1. Căderea îngerilor
Fig. 1 Guillaume Geefs - Lucifer în Catedrala Sfîntul Pavel din Liege
Îndeobşte, cunoaştem legenda căderii în păcat a îngerilor, întîmplare petrecută cu mult înaintea creării omului însă notată cu mult mai tîrziu decît restul scrierilor biblice, abia în epoca bizantină tîrzie. Bazată probabil pe cîteva versete biblice destul de obscure (din Geneza şi Isaia, Epistola lui Iuda, Matei), pe o carte apocrifă (Cartea lui Enoh şi varianta sa, Cartea Jubileelor) şi de interpretarea bogomilică[1], o variantă sună cam aşa:
A patra zi, cînd a făcut Dumnezeu luminile cele mari şi stelele, în acea zi a căzut Lucifer din cer, cel care era mai marele unei cete de îngeri, pentru că s-a mîndrit şi a zis că-şi va pune scaunul său împotriva scaunului lui Dumnezeu; decum s-a gîndit [la aceasta], de-ndată s-au deschis cerurile şi a căzut împreună cu întreaga lui cohortă. [...] S-au cutremurat toate cetele îngereşti şi s-a ales Mihail arhanghelul şi a zis cu glas mare: să stăm bine; să stăm cu frica lui Dumnezeu;şi cum a zis acea vorbă, a rămas, fiecare unde s-a aflat; şi cîţi au rămas, sînt îngeri, iar cei căzuţi, draci.
Interesant este că legenda a plăcut şi bisericii oficiale, de vreme ce ea există şi astăzi prin cărţile de religie. Poate cădea la un examen atent tocmai din cauza fragilităţii dogmatice, ca de altfel şi legenda căderii în păcat. Legenda a fost creată tocmai pentru a arunca asupra altcuiva vina răului, neputîndu-se accepta ideea că tot Dumnezeu l-a creat. Atunci, ne putem întreba fireşte, cine ? Lucifer s-a mîndrit – spune legenda – dar cine i-a insuflat „păcatul mortal”? Dacă nu exista pînă atunci...
Se întrevăd ca explicaţii unele din ideile gnosticilor care-l prezentau pe demiurgul (creatorul lumii vizibile, imperfecte) Yahweh, ca pe un zeu cu apucături omeneşti, desprins din rîndul celor 7 elohim, şi ca atare – creator al răului.
Tot legendele bogomilice tîrzii – cu rămăşiţe şi în folklorul nostru – spun că Dumnezeu s-a născut din apele primordiale odată cu Nefratele său (Nifîrtache, Nefărtatul etc..), nimeni altul decît Diavolul. Astfel, bogomilii au pus în discuţie naşterea dimpreună a binelui şi a răului, ca două pricipii primordiale.
În Biblie rar se arată însă...Apare ca personaj mai important abia în cartea lui Iov.
Ceea ce ne interesează însă este condiţia pe care a îndeplinit-o Lucifer în artă. Dacă la început era reprezentat ca oricare alt diavol, cu copite şi coarne de ţap (aşa cum le-a plăcut creştinilor să-l asemuiască cu blajinul zeu Pan), mai tîrziu, după epoca iluministă şi chiar înaintea ei, ca germene, începea Lucifer să fie umanizat, şi dintr-o dată s-a trezit a fi personajul pozitiv din noile creaţii.
El era cel care încerca să-l răstoarne pe cel „rău”, Lucifer era îngerul „progresist”, cel care înţelesese tertipul divin ca nimeni altul şi acum era pus în situaţia de a se răzvrăti pentru a se elibera de cel care-l „ţinea sub papuc”. John Milton în Paradisul pierdut îl face să spună: „Mai bine rigă-n iad, decît în rai posluşnic[2]”
2. Lilith
Un alt chip fascinant, făcînd parte tot din apocrife sau din tradiţie este demonul sucub, Lilith. Considerată de evreii talmudişti a fi prima soţie a lui Adam, Lilith reprezenta opusul Evei, fiind izgonită de aceasta din urmă, devenind abia atunci demon. Existenţa ei a continuat; ca demon sucubus se împreuna cu pămînteni pentru a procrea, şi în acelaşi timp (tot ca rămăşiţă a unei tradiţii vechi) era cea care îngreuna naşterea şi ucidea nou-născuţii. De aceea se scriau petece de hîrtie şi talismane cu textul: Adam şi eva, izgoniţi pe Lilith!
Fig. 2 John Collier - Lilith (1892)
Lilith nu este alta decît Avestiţa noastră; Mai jos se găseşte şi un descîntec de avestiţă care adevereşte paralelismele dintre cei doi demoni.
