Omul şi necuratul

1. Căderea îngerilor

Fig. 1 Guillaume Geefs - Lucifer în Catedrala Sfîntul Pavel din Liege

            Îndeobşte, cunoaştem legenda căderii în păcat a îngerilor, întîmplare petrecută cu mult înaintea creării omului însă notată cu mult mai tîrziu decît restul scrierilor biblice, abia în epoca bizantină tîrzie. Bazată probabil pe cîteva versete biblice destul de obscure (din Geneza şi Isaia, Epistola lui Iuda, Matei), pe o carte apocrifă (Cartea lui Enoh şi varianta sa, Cartea Jubileelor) şi de interpretarea bogomilică[1], o variantă sună cam aşa:

           

            A patra zi, cînd a făcut Dumnezeu luminile cele mari şi stelele, în acea zi a căzut Lucifer din cer, cel care era mai marele unei cete de îngeri, pentru că s-a mîndrit şi a zis că-şi va pune scaunul său împotriva scaunului lui Dumnezeu; decum s-a gîndit [la aceasta], de-ndată s-au deschis cerurile şi a căzut împreună cu întreaga lui cohortă. [...] S-au cutremurat toate cetele îngereşti şi s-a ales Mihail arhanghelul şi a zis cu glas mare: să stăm bine; să stăm cu frica lui Dumnezeu;şi cum a zis acea vorbă, a rămas, fiecare unde s-a aflat; şi cîţi au rămas, sînt îngeri, iar cei căzuţi, draci.

                Interesant este că  legenda a plăcut şi bisericii oficiale, de vreme ce ea există şi astăzi prin cărţile de religie. Poate cădea la un examen atent tocmai din cauza fragilităţii dogmatice, ca de altfel şi legenda căderii în păcat. Legenda a fost creată tocmai pentru a arunca asupra altcuiva vina răului, neputîndu-se accepta ideea că tot Dumnezeu l-a creat. Atunci, ne putem întreba fireşte, cine ? Lucifer s-a mîndrit – spune legenda – dar cine i-a insuflat „păcatul mortal”? Dacă nu exista pînă atunci...

            Se întrevăd ca explicaţii unele din ideile gnosticilor care-l prezentau pe demiurgul (creatorul lumii vizibile, imperfecte) Yahweh, ca pe un zeu cu apucături omeneşti, desprins din rîndul celor 7 elohim, şi ca atare – creator al răului.

            Tot legendele bogomilice tîrzii – cu rămăşiţe şi în folklorul nostru – spun că Dumnezeu s-a născut din apele primordiale odată cu Nefratele său (Nifîrtache, Nefărtatul etc..), nimeni altul decît Diavolul. Astfel, bogomilii au pus în discuţie naşterea dimpreună a binelui şi a răului, ca două pricipii primordiale.

            În Biblie rar se arată însă...Apare ca personaj mai important abia în cartea lui Iov.

            Ceea ce ne interesează însă este condiţia pe care a îndeplinit-o Lucifer în artă. Dacă la început era reprezentat ca oricare alt diavol, cu copite şi coarne de ţap (aşa cum le-a plăcut creştinilor să-l asemuiască cu blajinul zeu Pan), mai tîrziu, după epoca iluministă şi chiar înaintea ei, ca germene, începea Lucifer să fie umanizat, şi dintr-o dată s-a trezit a fi personajul pozitiv din noile creaţii.

            El era cel care încerca să-l răstoarne pe cel „rău”, Lucifer era îngerul „progresist”, cel care înţelesese tertipul divin ca nimeni altul şi acum era pus în situaţia de a se răzvrăti pentru a se elibera de cel care-l „ţinea sub papuc”. John Milton în Paradisul pierdut îl face să spună: „Mai bine rigă-n iad, decît în rai posluşnic[2]”

2. Lilith

            Un alt chip fascinant, făcînd parte tot  din apocrife sau din tradiţie este demonul sucub, Lilith. Considerată de evreii talmudişti a fi prima soţie a lui Adam, Lilith reprezenta opusul Evei, fiind izgonită de aceasta din urmă, devenind abia atunci demon. Existenţa ei a continuat; ca demon sucubus se împreuna cu pămînteni pentru a procrea, şi în acelaşi timp (tot ca rămăşiţă a unei tradiţii vechi) era cea care îngreuna naşterea şi ucidea nou-născuţii. De aceea se scriau petece de hîrtie şi talismane cu textul: Adam şi eva, izgoniţi pe Lilith!

