o blasfemie) – o femeie care avea să se pensioneze peste vreo 5-6 ani, în care astăzi descifrez o răutate şi frustrare ieşite din comun pentru un dascăl.

Am colegi care nu văd lucrurile la fel şi nu-i contrazic. Nu se purta la fel cu toţi.

Ideea e că în urma celor 4 ani de şcoală parcă uitasem „paradisul” construit înainte în jurul meu, cu concursul meu, devenind un copil posac şi lipsit de sentimentele de dinainte. Totul căsca în jurul meu o prăpasie prea adîncă peste care am sărit mult mai tîrziu graţie altor oameni, de astă dată providenţiali, care au văzut în mine altceva şi care m-au încurajat.

Dar lipsa unora ca ei se face simţită în cu totul alte aspecte decît ne-am aştepta. Lipsind sentimentul bun, adică o fundaţie trainică, ceea ce se construieşte deasupra e perisabil.

................................................................................................................................................

Şcoala formează şi interiorul unui om, nu numai bruma de gramatică şi de aritmetică. Astea sînt cuvinte goale la nivel uman. Lipsa sufletului şi predarea mecanică pot face mult rău formării copilului.

De ce oare, astăzi, în plin progres (fie tehnologic, fie comunicaţional) mă gîndesc cu drag la lucruri demult stinse, care apropiau parcă mai mult pe om de om, într-o lume a scrisorii - nu a mail-ului, a scrisului – nu a „tastării”, a cîntecului din toţi bojogii şi nu a rafinatului playback, în care dascălul mergea din casă în casă adunînd copiii spre şcoală (deşi nimeni nu-i cerea să se autodepăşească) cu clopoţelul, după care, momindu-i cu zaharicale, îi aducea pe drumul cel bun, al învăţăturii – care nu era de nivelul de azi doar prin cantitatea informaţiei. Darul de a instrui nu-l are oricine, dar parcă oricine a ajuns astăzi a se pretinde instructor şi formator. Aici e o altă hibă care merită mai multe rînduri.

...............................................................................................................................................

Şi-atunci, de ce ne mirăm că tineretul nostru dansant crede că Statuia Aviatorilor e defapt...superman sau batman? Şi de ce n-au zis nimic nici cînd li s-au astupat în cutii metalice statuile? De ce n-au zis nimic atunci cînd li s-au construit altele care îi acuză pînă şi de crimă? De ce nu au zis nimic atunci cînd li s-au convertit la ţigănism folklorul, pînă şi Imnul, difuzat cu atîta nonşalanţă de Protv, acum cîţiva ani, de-Întîi Decembrie (fără vreo sancţiune publică!)? De ce se face politică doar în faţa blocului sau în cercuri restrînse de prieteni?

Pentru că a tăcea e mai comod. Şi asta vine tot din lipsa de spiritualitate care le-ar insufla, de la-nceput ideea, că dacă au dreptate pot merge pentru ea pînă în pînzele albe.

[1] Nu în nota ideală a paşoptismului, ci cumva, într-o sferă mai înaltă.

DANIIL SCAVINSCHI

2011-08-24T04:57:00.000-07:00

Astăzi, un autor necunoscut publicului larg...

Şi dacă Negruzzi nu s-ar fi învrednicit să-l pomenească odinioară, prin 1838, într-o scrisoare inclusă mai tîrziu în propria antologie Păcatele tinereţelor, Negru pe alb, Scrisori la un prieten, IV, astăzi nu am fi ştiut mai nimic despre el. Desigur că „biograful” de avarie a păcătuit – faţă de exigenţele actuale – de acelaşi romantism care pusese stăpînire pe grosul literaţilor de pe-atunci, astfel rezultînd o biografie romanţată, din care trebuie să preluăm informaţia „pe încredere”.

DANIIL SCAVINSCHI

(fragmente din Negru pe alb, Scrisoarea IV (Un poet necunoscut)

[...]Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămâind orfan în tânără vrâstă, se duse la Liov în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lângă care, slujind calfă, învăţă puţină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi. Învăţă limba nemţească şi o cunoştea bine, dar nu iubea pre nemţi; pentru aceea, când muza română începu a-l supara, preferă a traduce din franţeză, deşi o ştia mai puţin decât pe cea germană.

