Se afișează postările cu eticheta FUDUL/-IE. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta FUDUL/-IE. Afișați toate postările

joi, 31 martie 2011

PETŐFI SÁNDOR


sau

CE AVEM CU POEŢII?

Trebuie să mărturisesc din capul locului motivul pentru care scriu acest articol. În zilele din urmă, mai precis de ziua naţională a maghiarilor, un cibii (nu-i scriu numele cum vrea că nu vreau!), a încercat un ritual, aproape satanic, de jignire a poporului român şi a unuia din reprezentanţii lui de seamă pe scena istoriei: Avram Iancu. A folosit portretul stilizat, imaginar – aşadar mă bucur de superficialitatea lui. Gestul, însă, a fost pus în aplicare după ce a bînguit o poezie de Petőfi Sándor, motiv care i-a făcut pe unii români, în comentarii, să-l bage în aceeaşi oală pe poet - cu sceleratul contemporan nouă. Eu văd o nedreptate aici, de vreme ce sînt convins că în gura unui idiot şi Eminescu ar putea părea monstruos. Aşa că mi-am propus să scriu în apărarea poetului care nu are nici o vină că a ajuns în gura unui...dar mai bine lasă-l, că se duce singur!

I

În verile petrecute la bunici, lîngă Sighişoara, în unele zile porneam la drum prin pădurile din preajmă, pe drumul care ducea spre Şapartoc – un sat părăsit, care-şi păstrează şi astăzi o înfăţişare arhaică. Spun părăsit, pentru că majoritatea locuitorilor ori au murit, ori s-au mutat de ani buni de-acolo, lăsînd în urmă numai două case locuite... de doi bătrîni.

Prin pădurile locului încă se văd tranşee din primul război mondial, undeva se-ascund cîteva uşi de fier – se pare că adînc în pămînt – care păzesc intrările într-un vechi tunel de refugiu al grofilor din familia Haller – deţinătoarea, pe vremuri, a terenurilor de-acolo... Nu am văzut niciodată intrările şi deja au o aură de legendă printre cei care mai cunosc poveştile din bătrîni.

Odată ieşit din pădure, ţi se deschide în faţă o panoramă uluitoare – mai ales pentru cel trăit la oraş: din întunerecul pădurii, dînd imediat de lumina arzătoare a soarelui de vară, ochii percep doar un covor imens de un verde viu pe care nici un pictor nu ar reuşi să-l redea în vreo pînză oricît de fidelă.

Relieful este contrastant: peisajele se schimbă numaidecît – depinzînd totul de unghiul din care priveşti. Dealul Şeştinii, Valea Dracului – un loc de care se tem şi astăzi mulţi – un fir de apă care trece agale şi care se pierde la un moment dat.

Ajuns pe Şeştină, mi se atrăgea atenţia că acolo erau mormintele comune de la 1848-49. Mai demult, cînd se ara – amănuntul este crud...dar real – se mai găseau oasele îngălbenite de timp. Acum locul întreg este bun numai pentru cosit. Oriunde se vede vreo ridicătură de pămînt – cu siguranţă se află un mormînt sau mai multe – aşa mi se spunea.

În copilărie, cu aceeaşi ocazie mi se pomenea de un anume „Petefi” : „ Tot aici o fi murit şi Petefi”. De vreme ce nu i se ştia cu precizie locul morţii oamenii îţi indică o groază de locuri ca fiind ultimul pe care l-ar fi vizitat Petőfi Sándor înainte de dispariţie. Tot pe-atunci am auzit şi o variată a morţii peste care trec – fiind prea trivială.

Iată în schimb, o scurtă reconstituire făcută de Reinhart Erzsebet într-un tabel cronologic, a ultimei zile în care fusese văzut Petőfi. În 1849, Petőfi lupta în trupele lui Bem împotriva trupelor ţariste:

„În dimineaţa zilei de 31 iulie, după ce sună deşteptarea, ascultă ordinele date de Bem. La ora 6 pornesc spre Secuieni. Un timp, stă în căruţa unui ofiţer, auzind însă prima detunătură de tun, sare din căruţa acestuia, amestecîndu-se printre pedeştri. Petőfi îl caută pe Bem. Acesta îl îndepărtează din preajma sa, considerînd că locul este periculos pentru viaţa poetului. După-amiază, la ora cinci, privea bătălia de pe podul pîrîului Şapartoc. Încercuiţi de trupele ţariste, honvezii se retrag între orele 5-6, împreună cu ofiţerii şi conducătorul lor, generalul Bem. Poetul îşi află moartea în timpul retragerii, la urcuşul care duce spre Albeşti. Trepul său nu a mai fost găsit în învălmăşeala luptei.”[1]

II

Nu îmi propun să repovestesc biografia poetului – sînt deja atîtea surse de informare încît nu aş avea ce să adaug. Aşadar, în continuare îl voi lăsa pe el să vorbească, prin textele traduse de scriitori de seamă de la noi.

A.

LIRICE.

DE DRAGOSTE.

„Cine nu cunoaşte cea dintîi iubire,

acest drăgălaş oaspete neaşteptat, care vine fără veste

[împărştiind] în jurul nostru numai stele şi flori

dintr-o lume vrăjită; - şi pe cînd stelele ne fură lumina ochilor,

mirosul florilor ne îmbată, ne zăpăceşte.”

Petőfi Sandor – Funia călăului[2]


În revista „Familia”, În anii 70- 80 ai veacului al XIX, începuseră să apară timid, poezii traduse din Petőfi[3]:

Fire-aş rîu ce curge

Un pîrîu de munte

Care rătăceşte

Între stînce crunte:

Însă numai dacă mîndra

Mi s-ar face peştişor

Şi-ar nota-n a mele unde

Sprinten şi voios, uşor.

Fire-aş o pădure...

Cu furtune grele

M-aş lupta pe moarte

Fără nici o jele:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face păsărea,

Şi şi-ar face cuib în mine,

Şi-ar cînta pe creanga mea.

Fire-aş o ruină

Sus p-un pisc de stîncă;

Aş răbda perirea-mi

Făr’ durere-adîncă:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face un dafin,

Şi cu braţul ei cel verde

M-ar îmbrăţîşa la sin.

Fire-aş o colibă

Jos în valea mică,

Cu acoperiş ce

Ploaia mult îl strică:

Însă numai, dacă mînra

Mi s-ar face-n mine foc,

Şi pe vatra-mi s-ar aprinde

Şi m-ar arde cu noroc.

Fire-aş nor în peteci,

Flamură strivită,

Care spre cîmpie

Caută obosită:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face un apus,

Şi spre faţa mea pălindă

Roşu mi-ar surîde-n sus.[4]

Iosif Vulcan

II

Lumea aceasta cît e de mare

Şi cît de mică eşti, scumpa mea,

Dac-ai răspunde l-a mea-nfocare

Nu te-aş da, crudo, în schimb pe ea!