 Fig. 2 John Collier - Lilith (1892)

            Lilith nu este alta decît Avestiţa  noastră; Mai jos se găseşte şi un descîntec de avestiţă care adevereşte paralelismele dintre cei doi demoni.

            În artă, Lilith, cu trecerea timpului, a devenit fascinantă pentru creatori...aşa cum se poate vedea şi în tabloul alăturat.

3. Diavolul chiţibuşar

Fig. 3 Luţeperu - Biserica de lemn, Corund [(c)statiuneatasnad]

         Un alt tip de diavol este acel drăcuşor ghiduş, prostănac, numit în batjocură Aghiuţă sau Michiduţă, şi pe care-l întîlnim în snoavele noastre populare.

            Deşi ne stă în caracter să zeflemisim orice, imaginea dracului păcălit se găseşte şi în orient, în snoave pe care le avem astăzi şi noi. Episodul Şeitanului păcălit de ţăran

           

            Diavolul se prinde cu ţăranul ca ceea ce va rodi în acel an să împartă pe din două. Ţăranul e de acord şi-i spune că anul acela ce va fi deasupra va lua el, şi ceea ce va fi în pămînt va lua dracul. Au căzut de acord. Ţăranul însă a pus grîu...

                Anul următor, dracul păţit propune înaintea ţăranului ca să facă taman invers, ce va fi în pămînt să ia ţăranul şi ceea ce va fi deasupra, el. Ţăranul a pus atunci...cartofi..etc.

                Se găseşte şi în Rabelais, dar şi la noi.

            Altă legendă, tot orientală, se găseşte şi într-un manuscris vechi românesc (BAR, 480), şi spune cam aşa:

           

   [...] În cutare oraş era un om foarte de cinste şi bogat, şi fămeia lui încă era creştină bună. Şi era amîndoi îndurători şi milostivi, umblîndu şi păzindu porîncile lui Dumnezeu, numai era mîhniţi căci copii nu ave.

    [Diavolul atunci umbla să le strice casa, învrăjbindu-i, pentru că „nu va, nici pohteşte binile oamenilor. Însă tot ceea ce a încercat s-a dovedit a fi zadarnic. Atunci se pune pe plîns pînă îl vede o babă:]

    Zise: Ce-ţi este, fătul meu?

    Iar el îi spuse toată pricina şi cum că el este diiavolulşi de atîta vreme bate războiu cu acei oameni şi nu poate face nimic.

    Iar ea zise: Piu, blestemate şi decît toţi mai mişel şi becisnic, dar ce să-m ai tu mie şi eu acum să-i fac să să învrăjbească încă mai că vor sparge şi casa de s-or lăsa[?].

    Iar dracul zise: De vei face tu aceasta, ce vei vrea ţ-oi da, aur, argint cît vei vrea, că eu am destul de acela.

    Iar acea diiavoliţă de babă şi mai dracul decît toţi dracii nu să bucură nici la bogăţie multă, ce să tocmi numai pă o pereche de cizme [!!!].

    [Bătrîna merge la femeie în chip de cerşetoare şi-i spune că bărbatul său e cu alta pentru că ea e stearpă. De aceea trebuie să se prefacă a-l căuta de păduchi şi să-i taie cu buriaşul (cuţit mic) 3 peri din barbă, ca apoi să-i dea babii de bosconit. Pe de altă parte se întîlneşte cu bărbatul spunîndu-i că muierea vrea să-l piardă, pentru a fi cu altul, şi că va vedea aceasta cînd nevastă-sa va încerca să-i taie gîtul cu buriaşul: Pasă, că o vei afla cu cuţitul la gît!]

    Iar el mergîndu nu-i pute ieşi acel cuvînt din grije, ci îş prinse nevasta cu cuţitul în mînă la gîtul lui şi aciiaş făcură vrajbă cît sparseră casa şi să lăsară.

    [Acum urmează poate cea mai amuzantă parte a poveştii, cea care ne interesează în caracterizarea dracului...zeflemisit:]

    Aceste văzînd dracul, puse păreche de cizme într-o prăjină lungă şi de departe le tinse babii zicînd:

    Ţine, babo, ţine

    Că mi-e frică să mă apropiiu de tine,

    Că tu eşti mai ascuţită decît mine

    Şi decît cela ce m-au trimis pă mine...[3]

  

---

[1] N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, II, Bucureşti, EER, 1974 (ed. a II-a)

[2] Posluşnic – Slujitor bisericesc scutit de taxă, dar este folosit şi cu sensul general de  slugă .