Pe când el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisând chinchină, la 1823, un boier moldav, înturnându-se de la Viena, îl cunoscu, şi văzând în el dispoziţii poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul[…]

Scavinschi părăsi bucuros o ţară unde nu câştigase decât un schi la sfârşitul poreclei, şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Muzele spăimântate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza ianicerilor. Nime nu mai gândea la poeţi ce şedeau ascunşi prin poieţi. (Iartă-mi acest rău calambur.) În darn Scavinschi scria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia departa de un palmac lipsa, astă nedespărţită tovărăşiţă, care-l ţinea strâns în îngheţatele ei braţe! Hotărî să vândă participuri, dar puţini amatori găsi de limba nemţească, şi apoi pedagogismul era stahia lui. El iubea liniştea, şi copiii îi tocau la cap toată ziua; iubea muzele, şi copiii făceau jucărei cu poeziile lui. De multe ori l-am găsit descleind un smeu ca să copieze vreun vers, pre care acum un băiet îl făcea să zboare mai presus de Parnas!

Pre lângă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, zicându-şi:

...Daniel Scavinschi cel mititel la statură,

Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură,

şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aste trei lucruri erau poezia, medicina şi — musteţile sale.

În adevăr, natura îl înzestrase cu o păreche de musteţi resucite atât de mari, încât ar fi fost de fală celui întăi husar ungur; dar ele făceau un contrast foarte ciudat cu statura lui care — precum am spus — era mai mică decât mică.

Însă mania sa cea vătămătoare, pre care o câştigase de când fusese la spiţerie, era ideea ce-şi făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. În toată dimineaţa, după ce sfârşea toaleta musteţilor, bea câteva pahare de dicoct; la tot ceasul lua hapuri, şi seara picături. Spiţeriile stricându-i sănătatea, înghiţeau puţinii bani ce câştiga, pentru că de multe orî îi lipsea pâine, iar medicamente niciodată. […]

Şi să nu socotească cineva că consulta vreun doctor; însuşi îşi închipuia ordonanţele, îşi făcea leacurile şi se trata, deşi acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele.

Abia de trei zile mă înturnasem din Rusia, unde zăbăvisem câteva luni, când am primit un ravaş de la el, în care mă ruga să mă duc să-l văz îndată. L-am găsit în pat, şi căutându-se într-o oglindioară, scotea câte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţuoase scule.[…]

— […]Aseară, văzând că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad musteţile...

Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles, şi întinzănd mâna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ.

— E de prisos, îmi zise; macar de aş şti că voi scapa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii văzându-mă:

Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel la statură,

Cărui îi căzu musteaţa, şi e chiar caricatură.

Ţine acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa.

(Pe pachet scria: Scrieri a lui D. Scavinschi, să se deie la d. aga A. Sturza Miclăuşeanul, ca să facă ce va voi cu ele.) […]

Privirea acestui nenorocit aşa de liniştit într-o stare atât de jalnică, la vrâsta de 32 ani, mă încremenise!

— Scavinschi! i-am zis, de ce atâta dezgust pentru viaţă? Cine ştie poate...

— Viaţa mea, îmi răspunse curmându-mă, a fost foarte ticăloasă. Din cea mai fragedă vrâstă m-am însoţit cu lipsa, şi numai moartea mă va despărţi de ea. Totdeauna am gândit că voi muri ca Gilbert într-un spital.

— Asta e soarta poeţilor, dar numele îţi va rămânea nemuritor; păcat că l-ai polonizat.

— De aş fi trăit în Rusia mi-aş fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi la Bucureşti, Scavinescu.

În vremea ce-mi vorbea c-un aşa aer vesel, sfârşise operaţia smulgerii musteţilor (care, roase de veninul argintului viu, ieşeau cum le atingea) şi închise cutia.

— Asta voi să mă întovărăşească în mormânt, zise; apoi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluţă şi o înghiţi. În stecluţă era opiu. Se lăsă pe o perină şi adormi zicând: "somn — lipsă — musteţi..."

Doctorul (după care trimisesem fără ştirea lui) intră, se apropii, îl apucă de puls, dar îndată lăsă mâna să cadă ...

— Nu trebuie doctor, trebuie preot.

— Cum!

— Mort.