Tu eşti lumină şi eu sînt umbră,

Dac-ai vrea însă a contopi

Faţa-ţi purpură cu faţa-mi sumbră,

Soarele-n faţă mi-ar răsări!

Oh, în jos pleacă-ţi a ta privire

Pentru că-mi arde sufletu meu!

Sau nu; în lipsă d-a ta iubire,

Lasă-l să ardă, arde-l mereu!

Al. Macedonschi (sic!)

III

PE DUNĂRE

Adeseori vîntul şi vîsta grăbită

Îţi sfîşie sînul, tu apă iubită!

Şi ranele tale adînci mi te dor

Mai rău, decît chinul de om muritor.

Şi totuşi, cînd vîsla şi vîntul se trece,

Durerea se perde din sinul tău rece.

Cînd sinul de oameni e însă rănit,

Durerea atuncea e fără sfîrşit!

G.I.Bogdan

IV

După ce-şi exersase mîna cu o traducere publicată în Muza Someşană, în Familia, C. Boşcu – pseudonimul de-atunci al lui Gh. Coşbuc – publica:

AŞ VREA SĂ FIU

Aş vrea să fiu eu arbor, tu frunză dac-ai fi;

De-ai vrea tu să fii rouă, eu m-aş preface floare;

Şi m-aş preface rouă, atunci cînd ai fi soare:

Şi-a noastre inimi frage etern ni s-ar uni.

Şi dac-ai vrea, copilă, să fii chiar ceru-n fine,

Pe sînul tău cel tainic e m-aş preface stea;

Iar cînd ai fi tu iadul, atunci, iubita mea,

M-aş duce-n iad îndată, să fiu în veci cu tine!


V

În 1896 apărea volumul Apostolul şi alte poezii, prin care scriitorul maghiar era făcut cunoscut românilor prin transpunerile fidele spiritului originalului, semnate de Şt.O.Iosif. Poetul român a fost atras se pare de universul liric, intim al lui Petőfi.

Pe plai pustiu şi noroios

Atîrnă trist ceaţa de toamnă.

Spre vremurile din trecut

A jale inima mă-ndeamnă...

Lumina soarelui se urcă

Şi-mparte-a negurei perdea...

Tot astfel, cu un zîmbet numai,

Tu luminezi inima mea!

Dar tu nu fă ca mîndrul soare

Ce rupe negura anume

Ca să se vadă şi mai bine

Pustiul ce domneşte-n lume...

VI

Am stat lîngă mormîntul ei...

Asemenea unei statui,

Cu braţele încrucişate,

Cu ochii în pămînt stătui...

Stă corăbierul trist pe ţărmuri...

Se uită peste marea lată

Ce-l lasă cerşetor, pe drumuri,

Căci i-a-necat comoara toată...

B.

REVOLUŢIONARE

I - II

Ş.O.Iosif tălmăcise totuşi şi cîteva versuri cu tentă revoluţionară. Octavian Goga, în paginile Luceafărului inserase la rîndu-i cîteva versuri din Petőfi. Iată două din cele mai frumoase (15 august, 1904):

HORA CÎINILOR

Afară-i nor şi vifor,

E ceriu-n răzvrătire.

Zăpada înveşmîntă

Cutremurata fire.

Dar noi în tihnă rîdem

De viforul de-afară,

Ne dă săla[ş] prielnic

Ungherul din cămară.

E milostiv stăpînul,

Ne dă şi bucătură.

A noastră-i de pe masă

Cînd cade-o fărmitură...

Şi de-l îndeamnă gîndul

Cu biciul să ne bată,

Noi aşteptăm pîn’ trece

Iar – rana sîngerată.

Şi cînd asupra noastră

Privirile-şi îndreaptă,

Noi ne grăbim să lingem

Preamilostiva dreaptă.

HORA LUPILOR

Afară-i nor şi vifor

E ceriu-n răzvrătire,

Zăpada înveşmîntă

Cutremurata fire.

Pustia-ntunescată

Ni-e dată mamă nouă,

N-avem sălaş cînd ceriul

Ne ninge şi ne plouă.

În drumul pribegiei

Îngheţul ne doboară,

Şi vîntul ne răpune

Şi foamea ne omoară.

Don flinte vine plumbul

Şi coastele ne frînge,

Omătul alb al iernii

Noi îl roşim cu sînge.

Flîmînzi ne scurgem traiul

Prin multele nevoi...

Tot greul e al nostru,

Dar slugi nu sîntem noi.

III - IV

În 15 martie 1948 apărea la Budapesta volumul : Costa Carei – Din lirica lui Petőfi, ediţie bilingvă, cuprinzînd 50 de poezii.

IMITATORILOR

Voi credeţi că a scrie poezie

E-un fel de-a te urca şi-a merge-n car?

E vultur poezia, ce s-avîntă,

Frenetică, spre piscuri de claştar.

Becisnicii, stîngacii, nătăfleţii

Pîndesc, să vadă: care-i noul drum;

Ca nişte cîini, flămînzi de-un os de praznic,

Pe drumul tras, gonesc apoi duium.

Ia pana-n mînă, scrie, de-ai putere

Şi plăsmuie cîntări cum n-au mai fost;

De nu: mai bine ia de coarne plugul

Şi dă-ţi la naiba drîmba fără rost!

NOBILUL

I-adus la schingiuire ticălosul,

Să ispăşască tot ce a greşit:

A jăcmănit şi dracul îl mai ştie

Ce multe răutăţi a făptuit.

Dar el se-mpotriveşte cu trufie:

„Să nu cumva-ndrăzniţi să mă loviţi!

Sînt nobil şi pe-un nobil ca şi mine,

Voi n-aveţi drept să-l biciuiţi!”

O, suflete străbune, i-auzirăţi

Nemernicul cuvînt şi îngîmfat?

Nici n-ar mai trebui bătut mîrşavul,

Ar trebui de-a dreptul spînzurat!

V

Traducerile lui Eugen Jebeleanu, poate mai puţin realizate artistic (ruperi de ritm, construcţii poetice nefireşti limbii române, un ritm sacadat dat aproape tuturor tălmăcirilor) s-au axat în special pe latura revoluţionară a poeziei lui Petőfi. Iată una pe care o prefer:

PARLAMENTULUI

Vorbit-aţi mult şi chiar dumnezeeşte,

Dar ţara nu cu vorbe se hrăneşte,

Privirea lucru-ntreg nevrînd să vadă,

Luat-aţi treburile de la coadă,

Pornind la drum ca şi-n trecut, orbeşte;

Trecutul de-l scrutezi, te dumireşte.