[3] Cine vrea să cunoască toată povestea, să consulte: I.C.Chiţimia, Stela Toma – Crestomaţie de literatură română veche, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989. pp.153 – 157. tot acolo va găsit şi o bibliografie care indică alte variante culte sau  populare ale basmului.

Mitologie românească - Vîrcolacul

Text din 1645

Şapte taine a besearecii, tipărite…în tipariul cel domnesc…în Iaş

 (după Crestomaţia română a  lui MOZES GASTER, pgg. 114 – 117)

Pentru omul ce va fi mort şi vor zice oamenii că iaste vîrcolac. Oare ce să cade să facă…

            Acesta lucru zic oamenii cei proşti, iară nice într-un chip nu poate să fie acesta vrîcolac; ce vrînd diavolul să amăgească pre oamenii să facă lucruri cum nu să cade, pentru ca să să mînie D[u]m[ne]zău asupra loc, face aceaste semne. Şi de multe ori noaptea arată oamenilor unora de le pare, că văd cu adevărat pre vreun om de carii i-au fost cunoscînd mai deainte, şi încă grăesc cu dîns. Alţii iarăşi văd în somn vise, une şi alte; une date văd în cale, unde îmblă de vatămă pre oameni. O, vai de nebunia lor săracii! Cel mort în ce chip să omoar[e] pre cei vii. Nu dă D[u]m[ne]zău să fie acesta lucru!

            Aşijdere să pornesc oamenii la mormînt, şi-i dezgroapă oasele aceluia, să le vază cum sîmt. Drept aciea de vreme ce n-au credinţă curată întru D[u]m[ne]zău, să închipuiaşte diavolul şi să înbracă într-acel trup moart, şi le arată că acel trup mort are sînge şi unghi şi păr; şi cum văd acesta lucru, să înşală ocaanicii şi să îndeamnă spre răutate, şi strîng lemne şi pun foc de ard acele oase, de le pierd de tot de pre pămînt, şi nu cunosc neînţelegătorii, că la venirea Domnului nostru lui Is[us] Hr[istos], la la înfricoşata zi a judeţului, să gătează acea pedeapsă asupra trupurilor acestora, ca să-I arză cu focul nestins în veci de veci netrecuţi.

Avestiţa, aripa satanei

(text şi variante)

Am folosit ca text de bază manuscrisul (moldovenesc) tipărit de M. Gaster şi datat 1799, în Crestomaţia română, I, 171 – 172 . Textul a fost comparat din variatele semnalate mai jos:

SIGLE:

SFMN – Simeon Florea Marian – Naşterea la români.

1.Tipăritură,Sibiu, 1862

2. Comunicare după un călugăr de la Dragomirna.

SFMS – Simeon Florea Marian – Samca, articol în Amiculu Familiei, 1880

1-2. nespecificat

TPD – Tudor Pamfile – Duşmani şi prieteni ai omului, I.

1. – manuscris de la 1809.

2. – manuscrisul Popii Sandu din Vălsăneştii de Argeş

CDB – B.P.Hasdeu – Cuvente den bătrîni, II.

1. – Minunile Sfîntului Sisoe, 1878.

TEXT 1.

