INTRODUCERE
Din capul locului va trebui să readuc în discuţie diferenţa dintre scrierea fantastică şi basm, mulţi confundîndu-le pînă astăzi. Defapt, discuţia se poartă în jurul noţiunilor de miraculos şi fantastic.
Miraculosul – caracteristica de bază a basmului – propune o lume ca atare, o feerie, în care orice încălcare a logicii şi a bunului simţ (în accepţiunea sa primară) nu produce nici un fel de fior, înţelegîndu-se de la bun început că totul este o convenţie: într-o lume miraculoasă, situată „peste nouă mări şi nouă ţări”, nedelimitată în timp („A fost odată”), sigur că apariţia unui balaur, a unui smeu, sau a unui spiriduş nu ne poate nelinişti, ştiind că acolo, acest fapt este unul normal.
Ce facem însă cînd...într-o lume perfect normală, în care am trăit sau trăim şi noi, se produce un declic şi starea de normalitate se răsuceşte, dezvelindu-şi reversul? Într-o lume normală a fi mort este un lucru cît se poate de normal...dar cînd acel mort poate să comunice cu cei vii, cînd poate să interacţioneze fizic cu ei, lucrurile se schimbă. Tocmai aici intervine fantasticul. De altfel, în puţine basme întîlnim strigoi, priculici, vîrcolaci – credinţe persistente pînă astăzi în unele medii – tocmai pentru că, în imaginaţia colectivă, spectrele celor morţi nu se situează mai departe de poarta cimitirului din cutare sat, deci sînt considerate lucruri reale, existente pe care, însă logica şi bunul simţ le respinge. De altfel, ca o realitate este de consemnat faptul că, uneori, şi astăzi, oamenii de la sat încă mai dezgoapă morţi pentru a le face ritualul de „a doua ucidere”, decapitîndu-i şi înfigîndu-le ţăruşul celebru în inemă.
Cine a citit cunoscutul poem al lui Eminescu, Strigoii, a întîlnit desigur motto-ul: „...cum de multe ori cînd mor oamenii, mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi...” – fragment dislocat din Întreptarea legii (Pravila lui Matei Basarab), 1652. Am specificat că fragmentul a fost „dislocat” pentru că, Eminescu vrînd să dea un aer obscur poemei a inversat semnificaţia fragmentului din original. La fel s-a întîmplat şi cu celălalt motto, „taci s-auzi cum latră...”
Pe noi ne interesează frgamentul original din Pravilă pentru că acesta conţine o menţiune interesantă despre...uciderea strigoilor, practică ce trebuia să fie stopată la vremea respectivă, fiind privită - ca şi acum - ca o profanare de morminte:
„Grăesc unii oameni nepricepuţi (!) cum de multe ori, cînd mor oamenii, mulţi dintr-acei morţi se scoală de se fac strigoi şi omoară pe cei vii. [...] O! Mare minune, să auză neştine şi să se mire: să omoară mortul pre cei vii! O! Nepricepere a ocaanicilor [mizerabililor, păcătoşilor, nn.] şi orbia e nu văd că iaste lucrul dracului şi-i înşală de ard trupul asemenelor[semenilor,nn.], ca să-i bage în muncă! [adică în focurile Gheenei, nn.] Bîrfesc unii nebuni şi zic că multe trupure [trupuri, nn.] ale oamenilor, dacă mor şi le îngroapă în pămînt, iale nu putrezesc, ce se află întregi, pline de sînge. [...]” Puţini îl mai ştiu astăzi pe Dimitrie Ţichindeal, dascăl şi preot bănăţean, autor al unei culegeri de fabule – probabil traduse din sîrbeşte - dar tîlcuite uneori cu mare originalitate. Iată, însă, cîteva fragmente privitoare la deşarta credinţă în strigoi:
„...Baba Brînduşe, vrăjitoarea cea bătrînă, precum şi baba Fruga, vestita descîntătoare, spunea atîtea şi atîtea moduri de spaime cît cutremur mare te lovea, cînd le ascultai ce spunea, adecă: cutare şi cutare trecînd noaptea pre lîngă morminte fiind lună de se vedea foarte bine, acolo au văzut strîgoae prefăcîndu-se în găini şi strigoni, în pricolici, apoi aşa se duc noaptea şi mîncă inimile oamenilor celor adormiţi..[...]” Şi mărturiile continuă.