Ce meşter poate fi acela care

Înalţă turla mai întîi în soare?

O suie în văzduh şi-i porunceşte

Să stea plutind, pînă cînd izbuteşte

Sub ea să-nalţe ziduri, cu mistria,

Şi, la sfîrşit de tot, şi temelia...

Meşteri din ăştia sînteţi voi, fireşte!

Poporul ăsta d-aia vă hrăneşte? [...]

C

EPICE

Mă voi mulţumi doar să le semnalez: Apostolul şi Luntraşul (Şt.O.Iosif), Barosul satului şi Ianoş Viteazul (E. Jebeleanu). A mai scris şi un roman, tradus în româneşte la începutul secolului al XX-lea: Funia călăului, din care am extras un motto mai sus.

Mai există totuşi şi o altă latură a creaţiei lui Petőfi, care astăzi nu ar trebui să-i facă glorie ci din contra. Este vorba de poezia cu tentă antinaţională scrisă la adresa popoarelor pe care le considera duşmănoase faţă de Ungaria, printre care şi poporul român. De vreme ce nu caracterizează întreaga creaţie a poetului nu stăruiesc asupra lor. Erau ideile care circulau în secolul al XIX-lea şi cine ar vrea să le aplice astăzi nu dovedeşte decît o minte inapoiată cu exact atîta vreme cît a trecut de-atunci.

CONCLUZIE

A plăti cu aceeaşi mondă - nu este o gîndire sănătoasă. Unul de-al lor îl jigneşte pe Iancu – hai să dăm şi noi în Kossuth, îl jignesc pe Eminescu – hai să-l înjurăm pe Petőfi. Nu are rost. Cultura nu are nimic de-a face cu politica, iar cei care promovează gîndirea de acest gen , fiţi pe pace că habar n-au de scriitori. Au consilieri care le spun cum să potrivească discursurile.

Şi iar mă-ntorc la Cibii...El zicea că vrea să sea în secuime – în Ungaria! Foarte bine, însă pînă atunci ar fi bine să-şi cam ia tălpăşiţa de pe-aci (ori în puşcarie, ori peste graniţă) că mi-e că de l-or prinde ai noştri, ăia cîţi mai sînt, l-or re-categorisi de la minorităţile etnice, la cele sexuale ....


[1] În Petőfi Sándor – Poezii şi poeme, în româneşte de Eugen Jebeleanu, prefaţă de Aurel Martin, tabel cronologic de Reinhart Erzsebet, BPT, 1973, Ed. Minerva, Bucureşti.

[2] Din Alexandru Petőfi – Funia călăului, roman [tradus de V. Mircea(?)], Editura Biblioteca pentru toţi - seria veche, [1909(?)]

[3] Există traduceri şi mai vechi dar pe care nu le-am putut găsi deocamdată: 1865 – Omul în traducerea lui Giorgiu Marchişiu; 1867 – I. Scipione Bădescu traduce Nebunul

[4] Transpunerea mea în grafia de astăzi.Idem, PE DUNĂRE.

luni, 14 februarie 2011

S[cience] F[iction] Valentin...

Există o zi într-această lume în care „natura toată-i un pupat”, o zi-n care te păleşte liubovul de nu-l poţi duce, o zi în care scoţi din buzunar nişte bani (dar asta-i, pentru noi, românii, tot una!), o zi în care ne plac chiciurile (înţelegeţi cum vă place!) vrînd-nevrînd, o zi în care toţi sîntem mai drăgălaşi şi mai grijulivi...eh, şi aşa mai departe! Şi pentru că trebui să i se zică în vreun fel, i s-a zis Ziua SF. Valentin....în variant americănesc bineînţeles.
Acum cîţiva ani mai asistam cu oarecare interes la discuţiile pe marginea acestei zi. Şi pentru că noi sîntem români am vrut s-avem două zile de-aşa un soi: am scos de la naftalină o chestie care niciodată nu a fost a românilor ci a unei regiuni, va să zică, o chichiţă locală: Dragobetele. De-aci şi discuţiile: că, la o adică, dacă avem deja o zi de felul ăsta de ce-am luat-o pe-aia de la americani?

Aşa zic şi eu. De ce am luat-o de la americani, cînd ea există de secole în Evrop? Doar nu v-aţi închipuit că e o scorneală americană?! Americanii nu-s capabili să dea sfinţi, americanii fac numai pe jumătate ceea ce făceau romanii în antichitate: preiau şi interpretează – dar aici, la interpretare se poticnesc; trec sărbătoarea preluată prin filtrul curcanului la tavă şi cam atît. Dacă se poate rezuma la aşa ceva, e bine, dacă nu...nu!
Pe vremea lui Villon se ţinea ziua acestui sfînt şi chiar protectorul poetului, alt poet – Charles de Aurelians (Orléans) scria „valentine”, rondeluri şi-alte stihuri în care-l pomeneşte pe darnicul Valentin:
A ce jour de Saint Valentin
Que chascun doit choisir son per,
Amours, demourray je non per,
Sans partir a vostre butin?
A mon resveillier, au matin,
Je n’y ay cessé de penser,
A ce jour de saint Valentin.
Mais Nonchaloir, mon medicin,
M’est venu le pouse taster,
Qui m’a conseillié reposer
Et rendormir sur mon coussin,
A ce jour de saint Valentin.
În tălmăcirea lui Romulus Vulpescu:
Acum, de Sfîntul Valentin,
Toţi – sorţilor perechea-şi cer:
Eu să rămîn, Amor, stingher,
Părtaş să nu-ţi fiu la festin?....
Restul, îl ascultaţi pe Nicu Alifantis, că textul piesei de-aici este.
Sfantul Valentin - Nicu Alifantis