În artă, Lilith, cu trecerea timpului, a devenit fascinantă pentru creatori...aşa cum se poate vedea şi în tabloul alăturat.
3. Diavolul chiţibuşar
Fig. 3 Luţeperu - Biserica de lemn, Corund [(c)statiuneatasnad]
Un alt tip de diavol este acel drăcuşor ghiduş, prostănac, numit în batjocură Aghiuţă sau Michiduţă, şi pe care-l întîlnim în snoavele noastre populare.
Deşi ne stă în caracter să zeflemisim orice, imaginea dracului păcălit se găseşte şi în orient, în snoave pe care le avem astăzi şi noi. Episodul Şeitanului păcălit de ţăran
Diavolul se prinde cu ţăranul ca ceea ce va rodi în acel an să împartă pe din două. Ţăranul e de acord şi-i spune că anul acela ce va fi deasupra va lua el, şi ceea ce va fi în pămînt va lua dracul. Au căzut de acord. Ţăranul însă a pus grîu...
Anul următor, dracul păţit propune înaintea ţăranului ca să facă taman invers, ce va fi în pămînt să ia ţăranul şi ceea ce va fi deasupra, el. Ţăranul a pus atunci...cartofi..etc.
Se găseşte şi în Rabelais, dar şi la noi.
Altă legendă, tot orientală, se găseşte şi într-un manuscris vechi românesc (BAR, 480), şi spune cam aşa:
[...] În cutare oraş era un om foarte de cinste şi bogat, şi fămeia lui încă era creştină bună. Şi era amîndoi îndurători şi milostivi, umblîndu şi păzindu porîncile lui Dumnezeu, numai era mîhniţi căci copii nu ave.
[Diavolul atunci umbla să le strice casa, învrăjbindu-i, pentru că „nu va, nici pohteşte binile oamenilor. Însă tot ceea ce a încercat s-a dovedit a fi zadarnic. Atunci se pune pe plîns pînă îl vede o babă:]
Zise: Ce-ţi este, fătul meu?
Iar el îi spuse toată pricina şi cum că el este diiavolulşi de atîta vreme bate războiu cu acei oameni şi nu poate face nimic.
Iar ea zise: Piu, blestemate şi decît toţi mai mişel şi becisnic, dar ce să-m ai tu mie şi eu acum să-i fac să să învrăjbească încă mai că vor sparge şi casa de s-or lăsa[?].
Iar dracul zise: De vei face tu aceasta, ce vei vrea ţ-oi da, aur, argint cît vei vrea, că eu am destul de acela.
Iar acea diiavoliţă de babă şi mai dracul decît toţi dracii nu să bucură nici la bogăţie multă, ce să tocmi numai pă o pereche de cizme [!!!].
[Bătrîna merge la femeie în chip de cerşetoare şi-i spune că bărbatul său e cu alta pentru că ea e stearpă. De aceea trebuie să se prefacă a-l căuta de păduchi şi să-i taie cu buriaşul (cuţit mic) 3 peri din barbă, ca apoi să-i dea babii de bosconit. Pe de altă parte se întîlneşte cu bărbatul spunîndu-i că muierea vrea să-l piardă, pentru a fi cu altul, şi că va vedea aceasta cînd nevastă-sa va încerca să-i taie gîtul cu buriaşul: Pasă, că o vei afla cu cuţitul la gît!]
Iar el mergîndu nu-i pute ieşi acel cuvînt din grije, ci îş prinse nevasta cu cuţitul în mînă la gîtul lui şi aciiaş făcură vrajbă cît sparseră casa şi să lăsară.
[Acum urmează poate cea mai amuzantă parte a poveştii, cea care ne interesează în caracterizarea dracului...zeflemisit:]
Aceste văzînd dracul, puse păreche de cizme într-o prăjină lungă şi de departe le tinse babii zicînd:
Ţine, babo, ţine
Că mi-e frică să mă apropiiu de tine,
Că tu eşti mai ascuţită decît mine
Şi decît cela ce m-au trimis pă mine...[3]
[1] N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, II, Bucureşti, EER, 1974 (ed. a II-a)
[2] Posluşnic – Slujitor bisericesc scutit de taxă, dar este folosit şi cu sensul general de slugă .
[3] Cine vrea să cunoască toată povestea, să consulte: I.C.Chiţimia, Stela Toma – Crestomaţie de literatură română veche, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989. pp.153 – 157. tot acolo va găsit şi o bibliografie care indică alte variante culte sau populare ale basmului.
