Oare ce gînd l-o fi făcut pe om să născocească poveştile înfricoşătoare? Nu era viaţa destul de grea? Trebuia să mai existe o altfel de teamă decît cea faţă de cei mari? Ori, poate că, la început ideea de strigoi nu era una malefică ci o simplă închipuire prin care omul îşi ostoia dorul de cel plecat închipuindu-şi-l alături în viaţa pămînteană?
Ar fi multe răspunsuri care ţin de multe arii de cercetare însă nu folosesc la nimic aici.
Am fost fascinat de poveştile aduse din Japonia de Lafcadio Hearn, majoritatea cu strigoi, cu capete vorbitoare, cu reîncarnări neaşteptate, cu vizite nocturne dintr-o altă lume. Într-adevăr, amatorii de literatură de groază de bună calitate pot recurge la astfel de bucăţi, în definitiv poveşti, basme şi legende chinezeşti împrumutate de japonezi şi explicate de un englez occidentalilor...Ce poate fi mai încurcat de atît?
Gustul pentru teroare a fost experimetat de romantici în literatura cultă, plecîndu-se asupra folklorului şi extrăgînd uneori un singur nume care rima cu groaza, apelau la surse orientale (poveştile cu vampiri din 1001 de nopţi), la situaţii fantastice sau se cufundau pur şi simplu în neverosimil creînd uneori şi bijuterii de gen.
Am fost amator de astfel de poveşti, filmele fiind şi ele piatră de temelie pentru o atare pasiune. Numai că filmul e film, literatura e literatură... Dar ce te faci cînd situaţia îţi este arătată ca fiind întîmplată aevea? Cunoscînd şi locul şi poate oamenii care au făcut parte din poveste?
Înainte de a depăna povestea noastră, aş face un excurs.
Spuneam că-mi plăcea literatura populară japoneză. Da, cît am putut s-o descos. Însă am căutat aceeaşi savoare a groazei şi în folklorul românesc.
În legende, strigoiul, bine se ştie e ori copil născut cu căiţă, ori copil mort nebotezat, ori om care a murit de moarte violentă, poate fi strigoi viu – adică un spirit care iese din trup de la căderea nopţii pînă la cîntatul cucoşilor să facă rău - ori strigoi mort, cel care e găsit plin de sînge la gură în sicriu şi căruia i se taie capul, i se umple gura cu usturoi şi i se bate un ţăruş în inimă. Astea ar fi cîteva atribute şi cîteva mostre de calmare a spiritului după gîndul celor de la ţară. N-aş spune, de asemenea, că se întîmplă la fel pe tot teritoriul ţării; dacă mai demult, Ţichindeal [Banat] trebuia să-i înveţe pe oameni că povestea cu stafiile era o superstiţie prostească, practica a rămas astăzi numai pe teritoriul Olteniei. Nu degeaba Pravila lui Matei Basarab îi oprea, prin argumente teologice, să pîngărească trupurile defuncţilor, în maniera de mai sus. Creştinismul le refuză recunoaşterea însă tradiţia a fost mai puternică. Biserica recunoaşte însă încercările diavolului de a se arăta celor vii în chipul celui deceat.
Dar să nu mai lungesc vorba. Am căutat în basme ceva şi am găsit unul care, artisticeşte, se ridică la un nivel estetic înalt.
Defapt există şi ca baladă şi ca basm. Este povestea lui Constantin şi a Mariei (numele ei se schimbă de la o variantă la alta, dar aşa se găseşte în Poveştile Ardeleneşti culese de Pop Reteganul). Iată-i cuprinsul:
O mamă îşi pierde, pe rînd, opt din copii, rămînînd numai cu doi, Constantin şi Maria. Într-o bună zi, Maria e cerută de soţie de un voinic care trăia la distanţă de nouă ţări. Mama nu se învoieşte însă Constantin promite că i-o va aduce înapoi de cîte ori va vrea. Fata se mărită şi pleacă.