Adică eu[,] sfîntu arhanghel Mihail Voevodul, pogorî(n)du-mă din mu(n)tele Ilionului, văzui pe un d[u]h necurat cu ochi(le) ca stelile, şi mînule ca de foc, şi unghele ca săcirile, şi părul capului pănă la călcîi, şi faţa ca cătaranu. Iar arhanghelu i-a zis: stăi sătano! Şi stătu. Şi zis(e) arhanghelul: di undi vii tu duh nicurat, şi unde mergi? Cumu-ţ[i] este numele tău? Iar e [ie – ea n.n.] zis(e): pe mine mă che[a]mă Avestiţa aripa sătani[i], aripa împăratului nostru voivodul Velzăvul; şi acum am auzit de o fecio[a]ră anume Maria, fata lui Io[a]chim şi Anii, cum că vra să nască prunc, pre Is[us] H[ri]s[tos] nazarine[a]nul, şi mă duc cu ale mele meşteşuguri dievoleşti, ca să o sminte(s)c şi să omor pruncul ei, după cum am smintit şi pe alte femei pănă astăzi şi smintesc. Iar eu[,] Arhanghelul Mihail, dacă auzîi aşa, o prinsăi de părul capului, şi o legai, şi o ferecai, şi încipuiu a o bate foarte straşnic cu biciul cel di foc, şi-i pusăi paloşul cel di mo[a]rte în co[a]stele-i; iar e [c. ea] ţîpa foarte tari[i], şi să ruga zicînd aşa: rogu-mă arhanghele Mihaile, muncitoriul dracilor, mai slăbeşte-mă din legături. Iar eu[,] arhanghelul Mihail am zîs: tu duh nicurat! Spuni-m[i], cum întri tu în casăle ominilor, di faci smintele fimeilor cînd sînt grele, şi li omori pruncul? Iar ia zis(e): oh! Di mari[i] dureri[i] şi usturime spuni-ţ-voi to[a]te meşteşugurile mele cele devoleşti pre amăru(n)tul cîte unu. Eu, arhanghele Mihaile, cînd întru în casăle ominilor mă fac în multe chipuri di năluciri; mă fac: ogar, găină, muscă, epuri[i], paijăn, mîţă, şi în to[a]te chipurile ci au duh di sîinţă şi am 19 numi[i]. Cu numele mele acele fac tot feliul di răutăţi; iar u(n)di să vor afla numele mele scris(e), eu colo la ace[a] casă nu mă pot apropea cale di şapte mile di loc; şi numele mele sînt aceste: cel dintîi, Avestiţa; 2. Brana; 3.Zîlina; 4. Iscara; 5. Piha [cf. Pîca]; 6. Isprava; 7. Liba; 8. Muha; 9. Hae; 10. Glubina; 11. Nicarda; 12. Tea; 13. Hulubai; 14. Tehaia; 15. Nevederia; 16. Teiana; 17. Ghesna; 18. Rota; 19. Zîlîsamca şi pentru aceasta, Mihaili arhanghele, dau în mînule tale acistu zapis al meu, ca să mă slobozi din legături şi din bătăi; iar eu[,] arhanghelu[,] ai (! îi) zîsăi aşa: iată că-ţ[i] po(run)cesc cu numile Tatălui, şi a Feiului şi a Sfîntului Duh, să nu te mai apropii di robul lui D[u]mnedzău anume cutari şi di ro[a]ba lui Dumnedzău, nici di ficiorii lor, nici di pripaşii lor, nici di dobito[a]cile lor, ni(! di) nici unele di cîte le-[a]u dat lor Dumnedzău; ci să te duci, unde ţî-i locul gătit în tartar, la fu(n)dul beznii, la tatăl tău veză (!) Verzuvul, şi acolo să şăz[i] în vecii vecilor. Amin. (transliterare, Al. Turcu)

VARIANTE: Variantele date de Sim. Fl. Marian în Naşterea şi în articolul Samca din Amiculu Familiei, 1880 încep cu formula clasică de rugăciune: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, Amin. În TPD, Sf. Mihai este înlocuit cu Sf. Sisinie(Sisoe) sau acesta din urmă este numai martorul întregii sce,ne existînd de altfel mai multe tipuri de rugăciuni. Mai departe dau numai listele de transformări şi denumirile, acestea fiind diferenţele cele mai mari între texte.

TRANSFORMĂRI: ogar, broască, cioară, porumb, muscă, păianjen şi săgeată groaznică (1.SFMN) ; mîţă, muscă, păingen, pasăre, umbră, şoarec (2. SMFN); ogar, pisică, umbră, lăcustă, păianjăn, muscă şi toate nălucirile văzute şi nevăzute (1.TPD); ogar, păianjăn, năluşitoare, năluciri văzute şi nevăzute(2.TPD)

NUME: Vestiţa, Navodaria, Solnomia, Silina, Linicoida, Avizuha, Scarmila, Miha, Lepiha, Gripa, Stana, Naconta, Atana, Hubiba, Huba, Giona, Glubina, Isprava, Tihana. (1.SFMN) Aripa Satanei, Abaroca, Ogarda, Nesuca, Muha, Aspra, Hluchica, Sarda, Viniţa, Zoiţa, Ilinca, Merana, Feroca, Fumaria, Nazsara, Hlubic, Nesatora, Genţia, Samca(2.SFMN); Vestiţia, Navadaria, Valnomia, Sina, Nicosda, Avezuha, Scorcoila, Tiha, Miha, Grompa, Slalo, Necauza, Hatavu, Hulila, Huva, Ghiana, Gluviana, Prava, Samca(1. SFMS) Avezduha, Aripa satanei, Zalistu, Zlaistu, Tihana, Muha, Huluba, Hulubina, Scomirna, Ispra, Nevita, Nenevita, Sîla, Sboaru, Gurona, Comina, Nicoara, Nicoaru, Samca (2. SFMS) Avestiţa, Nadarca, Salomia, Nacara, Avezuha, Nadariea, Salmona, Paha, Puha, Grapa, Zliha, Nervuza, Hamba, Glipina, Humba, Gara, Glapeca, Tisavia, Pliaştia(1.TPD); Avestiţa, Nadariia, Salomiia, Cadar, Nicor, Avesta, Scornana, Tiha, Puha, Grapa, Zlie, Perţi, Hapar, Huliba, Haba, Gara, Glipina, Feti, Tiia(2.TPD). Avestiţa, Navodar, Salomnia, Zurina, Nicara, Aveziha, Scarbola, Miha, Puha, Cripa, Zlia, Nevaţa, Pesia, Cilipina, Igra, Eosfor, Luţifer, Belzebuti (CDB)