Americanii i-au dat numai poleiala – că de-aia am şi preluat-o, poleială adică staniol. Altminteri, de la franţuji nu puteam şi nici de la engleji (spune Shakespeare şi el în cîntul Ofeliei din Hamlet de ziua Sf. Valentin)că nu erau ortodocşi ca noi şi Sf. Valentin nu apare în calendarul ortodox în dreptul datei de 14 februarie...aşa că românii nici nu-l ştiau. Se vede de altfel că, pînă într-un punct, românii nu-şi botezau copiii cu numele sfîntului.[Totuşi se întîlnesc formele Balint, Bălint derivate din rădăcina numelui Valens, Valent, de provenienţă maghiară. v. C. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1975;]
Aşadar ziua sf. Valentin – ca sărbătoare nu poate să fie a noastră (prin tradiţie, prin biserică etc.) – dar putea să fie preluată ca orice brand şi dusă acolo unde îi e locul – în ridicol.
Să vedem însă ce e cu Dragobetele...
Un anume prezentator de emisiuni de divertisment face caz astăzi de atare sărbătoare, însă din patriotism local, cum se va vedea.
MICRO-DOSAR
G. D. Scraba (citez după I.A.CANDREA, Iarba fiarelor) pomeneşte 53 de „sărbători superstiţioase” pe care le ţin oamenii de la ţară, în afară de sărbătorile bisericeşti. Printre acestea se numără şi Dragobetele, cap de primăvară ţinut pe 24 februarie (rău de boale; sărbătoarea aceasta o ţin păsările, căci atunci se logodesc) [!!!] (op.cit. pgg. 123, 125)
Romulus VULCĂNESCU: [La 3 martie] se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului. Sărbătoarea închinată păsărilor cerului relevă de fapt perioada rutului la toate animalele. De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic şi la oameni, devenind astfel şi o sărbătoare a erotismului, a însurătăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor.
Simeon Fl. MARIAN plasează Dragobetele la-ntîi de martie şi descrie sărbătoarea ca fiind asemănătoare mărţişorului. Citează surse din comuna Saran, jud. Constanţa şi comuna Mărgineni din Făgăraş. Dintr-o altă sursă preia un text care descrie ziua de mărţişor – fără a pomeni numele de dragobete. Interesant este şi următorul rînd in Calendarul pe anii 1882-1883: „ În alte locuri însă ar însemna dragobete un gîndac alergător, ce-l folosesc descîntătoarele la descîntecele de dragoste”.
Căutînd Dragobetele prin dicţionare...la fel de mult te încurci:
RESMERIŢĂ: Ziua de 1 Martie se chiamă dragobetele şi se serbează de popor făcîndu-se apa de dragoste. [...] Resmeriţă mai dă şi o etimologie fantezistă: daco-gr.- tragopodos şi lat. trago-pedes – cu picioare de ţap adică, faun!!!] (1924, ed. unică)
ŞĂINEANU: Numele zilei de 1 Martie...(...) [Forma oltenească de la Dragu (cf. Brabete – vrabie)]. (ediţia a VI-a, 1929)
I.A.CANDREA : Ziua de 3 Martie pe care o ţine poporul prin nelucrare, pentru că o sărbătoresc şi păsările, care în această zi se logodesc; i se mai zice şi cap-de-primăvară. (1930, ed. unică)
Ceea ce au în comun Dragobetele şi Sf. Valentin este tocmai semnificaţia; citim în CHAUCER (1340 – 1400)
...On Seynt Valentynes day,
Whan every bryd cometh ther to chese his make,
Of every kynde thet men thynke may;
And that so huge a noyse gan they make.
[The Parlement of Foules]
...Era de Sfîntul Valentin,
Cînd vin ca să-şi aleagă-aici perechea
Sodom de păsări de-orice soi şi cin,
Făcînd o larmă de-mpuia urechea...
[Divanul Păsărilor( 1380 – 1386?):, trad. Dan DUŢESCU, strofa 45]
Aşadar, ambele sărbători sînt legate de ritualul de împerechere al păsărilor.
Apariţia Dragobetelui este plasată în secolul al XIX-lea (N. Constantinescu) pe teritoriul sudic, sud-vestic al României, adică pe teritoriul Olteniei, ceea ce nu face din această sărbătoare decît una locală, necunoscută tuturor românilor din trecut. Greşeala au făcut-o, mai demult, primii folklorişti cînd, culegînd diverse informaţii din zone restrînse le-au dat ca fiind ale tuturor românilor: Sim Fl. MARIAN şi N. VORONCA: Bucovina, Tudor PAMFILE: Tecuci etc. Atunci, pentru a se demonstra unitatea de limbă şi tradiţie între cele trei provincii, s-a recurs şi la acest fel de artificii.
În ceea ce priveşte promovarea sărbătorii – asta mi se pare o greşeală majoră care se împotriveşte tradiţiei: o tradiţie se impune natural nu cu forţa, nu organizat după vrerea unora.
Prin urmare, nici una, nici cealaltă variată nu pot trece de examen: Prima variantă, a sf. Valentin fiind importată, fără fond în cultura noastră şi cea de-a doua, a Dragobetelui fiind o forţare către ceva ce nu a fost niciodată: sărbătoare ţinută de toţi românii.
CANDREA, I. Aureliu –ADAMESCU, Gh. – Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”.Ed. Cartea Românească S.A. Bucureşti 1930.
CANDREA, I. Aureliu – Iarba Fiarelor, studii de folkor, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.
CHARLES d’ Orléans, Poezii, balade, cântece, carole, lamente, rondeluri, selecţie, echivalenţe româneşti, prefaţă, bibliografie, note, indici, [...] de Romulus Vulpescu, Univers, 1975
CHAUCER, Geoffrey – Legenda femeilor cinstite şi alte poeme, traducere, introducere, prezentări, note şi comentarii de Dan Duţescu, Cartea Românească, 1986.
CHAUCER, Geoffrey – The works of ~, editet by Alfred W. Pollard, H.F. Heat, M.H.Liddell, W.S.McCormick, London, Macmillan and co., 1898
MARIAN, Sim.Fl. – Sărbătorile la români, studiu etnografic, vol II. Păresimile, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001.
RESMERIŢĂ, Al. – Dicţionarul etimologico-semantic al limbei române, tipografia Ramuri, 1924
ŞĂINEANU, Lazăr – Dicţionar universal al limbei române a noua ediţiune , revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a, ortografia Academiei Române, ed. Scrisul românesc S.A. (fost Samitca) [f.a.]
VULCĂNESCU, Romulus – Mitologie Română, editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987
Notă : Imaginea îl reprezintă pe ducele Charles d'Orleans.

luni, 3 ianuarie 2011

SĂRBĂTORILE DE IARNĂ LA „ROMÂNI”...ASTĂZI (fragment)