La scurt timp moare şi Constantin care este îngropat de mamă sub fereastră „ca să-i fie la-ndemînă. Să poată merge în toată ziua, în tot ceasul, în toată minuta, şi nu spre a plînge după el, nu spre a-i binecuvînta ţărînă, ci spre a-l blestema cît o lua gura: [...] Scoală-te, Constantine, du-te tu ştii unde, în care parte mi-e fata, adă-mi-o s-o văd, că de nu, sap pămîntul, te scot afară şi te blastăm, să n-ai odihnă în veci, de nu-mi aduci tu mîngîierea îndărăpt; nu te rabde ţărîna cum mi-ai ars tu inima!”
Constantin se trezeşte şi porneşte călare spre sora sa, ce nu-l ştia mort şi pe care o aduce în toiul nopţii. Şi întorcîndu-se „minunea-minunei, [...] păsările cîntau cît le lua gura: „Ce rînd e pe acest pămînt, de umblă viii cu morţii!”
O lasă în faţa casei şi se culcă la loc în mormînt. Întîlnindu-se cu mama, Maria povesteşte păţania. Maria dumirindu-se cade moartă iar mama înnebuneşte.
Nu e cazul aici a vorbi despre anatema aruncată asupra familiei, de obicei motorul tragediei, cauzele nu ne sînt spuse şi nu le vom căuta.
Povestea are circulaţie europeană, în prelucrarea lui Pop-Reteganul întrevăd chiar o aluzie la SUA – cînd vorbeşte despre ţara de peste nouă mări, realitate trăită de ardelenii plecaţi în anii 1880 – 1900 la muncă în State. Dar nu asta contează.
Se găseşte într-o variantă grecească poemă, fiind tradusă în 1944 de Tache Papahagi. Înafară de numele fetei, Areti în varianta grecească, nu există nici o osebire. Varianta este admirabilă:
Pe calea ce-apucară e ciripit de păsări.
Nu ciripeau ca păsări şi nici ca rîndunele,
Ci ciripeau într-una cu vorbă omenească:
„Văzut-aţi fată mîndră alături de un mort?”
- „Auzi tu, Constantine, ce păsările spun?”
Cu acestea am închis paranteza poate prea lungă, spre a reveni la ale noastre.
..................................................................................................................................
În serile ploioase, seri în care nu ieşeam afară de teama guturaiului, înafară de basme, bunica îmi povestea şi lucruri care pare-se că s-au întîmplat aevea. Una din ele porneşte de prin anii 30-40.
Peste deal de Valea Dracului, cînd ieşi pe Şeştină, poţi vedea şi astăzi o căsuţă aşezată la marginea pădurii, adumbrită de copaci şi de răgălii. Cînd începe povestea noastră, casa era alta, una veche, a bătrînilor, acum zic cei de pe-acolo. În ea stăteau o bătrînă şi doi tineri căsătoriţi.
Bunica era mică pe-atunci şi ca orice copil se juca pe dealurile de-acolo, de vreme ce cîţiva ari de pămînt erau chiar al părinţilor ei. Şi, copil fiind, o vedea pe bătrîna care stătea în casa de care-am zis, venind pe deal.
Nu părea că o vede şi nu pentru că era prea mică. Bătrîna nu mai putea să vadă dintr-un alt motiv, nefiind nici oarbă. Se pare că-şi pierduse minţile, aşa că ieşirea ei pe deal oferea, nu arareori, un spectacol unic: Începea să dănţuie, aruncîndu-şi straiele cît colo şi o ţinea într-un joc ceasuri întregi, dar rău nu făcea nimănui.
Fiul femeii era om în toată firea. Avea nevastă şi tocmai i se născuse un copil, un băiat, zic oamenii, frumuşel.
Odată, întorcîndu-se de la lucru, omul intră în casă. Ceea ce văzu îl băgă în spărieţi. O umbră se scobora de pe horn şi se prelingea către patul copilului. Se vedea cumsecade o umbră cu formă de om care începea să dănţuie desupra patului.