TEXT 2 – Popa Simeon

(tradus de Hasdeu din slavonă)

Eu, arcangelul Mihail, îmblat-am pe Muntele Eleonului şi am aflat pe Veştiţa Avizoe, şi i-am zis: tu eşti neam rău şi blăstămat...căci ea îşi întinsese pletele pînă la călcîie. Şi-i zise arcangelul Mihail: nu te voi lăsa, dacă nu te vei jura şi nu-mi vei spune neamul tău şi numile; iară dînsa a zis: numile neamului meu sînt: 1.Mora; 2. Veaştiţa; 3. Ahoha; 4. Demiazizi; 5. Lecta; 6. A omului; 7. Demiazinoapte; 8. Svevela; 9. ...10. Nebucuroasa; 11. Neagra...arcangele Mihaile, unde în casă va fi această rugăciune... (lacună).

S[cience] F[iction] Valentin...

Există o zi într-această lume în care „natura toată-i un pupat”, o zi-n care te păleşte liubovul de nu-l poţi duce, o zi în care scoţi din buzunar nişte bani (dar asta-i, pentru noi, românii, tot una!), o zi în care ne plac chiciurile (înţelegeţi cum vă place!) vrînd-nevrînd, o zi în care toţi sîntem mai drăgălaşi şi mai grijulivi...eh, şi aşa mai departe! Şi pentru că trebui să i se zică în vreun fel, i s-a zis Ziua SF. Valentin....în variant americănesc bineînţeles.

Acum cîţiva ani mai asistam cu oarecare interes la discuţiile pe marginea acestei zi. Şi pentru că noi sîntem români am vrut s-avem două zile de-aşa un soi: am scos de la naftalină o chestie care niciodată nu a fost a românilor ci a unei regiuni, va să zică, o chichiţă locală: Dragobetele. De-aci şi discuţiile: că, la o adică, dacă avem deja o zi de felul ăsta de ce-am luat-o pe-aia de la americani?

Aşa zic şi eu. De ce am luat-o de la americani, cînd ea există de secole în Evrop? Doar nu v-aţi închipuit că e o scorneală americană?! Americanii nu-s capabili să dea sfinţi, americanii fac numai pe jumătate ceea ce făceau romanii în antichitate: preiau şi interpretează – dar aici, la interpretare se poticnesc; trec sărbătoarea preluată prin filtrul curcanului la tavă şi cam atît. Dacă se poate rezuma la aşa ceva, e bine, dacă nu...nu!

Pe vremea lui Villon se ţinea ziua acestui sfînt şi chiar protectorul poetului, alt poet – Charles de Aurelians (Orléans) scria „valentine”, rondeluri şi-alte stihuri în care-l pomeneşte pe darnicul Valentin:

A ce jour de Saint Valentin

Que chascun doit choisir son per,

Amours, demourray je non per,

Sans partir a vostre butin?

A mon resveillier, au matin,

Je n’y ay cessé de penser,

A ce jour de saint Valentin.

Mais Nonchaloir, mon medicin,

M’est venu le pouse taster,

Qui m’a conseillié reposer

Et rendormir sur mon coussin,

A ce jour de saint Valentin.

În tălmăcirea lui Romulus Vulpescu:

Acum, de Sfîntul Valentin,

Toţi – sorţilor perechea-şi cer:

Eu să rămîn, Amor, stingher,

Părtaş să nu-ţi fiu la festin?....

Restul, îl ascultaţi pe Nicu Alifantis, că textul piesei de-aici este.