1. Introducere
sau singura parte serioasă din articol

Întăi, cu sfială-mi cer iertare iluştrilor domni cari au scris mai ’nainte bogate studii asupra sărbătorilor româneşti, domni atît de dragi mie, cum ar fi frumos dragi să fie şi românilor de astă-zi, căci lor au fost dedicate munca, priceperea şi dragostea lor, şi i-aş numi pe doi dintre ei: Simeon Florea Marian şi Tudor Pamfile; primul, care a început lucrul la vasta lucrare despre Sărbătorile româneşti, cel de-al doilea continuîndu-le şirul formînd o a doua trilogie excepţională; Spuneam că-mi cer iertare. Pentru că le-am folosit titlul de Sărbătorile la români.
Nu-i voi cita decît în treacăt; lucrărilor d-lor se găsesc încă în anticării şi librării şi bine-ar fi să le cumpăraţi şi să le cetiţi. Nimic nu ar fi mai frumos. Astfel aţi înţelege de ce bunii şi străbunii voştri puneau un pahar cu apă pe fereastră, bătînd 12 mătănii dinaintea paharului şi-abia după aceea se culcau în noaptea Anului Nou, de ce presărau sare-n coji de ceapă (nu numai pentru previziuni meteorologice!) etc. şi poate nu vă veţi mai uita ciudat la dumnealor. Veţi afla deosebirea între colindători şi plugărari, cum stă treaba cu ficiorii, ce se plătea colindătorilor, ce se cînta la Crăciun sau Anul Nou.
Pe lîngă aceste studii mai puteţi găsi, mai greu de astă dată, colecţiile vechi de colinde, transcrise din manuscripte (unul publicat de Mozes Gaster ca prototip al colecţiei de Cîntece de stea a lui Anton Pann), colecţia lui Anton Pann (urmată şi de melodii, ca Steaua sus răsare sau Trei crai de la răsărit, prima dată tipărite cu acea ocazie), cîteva din colecţiile lui Alecsandri, At. Marienescu, G. Dem. Theodorescu[1] etc. Poate în timp vor intra cîteva din acestea în biblioteca românească, site-ul frate al acestuia.
Din păcate aceste tradiţii nu mai există. Melodiile cîntecelor de la sărbătorile de iarnă zac neascultate de români în arhive de folklor, preferîndu-se falsurile uşor de demascat ale pseudo-cîntăreţilor de muzică populară; sînt preferate versurile adăugate de te miri cine colindelor vechi şi cineva ne îndeamnă să credem ca aşa arătau tradiţiile noastre.

2. Ce înseamnă sărbătoare pentru românul de astăzi.
Catehism.

Cîntec. Joc. Şi voie buna.
Î.Ce reprezintă Crăciunul?
R. Cadouri. Mîncare. Băutură. Manele.
Î. Cine v-a învăţat aşa?
R. Aşa e tradiţia.

Cam aşa ar răspunde majoritatea aceea cari, pe placul preşedintelui, ascultă manele, mănîncă atunci cînd are ce ca un porc, bea de stinge etc. Cel necăjit îşi cumpără ce poate, cu ce are şi încearcă să se bucure. Îmbuibatul din contră, are cu ce, are ce...dar bucuria i se îneacă în aburul alcoolului scump. Beţivul de rînd nici nu ştie că e sărbătoare.
Preşedintele nostru probabil că ascultă manele, bea (o face şi cînd nu are rost), bagă-n traistă, rîde a p...., îşi pupă-n creştet coţo.enele şi...aşa tinde să facă şi majoritatea care-i, cum spuneam, pe placu-i.
Cine dă, deci, din buric sărbătoreşte tradiţional.

3. Ce ne învaţă televiziunile de Anul Nou?

Am rămas cu un gust amar după acest „revelion”... În fiecare an a fost aşa, dar parcă lucrurile prind o amploare prostească.
Fie că era Protv sau Antena 1, televiziunile probabil cele mai urmărite de cei de astăzi, am avut în faţă panorama (pot spune şi panarama, că DEX-ul ne-nvaţă că înseamnă acelaşi lucru) celor de obicei vieţuiesc la şatră [la modul tradiţional]. Puteam asculta manele...nu variate pentru că pe toate posturile revelioanele înregistrate găzduiau aceiaşi ţigani. Nici măcar cu alte pălării.
Chiar aşa am ajuns? Să ne uităm în noaptea Anului Nou într-o cutie cu mulţi ţigani?
[Trebuie însă notat ceva, pentru orice eventualitate. Dispreţul meu pentru aceşti ţigani nu este de natură etnică, etc, etc, nici măcar pentru că propagă cel mai spurcat gen muzical de la noi; ci pentru că aceşti ţigani sînt cîntăreţii de curte ai interlopilor dacă nu sînt înşişi de acelaşi soi şi pentru că românul prost îi priveşte ca pe Dumnezeu luîndu-le apucăturile maimuţeşte şi comportîndu-se ca atare. ]
Aş minţi dacă aş spune ca au fost numai ţigani...

4. Naşterea noilor manele...sau drumul pavat....

Publicul românesc, cred asta cu tărie, a fost pregătit pentru apariţia manelelor. A fost un fel de „asta ne mai lipsea!” Şi acum îmi cer din nou scuze pentru cei care nu gîndesc la fel, dar e vremea să se pună un semn de întrebare în dreptul unor nume.
Merg pe ideea că ştiţi istoria manelelor. Adevăratele manele, care pe plac românului nu au fost nici mai demult. Le-a cules Anton Pann cînd le pierise splendoarea în volumele Poezii populare, Cîntece de lume şi Spitalul Amorului. Deşi Alecsandri le lua în rîs, Caragiale le taxa necruţător, ele aveau totuşi o dulceaţă ce lipseşte astăzi cîntecului pseudo-lăutăresc. Alecsandri include cîteva de la Anton Pann, în colecţia sa procedînd cum va proceda Eminescu[2] mai tîrziu.
Manelele noi au avut cea mai frumoasă copilărie în vremea instaurării puterii „populare” a Partidului Muncitoresc Romîn. S-au dat dispoziţii de a se scrie versuri cu tentă populară, să fie incluse în colecţiile serioase de folclor şi să fie interpretate într-o veselie la diverse ocazii. Astfel, folklorul autentic începea să fie strangulat încet-încet.
Un Ion Gh. Boldici (n. 1917), funcţionar al Ministerului Apărării Naţionale, poet de ocazie cu un manuscris la sertar, debita în 1949, „poiezia” Chiaburul, din care citez cîteva rînduri, că sincer mi-e scîrbă:
Proţăpit şi răşchirat
Trece ca ursul prin sat.
Ochii verzi ca de blesteme
Sunt sub frunte două gheme.
Unul minte, altul fură
Bucăţica de la gură...etc..
Cu pumn strîns, cu faţa suptă,
Satul a pornit la luptă.
Vor să lepede din cîrcă
Blestemata de năpîrcă...[!!!]

Într-un viitor articol am să vă fac cunoştinţă cu un chiabur. Să vedem dacă se aseamănă cumva cu cele scrise de aşa-zisul poet. Aceasta a fost o mostră de poezie populară fabricată.
Mai avem cîteva:
Alelei boieri, boieri,
Mereu lacomi de averi...
Sau
Frunzuliţă frunzişoară
Subţirică verzioară...
Să cînţi, frunză, plugul,
Nu de lemn! Ci tras cu spor
Peste glie de tractor!