O sudoare rece îmi inundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieşit tremurând şi făcând cele mai triste cugetări asupra acestei ticăloase fiinţe ce se numeşte om. […]

Pentru că pe internet circulă o versiune îndreptată, cu omisiuni nemarcate şi cu transcrieri moderne a principalei sale opere Călătoria dumnealui hatmanului Constantin Paladi...(operă a editorilor antologiei PRC, din care s-au mai extras fragmente din clasici, prezente pe diferite site-uri, inclusiv pe wikisource), reproduc aici tot textul lăsat de Negruzzi; Atrag atenţia, deci, că textul de la vale e altul decît cel prezent pe wikisource; unele diferenţe notabile le-am semnalat în note.

CĂLĂTORIA DUM[NEALUI][1] HAT[MANULUI] CONSTANTIN PALADI LA FEREDEIELE BORSĂCULUI, 1828, martie

(după studiul lui C. Negruzzi publicat în Alăuta românească, 1838; Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 184; Viaţa lui Daniil Scavinschi, ca prefaţă la Democrit, comedie în cinci acte de Regnard. Tradusă de Daniil Scavinschi, 1840// textul de faţă se reproduce, după compararea a patru versiuni apărute în:

CNPT - Costache Negruzzi, Păcatele tinereţelor, ediţie comentată de V. Ghiacioiu, editura Scrisul Româneasc, Craiova, ed. I, 1937;

PRC - Poezia română clasică (de la Dosoftei la Octavian Goga), ediţie îngrijită de Al. Piru şi Ioan Şerb, editura Minerva, Bucureşti, 1970;

CNO1 - C. Negruzzi, Opere 1, Păcatele tinereţelor, ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de Liviu Leonte

PRER - Poezia românească în epoca romantică, antologie de Mircea Anghelescu, 1997, din care am extras textele aşezate între paranteze drepte, deşi este vorba despre o altă versiune)

[Părintele-acel vecinic, acel fără de moarte şi tare,
Cel milostiv şi puternic, fără de asemănare,
Acel ce din nimicnicime, din bezna cea-ntunecată,
Au zidit în şasă zile lume-această minunată,
După ce-au făcut pre soare, ce din chentru luminează,
Luna, planitile toate ce-mpregiuru-i se rotează,
Şi stelile cele multe, acele nenumărate
Ce-mpodobesc cu lumină al tronului tău cetate
Şi toate câte pământul poartă pe a sa rătungime,
Plante şi vietăţi încă, nesfârşită feliurime,
Apoi, s-arate mai bine puterea sa acea mare,
Au plăzmuit şi pre omul dup-a sa asemănare.
Priviind ziditoriul însă la al omului natură,
Că la tot feliul de patimi îi supus preste măsură,
Care ş-acea scurtă viiaţă ce îi este hotărâtă,
Prin mii de dureri cumplite i-o fac foarte amărâtă,
Şi prin vaite, suspinuri, lăcrămări fără-ncetare,
Vadeaua vieţii cea scurtă i-o scurtează şi mai tare,
Milă au cuprins Monarhul fulgerilor fioroasă
A şti-n aşa tristă stare fiinţa cea mai aleasă.
Pentru aceasta, îndată, cu o milă necuprinsă
Sfăra pământului nostru de mâna sa fu atinsă
Şi-ndată, în mii de locuri, mii de părţi desfătătoare
Au început să răverse izvoară vindecătoare!
Din toate aceste multe izvoară blagoslovite
Ce, pentru al omului patimi, de ceri sânt alcătuite,
Într-a Carpaţilor sânuri au făcut tuturor veste
Că în Gheorghieni, la Borsăc, acel mai bun izvor este!
Acolo arată ceriul, zic mila sa acea mare
Că de orice dureri grele omul să-ş afli scăpare.
Acolo de romatizmuri, cât de mari şi învechite,
De trânji, piatră, de podagră şi năvrei cât de slăbite,
De al sângelui stricare, de-al stomahului smintire,
Desăvârşit pătimaşul îş află tămăduire!
Acolo şi tot ologul, cel căzut în desperare,
După o trii ani cură câştigă a lui picioare.
Iar mai vârtos pătimaşul de lumeasca neputinţă,
Ce face pre om în lume o netrebnică fiinţă,
Ce-i răpeşte bărbăţia, tot ce-i mai plăcut sâmţirii
Pre care razimă toată harmoniia însoţârii,
Şi mai mult acesta încă acolo să noroceşte
Căci vrednicia pierdută înzăcit o dobândeşte,
Ca şi fimeile toate ce păimesc nerodire,
Prin puterea cestor ape îş îndreaptă a lor fire.
Aceste folosuri dară într-adevăr minunate,
De cătră apa aceasta necontenit revărsate
După cum doctorii Vienei ce aceste privighiază
Prin o carte tipărită pre toţi îi încredinţează
Şi pre hatmanul Paladi ce în turceasca robie
S-au struncinat sănătate prin o crudă tirănie,
L-au îndemnat ca să meargă la acestui Borsăc ape,
Struncinata sănătate din primejdii să ş-o scape.
La care mărit hatmanul Costandin Bogdan Paladi
Porni cu câţiva tovarăşi ca mai vesăl să să scalde
Au luat în această cale şi pre scumpa sa soţie,
Căci fără de ea viiaţa dulce nicicum nu poate să fie,
Toţi acestui drum tovarăşi lângă cucoana Săftiţa,
Fu aga Gheorghie Costachi, cu cucoana Frăsiniţa,
Zmaranda Balş, doctorul Şarl, cum şi Milu Vasălică,
Ş-al doctorului Efstati încă cea mai mare fiică
Care în tovărăşie, cu hatmanul împreună,
Călători să le paie calea ace ră mai bună.]