Povestea s-a repetat. Dacă la început omul a încercat să alunge umbra cu mătura, la urmă l-a chemat pe preot.
Preotul se pare că nu mai văzuse aşa ceva că, spun unii, că şi el s-ar speriat de-aproape c-ar fi luat-o la sănătoasa. În cele din urmă dădu verdictul clar în astfel de afaceri: locul pe care-i casa nu-i loc bun de vreme ce necuratul şi-a făcut rînd la ei. Aşa că mai bine ar dărîma-o. S-o construiască mai încolo.
Şi într-adevăr, cînd au dat jos casa au găsit acolo oseminte umane, dar nici nu s-ar fi putut altfel de vreme ce la 1848-1849 acolo s-au dat lupte crîncene. Şi au mutat casa mai sus, casă care stă şi astăzi.
Vizitele nocturne au încetat.
Trec anii, bătrîna smintită a murit, băiatul s-a angajat la CFR.
A crescut deci, însă patima l-a dovedit. S-a apucat de băut cu tată-său. Şi-şi pierdeau minţile. Săraca mamă trebuia să îndure batjocura veşnică a fiului şi a soţului, pînă ce într-o zi, nemaiputînd răbda s-a aruncat în faţa trenului.
Alţii spun altfel. C-ar fi omorît-o ei şi-ar fi dus-o cu căruţa la şină. Dumnezeu mai ştie, dar răi oameni au mai fost!
Cel pe care jucase dracul împlinise vreo 30 de ani şi conducea mărfare.
Într-o noapte, casele de prinprejurul gării au început să tremure din temelii. O femeie, de teama cutremurului, şi-a adunat copiii la piept murmurînd o rugăciune. Cînd au îndrăznit oamenii să iasă din case au găsit o imagine dezolantă: Două trenuri încălecate şi sute de pachete azvîrlite cît colo-n cîmp. Aşadar izbitura provocase acel tremur venit parcă dintr-o altă lume.
Unul din mărfarele lovite era condus chiar de omul nostru.
Tatăl, naiba ştie dacă treaz, a venit să vadă şi el pagubele. I s-a spus în faţă: „Dacă mai trăia, fiu-tău era bun de plată că din cauza lui au mai murit doi oameni şi s-a pierdut atîta marfă. N-a aşteptat semnalul”. Pe semne că era beat.
După ce i-a murit fiul, bătrînul a mai trăit pînă pe la nouăzeci de ani. Orbise pe jumătate. Într-o zi, după o ploaie puternică a ieşit în curte. S-a împiedecat, a căzut cu faţa într-o băltoacă şi acolo a murit, înecat.
...............................................................................................................................................
De fiecare dată cînd încheie, bunica cere şi păreri: No, ce zici, curat lucru-i ăsta? Şi înţeleg unde bate. Aşadar destinul omului era trasat din pruncie, doar a jucat dracul asupra lui.
Un amănunt pe care l-am omis mai sus e că umbra putea fi şi violentă, preotul fiind împins puternic de ea, pe cînd cădelniţa.
Povestea însă s-a cristalizat de-a lungul timpului. Umbra nu a apărut, cum lesne se poate crede, după ce fiul îndrăcit murise. Atunci putea să pară o potrivire în imaginaţia oamenilor. Nu, povestea s-a aflat în timpul real al petrecerii faptelor.
Valea Dracului a fascinat mai ales prin nume minţile sătenilor, dar şi prin privelişte. Într-adevăr în puţine locuri de pe-acolo te-ai pierde cu firea, te-ai rătăci sau te-ai simţi apucat de haine de cine ştie ce spirit rău.
Acolo era locul în care sinucigaşii îşi alegeau să-şi pună în aplicare planul şi nu de puţine ori, plimbîndu-te dădeai peste cîte-un spînzurat. Bunica îi ştia de vreo doi pe care-i şi văzuse. Astfel că nu e de mirare că locul a dat naştere unor astfel de naraţiuni.
[1] Tache Papahagi – Paralele folklorice (greco-române), M.O. şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944, pp. 85 - 86