Cîntă frunză, muncitorul
Care-a făurit tractorul....
Secera sus! Sus ciocanul!
Cît doi ani ne fie anul...
[Mircea Bonda(n. 1924)]

Făceau la comadă şi ghicitori:
Din pîntec scînteia ţâşneşte[3]
Se împrăştie de-a-lungul, de-a-latul,
În nopţi de oraşe azi creşte
Ca mîine s’o aibă şi satul. (Lumina electrică)
[Al. Dinu Ifrim, funcţionar la Magazinul de Stat Bucureşti-Victoria]

O olteancă pe care nu o stimez, Stela Nicula, contabil la Ministerul Sănătăţii dejecta următoarele şire:
Strigări ca-n Ardeal (sic!)

Bate lică (!!) talpa bine – hop lele!
Şi te uită către mine – hop lele!
Să mă vezi mîndru-s cătană
Cu capela pe-o sprânceană!
[...]
Frunză verde de dudău
Drag îmi e sătucul meu
C’am o mîndră sprâncenată
Subţirică şi înaltă
Ştie să toarcă fuior,
Ştie conduce tractor!

[....]
Iiu, iu, iu şi iar iu, iu
Strungu merge parcă-i viu!
Îi dau zor şi mă grăbesc
Planul vreau să-l depăşesc!
*
I’auzi, i’auzi, i’auzi ia
Cum aleargă suveica
Mîndra ştie-a o mâna
Fincă-a (sic!) depăşit norma
*
Ia zii (!) una mai cu zor
Mîndra mea e pe tractor
Ştie bine – a-l „conducea”
Tare mă fălesc cu ea! [..][4]

Autoarea zice că-s strigările ca-n Ardeal, dar face gafă după gafă. Lică nu se spune în Ardeal, ci în Oltenia; Frunza de dudău nu e nici ea ardelenească cum nici iu, iu, iu nu-i! Defapt, ce să spunem de aceste subtilităţi, cînd autoarea, bine se vede că nu stăpînea nici pentru clasele primare limba română!
După ce aceşti tineri de frunte începuseră să creeze folclorul nou (fără k că era cam burghez) au apărut şi tineri interpreţi care, unii pînă azi, sînt preferaţii românilor. Şi dacă în primă perioadă cîntau pe o literatură asemănătoare celei de mai sus, mai tîrziu au crezut de cuviinţă să prelucreze mai departe şi ei, falsificînd de la text la mesaj rostul cîntecului popular. S-au creat hituri în folclor şi aşa au rămas lucrurile pînă astăzi. Avem exemple ilustre: Loghin, Dolănescu, Cîrneci etc...Lista e prea lungă şi zău, e păcat că am uitat-o pe Maria Tănase, una din puţinele cîntăreţe de folklor autentic, l-am uitat pe Zavaidoc...
Cu folclorul pervertit am mers totuşi înainte. Şi nici în muzica uşoară nu stăteau mai bine lucrurile. Dacă Ţărăncuţă, ţărăncuţă, cîntec vechi de altfel, care vorbea despre fata de la ţară un pic searbăd, dar o aşeza duminica-n biserică nu-n horă cum cîntă Dan Spătaru, făcînd-o şi mamă eroină într-o strofă adăugată ulterior, poate fi totuşi digerată, copiuţele ticluite după muzica italienească de marii noştri compozitori cu care atîta ne fălim astăzi, cu versuri proaste care cu toatele spun aceleaşi lucruri, lucrurile stau altfel.
Şi spre finalul Cenaclului Facăra se petrecea aşişderi; Avem un exemplu notoriu: Puştoaico...tu ai sînge de viperă. Să mai spună cineva că „Dragostea e ca şi-o rîie” a lui Zavaidoc e o comparaţie neplăcută!
Aşa, după 1990...ne-am trezit cu manelele.... Publicul era pregătit!

5. Ne întoarcem la revelion...şi punem punct

Cum spuneam nu au fost numai ţigani la revelioanele televizate. Au fost şi excepţionalii noştri cîntăreţi de muzică populară. Cînd i-am văzut împreună în centrul camerelor de filmat am realizat cît de mult se-aseamănă. Maneliştii şi interpreţii de muzică populară (sic!). Scenă curat orwell-iană.
Mi-au lăsat un gust amar. Mai ales pentru că nu prea ar fi avut cine să-i înlocuiască.

[1] Nu le veţi găsi în ediţiile cenzurate:Atanasie Marian Marienescu (sic!. Numele îl semna cu Ath.) Poezii populare din Transilvania, 1971, ed. Minerva, Bucureşti [ se dau numai colindele aşa-zis „lumeşti”, exceptîndu-se cîntecele de stea]; G. Dem Teodorescu [şi el îşi semna numele cu Theodorescu], Poezii populare ale românilor,.colecţia BPT [unde apar numai pluguşoarele].
[2] Poeziile populare culese de Eminescu (mai mult din alte manuscrise decît de pe teren) au apărut postum ca mai toate scrierile sale.
[3] Atunci încă se folosea î din a.
[4] Toate rîndurile (sau „versurile”) reproduse fac parte din volumul: Atelier literar, Cenaclul Ion Păun Pincio, Culegere, [cu o] prefaţă de Al. Şahighian [secretar al Uniunii Scriitorilor din RPR], 1949, editura confederaţiei generale a muncii.

vineri, 12 noiembrie 2010

MAGHIARII ŞI UDMR

1. Românii şi maghiarii

A existat întotdeauna (de cînd coabitează) o animozitate colosală între români şi maghiari, pe plan mai mult ideatic decît practic, social. Dacă am răsfoi numai în treacăt volumul al VI-lea al Proverbelor românilor, organizate de Iuliu A. Zanne, am constata acest lucru fără doar şi poate. Acolo există numai două pagini referitoare la unguri (429 – 430) şi un sfert dintr-un alt articol care li se adresează numai în parte (431). Nu am să le citez decît parţial pentru că pot fi interpretate în fel şi chip, mai ales de cei care habar nu au despre ce e vorba: Ungur bungur/Ţeapa-n c...; Carpaţii cu aer curat/de unguri e presărat; Ungurene, vreme rea/ce cauţi tu în ţara mea? etc. [acest volum a apărut în anul 1901!] În ceea ce priveşte poreclele date de români ungurilor, acestea au fost consemnate în treacăt de Aureliu Candrea în Poreclele la români, 1895: şoangher, boangher, şoacăţ. Ele sînt mai multe azi, dar lucrurile sînt reciproce.

Atenţie! Nu am reprodus citatele de mai sus cu vreo sadisfacţie specială, pentru a da peste nas cuiva, ci pentru a fi corect în faţa istoriei.