Dar precum culegînd roze sau strîngînd faguri de miere
Omul nu poate să scape de a ghimpelui durere.
Asfel şi[-n] drumul acesta făcut pentru sănătate
Din tovarăşi mai nici unul n-au scăpat de greutate.
Căci sosind la Dealul-Doamnei[2], caii cad de grea povară
Deci, ca să se mai răsufle, boi la trăsuri se-njugară.
Toţi încep atunci pedestri la deal să călătorească
Ca peregrinii ce pleacă la Sinai să se spăsească.
Pe coasta acestui mare şi bogat în veacuri munte
O stînă de oi se află cu turme la număr multe.
Acolo nevinovata a oiţelor zbierare
Şi prostatica în bucium a păstorilor cîntare
Fac a veacului de aur plăcuta închipuire,
Unde gustă călătorul mîngîioasă liniştire.
Acolo sosind cu toţii obosiţi de osteneală
Şi pătrunşi d-acea frumoasă, romanticească[3] priveală
Stătură şi pe verdeaţă începură a se pune
Puterile-nprăştiate voind iarăşi să le-adune.
Întru această plăcută ş-aleasă soţietate
Primit aflîndu-mă şi eu din a soartei bunătate,
La această poposire, în acest loc de plăcere
Fiindcă nu-mi rămăsese mai nici un dram de putere,
M-am depărtat subt un arbur cu ramurile tufoase,
La a căruia tulpină, flori revars-a lor miroase
Şi m-am lăsat pe o coastă, ca să gust în liniştire
Nectarul ce-au lăsat firea la trudă de întărire.
Abia somnul mă cuprinde, un frumos vis iată vine
Trimis de Morfeu, de Muse, sau cine ştie de cine.
Parc-aievea îmi arată o minunată grădină
Unde, zîmbindu-m, mă cheamă o prea iscusită zină.

Am intrat; şi ea îndată cu foc mă îmbrăţoşază,

A ei dulce sărutare ca din morţi mă înviază,[4]
Apoi, mergînd p-o alee, o muzic-armonioasă
Auzeam c-o[5] melodie pătrunzătoare, duioasă,
Mai încolo văz palaturi ; ajungînd, întrăm în ele
Strălucirea, bogăţia uimesc vederile mele,
Cu aur şi petre scumpe era toate împodobite.
Zîna mea, zîmbind îmi zice : astea-s a tale, iubite !
Aceste ale nălucirii asa robitoare glasuri
M-au făcut să dorm ca morţii vreo trei năstruşnice ceasuri ;
Dar zefirul ce acolo cînd soarele se coboară
Precum şi cînd se înalţă, cu multă iuţeală zboară,
Încetînd să mă desmierde cu-ale lui aripi de gheaţă
Din moarte închipuită curînd m-au adus în viaţă.
M-au[6] trezit deci cu putere după odihna gustată —
Ce folos! că pîn-în seară iarăşi am perdut-o toată.
Căci compania ce-acolo spre odihnă poposise,
Neştiindu-mi resleţirea, demult nainte pornise.
Sar de jos, cat împregiuru-mi, dar, vai, afară de turme
Nu văz altă decît numai ale trăsurilor urme.
O ! ce necaz mă cuprinse dintr-a unui somn pricină !
Şi de-nnoptam p-acel munte[7], mă făceam urşilor cină.