Dar, de cîte ori n-am fost martori noi înşine la astfel de poveşti? Uneori ni s-au întîmplat nouă lucruri stranii, pe moment inexplicabile, sau i-am auzit pe alţii c-au păţit cine ştie ce poznă, umblînd prin locurile „frecventate” de-acest soi de spectre. Şi de cîte ori, povestindu-le altora aceste păţanii, nu le-am înflorit pentru a le da un aer cît mai sumbru? Odinioară, mulţi din povestaşii satelor trăiau din astfel de naraţiuni, unele le putem găsi prin culegerile de folklor, unde s-au înregistrat aşa-zisele basme nuvelistice care conţineau aspecte din viaţa de zi cu zi a ţăranilor, sau anume întîmplări mai speciale.
Mitologia românească este populată cu spirite, spiriduşi, priculici(triculici), vîrcolaci, strigoi, vîlve, ştime, nu toate supersiţiile acestea fiind născute pe teritoriul ţării noastre. Vampirismul – cu terminologia sa - de pildă, e de origine sîrbă.
Priculiciul este, în fapt, ceea ce cred astăzi cei mai mulţi că s-ar numi vîrcolac. De altfel, D. Cantemir în Descrierea Moldovei spune că priculiciul se traduce prin franţuzescul Loup Garou... Vîrcolacul în schimb, numit poate mai nimerit de popor Zvîrcolac (cel care se zvîrcoleşte) nu are caracteristicile omului-lup. (Va urma)
Episodul 1 - DRACULA
[Luni, 14 martie, 2011]
Unul din cele mai bine scrise romane fantastice din lume. Tributar unor mai vechi scrieri gotice-romantice, semnate de Ann Redcliff [Misterele din Udolpho], Walpole [Castelul din Otranto], şi înainte de toate, de Sheridan Le Fanu [Carmilla], Dracula a devenit de-a lungul timpului un adevărat best-seller, o sursă de inspiraţie neistovită pentru filmografia mondială şi una din plăcutele lecturi ale tinereţii. Jignitor pentru românii puritani, romanul a fost comentat şi la noi în timpul dictaturii comuniste, lipsind însă traducerea, care de altfel a zăcut timp de 20 de ani în sertarul lui Barbu Cioculescu (fiul distinsului critic Şerban Cioculescu, însuşi critic şi scriitor – puţin cunoscut – dar substanţial).
Totuşi...problema identităţii noastre naţionale nu şi-ar fi făcut loc niciodată printre problemele la zi, privind geneza romanului, cu care nu s-au împăcat atîţia. Legătura strînsă dintre Dracula – personajul lui Stoker şi Vlad Ţepeş, nelăsîndu-i pe semne să doarmă, nu a dus decît la hilarele şi frauduloasele „încercări” de resuscitări cîntînde ale turismului în România.
Romanul nu-l jigneşte pe Vlad Ţepeş şi nici identitatea noastră naţională n-ar avea de suferit dacă cei care tratează problema ar avea cît de cît habar despre ce este vorba şi în roman şi în geneza sa.
Dintre puţinele date pe care le avem despre Stoker, aflăm că l-ar fi cunoscut pe un anume Arminius – profesor ungur – şi că acesta i-ar fi pus în mînă broşurile săseşti despre atrocităţile lui Dracula – adevăratul Dracula, adică Vlad Ţepeş.