Au existat, de asemenea, momente istorice încordate între cele două tabere. Nu am să dezvolt aici ce plagă asupra naţiunii a fost Imperiul Austro-Ungar, ce sacrificii enorme a făcut această ţară pentru a rămîne cu capul sus (bine se ştie că Ungaria a avut rolul de legiuitor al Transilvaniei şi a făcut aceste lucruri după cum i-a tăiat capul pe conducătorii de atunci...Întotdeauna este vorba de conducători...)

Mai departe voi da o mostră a coabitării religioase şi nu numai dintre unguri şi români, imortalizată în scris de Petru Maior la începutul secolului al XIX-lea:

„Iaste trădanie că şi la cetatea Eciului (Véts), în varmeghiia Turzii, un vlădică a românilor din Ardeal, aruncat din cetate, fu omorît; ba preotul Ioan Ladoş cel bătrîn din Săcalu de Margini, care sat e vecin Eciului, mi-au povestit că lui i-au spus tată-său, cum că tatăl lui povestea că fiind prunc diecuţ şi tată-său preot acolo, în Săcalu de Margini, au fost cu tată-său la îngropăciunea zisului vlădică şi numai amîndoi l-au prohodit. Causa pentru ce fu omorît vlădica acela, spun că au fost aceaia: că fiind vlădica la prînz cu prinţipul Ardealului, în zisa cetate, şi mîncînd vlădica bucate de post, după legea Besericei Răsăritului, zise prinţipul cătră vlădica românilor să-i boteze un cîne ce îl avea acolo, lîngă sine. Vlădica bine pricepînd această poruncă a fi numai spre a batjocori credinţa cea pravoslavnică răspunse cătră prinţipul calvin: „De iaste cînele de legea mea, eu îl voiu boteza; iară de iaste de altă lege, să-l boteze preoţii cei de legea aceaia. Să-l ispitim pre cîne de ce lege iaste!”. Răspunse prinţipul: „Bine”. Atunci vlădica puse un blid de fasole înaintea cînelui, carea amirisindu-o cînele, nu-i plăcu să mînînce. După aceaia îi puse cînelui înainte un blid cu carne, din carea îndată începu cînele a îndopa. Atunci zise vlădica cătră prinţip: „Vezi de a cui lege e cînele!”

Mai departe un alt fragment: „Cînd, în chipul cel mai sus arătat, prinţipii muncea pre arhiereii românilor în Ardeal, domnii locurilor pe preoţii aceloraşi români îi purta ca pre iobagi, şi lua dajde colonicală dela înşii, îi lega, îi băga prin temniţe, cum lor le plăcea.” [citat din Istoria besericei românilor [...] întocmită de Petru Maior [...], 1813; pag. 81]

Întreb şi eu fireşte, pentru ce noi, ca ultimi proşti ai istoriei, am plătit despăgubiri URSS-ului în urma războiului, iar nouă nu ni s-au despăgubit atrocităţile istorice la care am fost supuşi de venetici...nici măcar prin scuze oficiale?

În Dreptatea, nr. 128 din 1894, tînărul locotenent Victor Vlad Delamarina, poet bănăţean, publica Noi ni-s acasă! Numai o minte obtuză poate spune despre această poezie, scrisă în grai bănăţean, că este o mostră de ură la adresa maghiarilor. În fapt, este doar o glumă...care ascunde elemente reale despre relaţiile de-atunci, din timpul imperiului, dintre români şi unguri; românul îi zice ungurului care vrea să-şi impună sărbătorile naţionale ale Ungariei în Transilvania:

Daţi-i voi cu jioc şî cînturi,

D’aia baş nu n’e prea pasă.

Voi vi-s d’ăi aduş dă vînturi,

D’apăi noi, noi n’i-s acasă!

„Ascultîndu-i-se o ultimă dorinţă, lăsată cu limbă de moarte, înmormîntarea lui [Victor Vlad Delamarina, stins în anul 1896, la numai 26 de ani] nu a fost anunţată garnizoanei din localitate. Locotenentul Victor Vlad, din marina română, n-a vrut să primească onorurile armatei maghiare!” [Alexandru Bistriţianu, Doi scriitori bănăţeni, SR, Craiova, fa]

Trec peste momentele crunte ale terorii horthyste sau peste luptele provocate de sus, între maghiari şi români. Nu acesta mi-i scopul, de a-i pune la zid pe vecinii noştri, prietenii sau rudele din acea etnie.

Pentru că, la modul general, relaţiile dintre maghiari şi români nu sînt rele. Pot s-o spun şi eu ca un om ce a trăit într-un sat din Ardeal, în care există chiar străzi botezate după unguri şi unde se găseşte şi muzeul memorial al lui Petofi Sandor.

Acolo, deşi există glume şi se face haz pe seama ungurilor sau ţiganilor (repet că şi reciproca e valabilă, uneori întrecînd verva românilor), nu există supărare bazată pe probleme de etnie, ci pe probleme sociale: cînd se fură, cînd se omoară, cînd se întîmplă vreo nedreptate. Discriminarea asta, din partea românilor, de care se tot vorbeşte, practic, a început să existe în momentul în care s-a vorbit întîia dată despre ea.

Românul şi ungurul, la sate, se ajută, beau cot la cot în birt, se pot şi bălăcări cînd e cazul, dar nu cred în ură etnică. Însă aşa cum bine se ştie, sînt şi dintr-aceia care, chipurile, dintr-un patriotism prost înţeles, încalcă drepturile naturale ale celuilalt, dar acesta nu constituie un fapt general. Sînt cunoscute situaţiile în care nu poţi cumpăra un lucru de la un butic pentru că vînzătorii se prefac a nu-ţi cunoaşte limba...

Dar securea războiului e demult îngropată...nu însă şi-n mintea celori care se autoproclamă „voitori de bine” ai etniei.

2. Maghiarii şi UDMR-ul

În ceea ce îi priveşte pe agitatorii de spirite, aceştia trebuie să fie căutaţi în sînul partidului care, în declaraţii, i-ar reprezenta pe maghiari. Şi anume...UDMR.

Acest partid, de la înfiinţare, redezgroapă răni vechi şi incită spiritele semănînd zîzanie între conlocuitorii aceleaşi ţări. În statutul partidului spun că îi reprezintă pe maghiari, dar nu au dovedit-o. Interesele maghiarilor sînt de a locui în linişte şi în pace, în respect reciproc cu ceilalţi, ca cetăţeni români. Nu cetăţeni maghiari românizaţi cu forţa...Aşa vrea partidul sus-zis să se creadă, dar nu este, din nou, aşa.