Îngrozit piste măsură d-aşa dosnică-ntîmplare,
Blastem somnul, apuc drumul, ş-alerg tot în fuga mare,
Străbat mii de locuri grele, de cotituri fioroase,
De vizunii adîncate, mistuiri primejdioase.
Tot părîndu-mi că m-alungă urşii cu cîrdul de goană,
Dar, noroc, că-n vro trei ceasuri am dat peste caravană;
Ajungîndu-mi deci trăsura, ce-mi fusese însemnată,
Jur că din ea pîn la Borsec n-oi coborî niciodată.[8]
Pe malul ce Bistreţoara cu multă iuţeală cură

Un pod este piste dînsa de trece orice trăsură;

La aceluia pod capăt au făcut ruşii o poartă

Statornicind lîngă dînsa vro cîţiva cazaci de vartă

Carii a nu trece vite sînt puşi ca seama să ieie

Dar nu s-oprească p-aceia care merg la feredeie.

De holercă nestricată doriţi acei cazaţi foarte

Opriseră toţi boierii de a trece-n ce[e]a parte;

O aşa împotrivire de acei ostaşi urmată

Văzînd eu, calc jurămîntul, ar ş-alerg la ei îndată:

Zadarnică au fost însă a mea din car coborîre,

Ş-a lui Vasilică Milu lunga rusească vorbire;

Pîn nu li s-au pus în mînă cîte d-o bună măsură

De numita mai deasupra slăvita lor băutură,

A trece în ceea parte nicicum n-au fost cu putinţă,

Dar făcîndu-se aceasta, trecurăm cu uşurinţă.

Toţi fiind slobozi atuncea, boierii trec înainte,

Iar eu apuc drumul singur ca un rătăcit din minte

Şi socotindu-mi trăsura c-ar fi în urmă rămasă

Merg cu toată îndrăzneala fără de ceva să-mi pasă.
Mergînd aşa înainte ca vreun ceas sau şi mai bine
Şi văzînd c-a mea trăsură din urmă tot nu mai vine
Am socotit cum că poate s-au stricat ceva la dînsa,
Deci să nu rătăcesc noaptea, mă-ntorc să mă sui într-însa ;
Mă-ntorc cu repeziciune, ajung podul, îl trec iară,
Dar nu văz nici o trăsură, ci văz că s-au făcut seară.
Ah ! şi văz c-am făcut iarăşi o mai(?) frumoasă ispravă!
C-am căzut dintr-o ispită decît cea-ntîi mai grozavă!
Căci trăsura-mi era dusă, cum se vede înainte.
Iată-mă şi-n altă cursă, o, Dumnezeule sfinte !
Înapoi apuc cu fuga, strig, răcnesc ; cine-mi răspunde ?
Compania ajunsese acum cine ştie unde !
Astfel alergînd eu singur, pe-un drum, ce prin munţi se-ntinde,
Iată că perdeaua nopţii orizontul tot cuprinde.
Fiind deci groaza aceasta decît cea-ntîi mult mai mare,
Încep să-mi blăstăm părerea, ce mă-nşelă aşa tare,