Sînt cunoscute circomstanţele în care au fost scrise acele broşuri precum şi animozitatea dintre voevod şi saşi (în urma atacului de la Braşov, soldat cu un număr deloc neglijabil de saşi ucişi în cele mai diverse moduri). Iată dar ce i-a făcut pe aceştia să scrie texte de genul celor de mai jos:
AICI SE POVESTEŞTE CHIAR O ÎNGROZITOARE, ÎNSPĂIMÎNTĂTOARE ISTORIE DESPRE SĂLBATECUL TIRAN
DRACULA VOEVOD....
VII...L-a prins pe Dan cel Tînăr şi i-a poruncit să-şi sape groapa şi a pus să i se cînte după legea creştinească şi a poruncit să i se taie capul lîngă această groapă.
XII...A pus să se facă un cazan mare şi deasupra a făcut scînduri cu găuri şi a pus oamenii să vîre capetele prin acestea şi astfel a lăsat oamenii să urle amarnic pînă ce ei chiar au fiert şi murit.
XIII...A pus să fie traşi împreună în ţeapă mamele cu pruncii sugînd la sîn pînă ce pruncii mureau zbătîndu-se la sînul mamelor; el a spintecat apoi mamelor sînii şi a împins pruncii cu capetele prin aceştia şi astfel i-a tras în ţeapă pe amîndoi.
XXI...El a avut o ţiitoare care a spus c-ar fi încărcinată. Atunci Dracula puse o moaşă să controleze femeia. Aceasta spuse că ea n-ar fi însărcinată. Atunci el însuşi spintecă ţiitoarea pînă la piept şi spuse că vrea să vadă unde-i este fătul sau unde a fost acesta.
[Tipărit la Strassburg, Anul Domnului 1500]
Am redat numai unele fragmente care-l arată dar pe Dracula într-o lumină proastă pentru Occident. Naraţiunile slavone, de altfel, îl prezită tocmai invers, dar acestea nu au stat la baza romanului irlandez. Broşurile germane se găsesc la British Museum.
Bineînţeles că imaginaţia scriitorului a găsit în acestea un izvor nesecat de inspiraţie, iar pentru un neobişnuit cu limba latină, numele lui Draculla nu putea fi decît unul exotic şi atît – de vreme ce englezul nu cunoaşte termenul românesc de drac, şi-i trebuie tradus în diavol ca să înţeleagă semnificaţia laică a numelui. Într-un dicţionar latin ar fi întîlnit desigur semnificaţia de dragon [draco], iar dacă ar fi ştiut puţină gramatică ar fi înţeles cu „ulla” desemnează un diminutiv, aşadar numele s-ar fi tradus prin dragonul cel mic, dragonaşul...sau ca să facem pe plac românilor amatori se obscur, prin ...drăcuşorul!!!
Însă vampirismul personajului de roman este scos din alte contexte mai vechi: probabil din celebra povestire despre Carmilla – vampiroaica lui Sheridan Le Fanu (despre care vom vorbi altă dată), probabil din...povestea, poate mai înfricoşătoare a Elisabetei Bathory, contesa care se scălda – aşa zic documentele de epocă, după mine, în mare parte fictive – în sîngele fecioarelor ucise, pentru a reîntineri. Vor mai fi fost mai multe surse pentru roman, printre care aş număra şi anumite poveşti din O mie şi una de nopţi, la modă în acea vreme prin tălmăcirea lui R. Burton, în care, ocazional apar şi vampiri. De asemenea apăruse şi romanul gotic, Vathek al lui William Beckford.
Pe de altă parte, lumea fantastică a Japoniei şi a Chinei – colcăia de vampiri şi strigoi şi interesul pentru Orient era în creştere în Vest. Vă invit, pentru mai multe informaţii să consultaţi:
CIOBANU, Radu Ştefan - Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979
FLORESCU, Radu; McNALLY, Raymond T. - În căutarea lui Dracula, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1992
STĂVĂRUŞ, Ion - Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş - Dracula, ed. Univers, Bucureşti, 1978