Iată că după ce şi-au atins scopul cu „inteligentele” tăbliţe care ştiau să zică numele localităţilor în două limbi, deşi un demers nefondat decît pe vanităţi personal-udemeriste – vin şi cu alte idei măreţe: de a boteza monumentele istorice din Cluj în limba maghiară. Dacă asta nu e incitare...nu ştiu ce poate fi. O limbă care nu-l reprezintă...pe Baba Novac sau pe Avram Iancu...nu are ce căuta, logic, în dreptul numelor lor. Sper să realizeze gafa pe care o fac iar cei puşi să semneze...să mediteze mai adînc la aceste lucruri.

Limba maternă în şcoli poate fi necesară (dar nu la scara la care se vorbeşte) însă, ca cetăţeni ai României, ar trebui să înveţe cultura şi limba română. Cutura lor n-au voie să nu o cunoască dacă au pretenţii de patrioţi.

Şi eu, în linii mari, îi cunosc – în traduceri notorii, semnate de Şt.O.Iosif, Goga, Jebeleanu, Beniuc, Carei – pe Petofi Sandor, Endre, Mor, Kalman etc. Şi-mi plac. UDMR-ul nu-mi place; faptele lor par îndreptate împotriva celor pe care zic că-i reprezintă. Maghiarii, ca şi ceilalţi cetăţeni ai României au nevoie de un trai decent, de speranţa în mai bine şi de încredere. UDMR-ul pare-se uită aceste aspecte şi, într-o prefăcătorie continuă susţine aşa-zise idealuri care nu aparţin oamenilor de rînd, şi o formaţiune politică nefastă României şi cetăţenilor români indiferent de etnie.

NOTĂ: UDMR sau U.D.M.R – ambele forme sînt corecte.

sâmbătă, 31 mai 2008

Aceaşi limbă

...tot acolo înfundată...

A doua expresie, sună mai mult a prostie ieftină, caraghioasă. De cîte ori nu vi s-a întîmplat să fiţi cu prietena/iubita pe stradă şi să vă întîlniţi cu vreo amică de-a ei şi să vă spună: "Oh, ce bine vă stă împreună!". Sau mai nou pe celebrele site-uri cu poze ale utilizatorilor de internet, care acceptă comentarii. "Vai, ce bine vă stă împreună!". Expresia sună a ceva în felul următor: "Ce bine vă asortaţi, el ten negru, ea alb, el în blugi, ea în rochiţă" sau "Ce animăluţ mişto ţi-ai luat! Ce rasă e?" sau "Vai şi eu am vrut să-mi iau la fel, dar s-a terminat stocul" sau "Ce bine îţi stă zorzoana aia, cît ai dat pe ea?" şi multe altele... De parcă ar fi vorba la două persoane, de "stat", de cum arată împreună. În fapt, e o prostioară folosită cînd nu te duce capul să zici altceva pentru că nu am văzut, daţi-mă-ţi naibii de-aia, oameni care să se asorteze. Iar pentru că ea e blondă şi el brunet, nu văd de ce le-ar "sta bine împreună..."; se presupune, deci, că separat cei doi sunt ca muma-pădurii!






Limba nostră

...în adîncuri înfundată...

În limbajul cotidian se strecoară o groază de cuvinte şi expresii care nu-şi au locul sau care te pot duce cu gîndul în cu totul altă parte.
Un cuvînt căruia nu-i înţeleg rostul în vorbire e celebrul "caterincă", ce se regăseşte în expresii ca: "a face caterincă de cineva", a lua la caterincă" sau "Ce caterincă e omu' ăsta" etc... Pentru oamenii veseli şi voioşi care întebuinţează, zic şi eu, din pură stupiditate şi ignoranţă cuvîntul, dau sinonimul aci :"Flaşnetă"... Pe cei care nu mă cred, îi rog să bage (barem o data în viaţa) ochişorii într-o carte a lui Şt.O.Iosif, să se convingă , dacă DEX-ul e afumat. Aşa...acum, din amuzament să vedem, cu vorba nou învăţată, cum ar suna expresia:" a face flaşnetă de cineva", "a lua la flaşnetă.." sau "ce flaşnetă e omu' ăsta"... O droaie de "iluminaţi" şi de "şoimi ai dosului de bloc" spun că "caterincă" (nu-mi iertaţi cacofonia, că-i intenţionată) înseamnă: "mişto" ca în expresiile:"a lua la mişto, a face..."etc...Iar eu le zic: atunci cînd veţi face voi noul dicţionar al limbii române, sunteţi liberi să turnaţi oricîte tîmpenii vreţi în el...probabil că nici atunci nu veţi fi mulţumiţi.

Etichete

Texte româneşti (30) Literatura romana (29) POEZIE (25) gînd (18) radio3net (16) MUZICĂ (13) FUDUL/-IE (6) Iosef Kappl (6) Mircea Baniciu (6) Nicolae Covaci (6) Phoenix (6) Anton Pann (5) Cantafabule (5) mitologie românească (5) Crestomaţia română (4) video (4) Şerban Foarţă (4) Andrei Ujică (3) Bram Stoker (3) Dracula (3) Mari scrieri fantastice (3) The Corrs (3) povesti (3) Avestiţa aripa satanei (2) Basmele românilor (2) CONCERTE (2) Erzsebet Bathory (2) Gaster (2) Ioan Barac (2) Ion Pop Reteganul (2) Naum Petrovici (2) Vlad Tepes (2) amuleta (2) biografie (2) istorie (2) legenda (2) Adiata (1) Alexandru Depărăţeanu (1) Animale fantastice (1) Arghir şi Elena (1) Aspida (1) Bestiar (1) Bocancul literar (1) Brăila (1) Bucuresti (1) Cantece de Stea (1) Canticlu a cucuveaualiei (1) Cerbul (1) Colinde (1) Diavolul (1) Dosoftei (1) Dragobete (1) Dulf (1) Fiziolog (1) Gheorghe Şincai (1) Hippie Net (1) Inorog (1) Iordache Golescu (1) Jurnalul National (1) Luca Ion Caragiale (1) Ovidiu Lipan Ţăndărică (1) Panait Istrati (1) Pariu pe prietenie (1) Pasărea Roc (1) Petofi Sandor (1) Pipelea Gîscariu (1) Piticot (1) Povesti Ardelenesti (1) Psaltire (1) Răsipirea Ierusalimului (1) Sirena (1) Tilu Buhoglindă (1) Uros Nestorovici (1) Vasilisc (1) Vicleim (1) amintiri (1) anecdotă (1) balaur (1) calandrinon (1) demonologie (1) diverse (1) gemeni siamezi (1) repere (1) revista Familia (1) scarabeu (1) sfîntul Valentin (1) vîrcolac (1) zodiac românesc (1) Ştima Casei (1)