Ce mă înşeală de a crede că mi-ar fi trăsura-n urmă[9]
Aruncîndu-mă-ntr-o cursă care picioarele-mi curmă.
În astă neaşteptată, amărîtă alergare,
Mă mustram însumi pe sine, cuprins de grea disperare,
Zicînd : „Ce-mi trebuia mie să mă cobor din trăsură?
Au doar m-au hotărît soarta pentru a urşilor gură ?
De ce-am calcat jurămîntul, ce-l făcusem în ivală,
Cum nu m-au mustrat simţirea, să nu fac astă greşală ?
Ah ! a călca jurămîntul este o nelegiuire
Pentru care nece unul nu scapă de răsplătire.
Ce-o să mă fac ? Amar mie ! La aşa tristă-ntîmplare,
La aşa nenorocire fără mijloc de scăpare !”
Acestea zicînd, un zgomot simt că-nainte-mi s-aude ;
Stau deci pe loc plin de groază, cu care noaptea pătrunde ;
Mă-mbărbătez pe-ntuneric, pe drum ţintesc ochii bine,
Dar ce văz ? Ah ! ceva negru, care păşaşte spre mine!
Adio ! de acum lume ! Adio lună şi soare !
Căci asta e o ursoaică, ce vine drept în picioare.
Aşa oftînd vreme lungă, văz c-aceea ce negreşte
Stă-n drum şi nici într-o parte nicidecum nu se urneşte.
Mă mai îmbărbătez iarăşi, neavînd altă mîntuire,
Şi purced drept către dînsa, zicînd : sau trai, sau pieire !
M-apropii, tremurînd straşnic, tocmai de acea negreaţă ;
Dar, o cer ! ce bucurie ! Iată-mă scăpat cu viaţă:
Acea neagră nălucire, ce mă împluse de frică,
N-au fost altă, decît butca cuconului Vasilică,
Care pentru că la hamuri oarece i se rupsese
De butcele celelalte mai în urmă rămăsese.
Pe jos ! singur ! pe-ntuneric ! cînd dumnealui mă zăreşte
Cu hohot prinde a rîde şi în butcă mă primeşte.
Şi astfel scăpînd de groaza care mă împresurase
Am ajuns tovărăşia, ce în urmă ne lăsase.
Un căpitan George[10] însă, om trăit mulţi ani la munte,
Căruia acele locuri îi sînt foarte cunoscute,
Rînduit în drumul cesta pe toţi să călăuzească
Şi vrînd toată adunarea bine să o odihnească,
Ca unul ce pe acolo toate poticele ştie,
Ne au dus la o casă-n codru, ce era chiar sihăstrie !
Dar cucoanele ce-n toate-s mai dilicate din fire,
Neputînd fi mulţumite cu asemenea găzduire,
Pe călăuzul acesta încep să-l îndătorească
O gazdă mai de odihnă numaidecât să găsească ;
Bine ar fi făcut însă de primea aici să mîie,
Să nu cate huzur casnic într-o lature pustie,
Cînd la drum şi împăraţii la-ntîmplări deosebite,
Cu toată a lor mărire, dorm şi-n colibi părăsite.
Această însărcinare văzînd George căpitanul
Răspunde : — „Întru aceasta, iată care mi-este planul ;
Vrînd cucoanele să afle o mai bună mulţumire,
Trebui să ne urmăm drumul s-ajungem la mănăstire.”
Deci fără multă zăbavă, purced cu repeziciune
Trăsurile încărcate spre satul numit Răpciune.
Aicea aga C[ostache][11] din norocire zăreşte
Că surugiul ce mînă pe cal să cam cumpăneşte
Şi aflînd, după cum alţii bine îl chizăşuiră,
Că cu bachică aghiasmă gîtleju-şi aghesmuiră,
Îi coboară jos şi-ncepe singur toţi caii să mîie
Cu astfel de iscusinţă, cu astfel de vitejie,
Chiar ca Ahil, care colbul îl amestecă cu norii
Prin goana cea [mai] furioasă ce-ngrozise privitorii,
Cînd alunga-n fuga mare caii spumaţi de-nfocare
În tîrîirea lui Ector la a Troii dărămare.
Cum că sînt eroi românii, nimeni nu tăgăduieşte,
Dar vrun Titu sau vrun Mecena din ei tot nu se iveşte.
Surugiul de ruşine văzînd astă mîitură
Au rămas mut de ispravă, parc-au născut fără gură,
Privind aşa chibzuire şi plesnituri minunate,
Ofta ştiind c-acel plesnet va suna şi p-a lui spate.
Din calea noastră în laturi în partea despre amează,
Un drum plin de bolovane la un schitişor urmează,
Schitişor ce din vechime acolo se proslăveşte
Şi de ani trei sute, schitul Pionului se numeşte.
Loc în care adevărul, odihna, faptele bune
Şi sfînta cucernicie au hotărît să s-adune.
Acolo pe toţi boierii călăuzul îi porneşte
Şi cea mai bună odihnă într-un sfert făgăduieşte ;
Aşadar într-o unire ne-am pornit cu bucurie
Dar, ah, Doamne, ce necazuri ! ce spaime ! ce grozăvie!
Sfertul zis de călăuzul într-un veac se prefăcuse
Şi al nopţii întunerec la peire ne supuse !
Roatele pe de o parte de mii de stînci se rădică
Poclitul în cap loveşte cît puţin de nu-l despică ;
Acum coborai o vale cu cîrniri pravălitoare,
De-ţi părea că mergi în tartar în veci să nu mai vezi soare,
Acum mergeai tot p-o coastă p-a bolovanilor vîrfuri,
Unde prăvălind odată îţi făceai tot capul hîrburi.
Ce ţipete de cucoane ! Ce frîngeri de mîni! oftare !
Cerîndu-şi una la alta cea mai de apoi iertare.
Fu, îmmărmurit de frică, mai că plîngeam de durere :
„Să mor noaptea ce-i lăsată spre odihnă şi plăcere !
Şi să mor mai ales încă într-o-ntunecoasă stare,
Fără să aib nici duhovnic, nici capăt de lumînare.”
Dar de aşa hal pătrunsa cerească milostivire,
Am ajuns fără primejdii pîn-la sfîntă mănăstire,
După o noapte ticnită, Ceahlău-mbrăcat cu ceaţă
Spre schit aruncîndu-şi fruntea, ne-au dat bună dimineaţă,
De aici iar împreună după sfînta liturghie,
În drumul care-l lăsasem ne-am întors cu bucurie.
Am mers cu necontenire făr-a mai căta hodină
Şi-am ajuns pe dup-amiază la Tulghiş la carantină.
Aici hatmanul Palade aştepta cu bucurie
Să-şi afle sosit frai-pasul ce de mult era să vie;
Dar fiindcă acea voie încă tot nu mai sosise
Ş-a carantinei bordeie de trecători se ticsise,
Au pus la cale să-i facă o casă nuouă de scînduri,
Fără a se mai supune la supărare sau gînduri.
În această casă nuouă ca-ntr-o cuşcă jidovească,
Toţi gustăm o zi ş-o noapte odihnă călătorească.
A doua zi jălind ceriul multa noastră chinuire,
Bucură şi mic şi mare cu a pasului sosire.
Apo după o-ndelungă a tuturor afumare,
Şi după o amăruntă întru toate cercetare,
Dăruind casa acelui ce ne năduşea cu fumul
Cît mai în grabă cu toţii iarăşi ne-am apucat drumul.
Ş-ajungînd în şase ceasuri la apele minirale,
Am scăpat de astă lungă ostenitoare cale.
La Borsec, cu feredeie, cu mese, cu adunare
Să uitase mai cu totul a drumului supărare.
Adeseori făcea baluri nobilimea ungurească,
Să le pară mai plăcută clima acea chiar ursească.
Făcea şi primblări cu toţii pe jos pe la sticlărie
Ba încă şi piste-un munte pîn pe la o vizunie...
Săvîrşind deci toată cura în cinci săptămîni de zile,
Trimiţîndu-ni-se caii de paharnicul Vasile,
Ne-am pornit către Moldova cu nespusă nerăbdare,
Ca s-ajungem pe acasă mai curînd fieştecare.
Cum am venit la Răpciune pentru să mergem mai iute
Făr-a pîndi[12] la primejdii, am plecat pe patru plute
Şi-am sosit în zece ceasuri l-a tîrgului Petrei vatră.
Încungiurînd Dealul-Doamnei ş-ai lui bolovani de peatră.
La tîrgul Petrei pe plute ajungînd cu norocire,
Cocoanele-au mers îndată la Domneasca Mănăstire,
Mulţumind Treimei Sfinte c-o inimă umilită,
C-au sosit fără primejdii la Moldavia dorită…

[1] Var. dumisale

[2] Dealu-Doamnei.

[3] În PRC „şi romantică”

[4] Distih omis în PRC, fără menţionarea omisiunii.

[5] În PRC „o” în loc de „c-o”; tendinţa editorilor a fost aceea de a moderniza transcrierea...

[6] În PRC „m-am”. Pe semne, în original era forma „m-a”.

[7] În PRC, neclar: Şi de-noptare pe-a cel munte..

[8] Urmează 20 de versuri omise, probabil, de cenzura comunistă în antologia PRC.

[9] Omis şi nemarcat în PRC.

[10] Var. Gheorghe.

[11] Costache în PRC, în CNO1 : Aga C...

[12] Var. gîndi.