Sfantul Valentin - Nicu Alifantis

Americanii i-au dat numai poleiala – că de-aia am şi preluat-o, poleială adică staniol. Altminteri, de la franţuji nu puteam şi nici de la engleji (spune Shakespeare şi el în cîntul Ofeliei din Hamlet de ziua Sf. Valentin)că nu erau ortodocşi ca noi şi Sf. Valentin nu apare în calendarul ortodox în dreptul datei de 14 februarie...aşa că românii nici nu-l ştiau. Se vede de altfel că, pînă într-un punct, românii nu-şi botezau copiii cu numele sfîntului.[Totuşi se întîlnesc formele Balint, Bălint derivate din rădăcina numelui Valens, Valent, de provenienţă maghiară. v. C. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1975;]

Aşadar ziua sf. Valentin – ca sărbătoare nu poate să fie a noastră (prin tradiţie, prin biserică etc.) – dar putea să fie preluată ca orice brand şi dusă acolo unde îi e locul – în ridicol.

Să vedem însă ce e cu Dragobetele...

Un anume prezentator de emisiuni de divertisment face caz astăzi de atare sărbătoare, însă din patriotism local, cum se va vedea.

MICRO-DOSAR

G. D. Scraba (citez după I.A.CANDREA, Iarba fiarelor) pomeneşte 53 de „sărbători superstiţioase” pe care le ţin oamenii de la ţară, în afară de sărbătorile bisericeşti. Printre acestea se numără şi Dragobetele, cap de primăvară ţinut pe 24 februarie (rău de boale; sărbătoarea aceasta o ţin păsările, căci atunci se logodesc) [!!!] (op.cit. pgg. 123, 125)

Romulus VULCĂNESCU: [La 3 martie] se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului. Sărbătoarea închinată păsărilor cerului relevă de fapt perioada rutului la toate animalele. De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic şi la oameni, devenind astfel şi o sărbătoare a erotismului, a însurătăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor.

Simeon Fl. MARIAN plasează Dragobetele la-ntîi de martie şi descrie sărbătoarea ca fiind asemănătoare mărţişorului. Citează surse din comuna Saran, jud. Constanţa şi comuna Mărgineni din Făgăraş. Dintr-o altă sursă preia un text care descrie ziua de mărţişor – fără a pomeni numele de dragobete. Interesant este şi următorul rînd in Calendarul pe anii 1882-1883: „ În alte locuri însă ar însemna dragobete un gîndac alergător, ce-l folosesc descîntătoarele la descîntecele de dragoste”.

Căutînd Dragobetele prin dicţionare...la fel de mult te încurci:

RESMERIŢĂ: Ziua de 1 Martie se chiamă dragobetele şi se serbează de popor făcîndu-se apa de dragoste. [...] Resmeriţă mai dă şi o etimologie fantezistă: daco-gr.- tragopodos şi lat. trago-pedes – cu picioare de ţap adică, faun!!!] (1924, ed. unică)

ŞĂINEANU: Numele zilei de 1 Martie...(...) [Forma oltenească de la Dragu (cf. Brabete – vrabie)]. (ediţia a VI-a, 1929)

I.A.CANDREA : Ziua de 3 Martie pe care o ţine poporul prin nelucrare, pentru că o sărbătoresc şi păsările, care în această zi se logodesc; i se mai zice şi cap-de-primăvară. (1930, ed. unică)

Ceea ce au în comun Dragobetele şi Sf. Valentin este tocmai semnificaţia; citim în CHAUCER (1340 – 1400)

...On Seynt Valentynes day,

Whan every bryd cometh ther to chese his make,

Of every kynde thet men thynke may;

And that so huge a noyse gan they make.

[The Parlement of Foules]

...Era de Sfîntul Valentin,

Cînd vin ca să-şi aleagă-aici perechea

Sodom de păsări de-orice soi şi cin,

Făcînd o larmă de-mpuia urechea...

[Divanul Păsărilor( 1380 – 1386?):, trad. Dan DUŢESCU, strofa 45]

Aşadar, ambele sărbători sînt legate de ritualul de împerechere al păsărilor.

Apariţia Dragobetelui este plasată în secolul al XIX-lea (N. Constantinescu) pe teritoriul sudic, sud-vestic al României, adică pe teritoriul Olteniei, ceea ce nu face din această sărbătoare decît una locală, necunoscută tuturor românilor din trecut. Greşeala au făcut-o, mai demult, primii folklorişti cînd, culegînd diverse informaţii din zone restrînse le-au dat ca fiind ale tuturor românilor: Sim Fl. MARIAN şi N. VORONCA: Bucovina, Tudor PAMFILE: Tecuci etc. Atunci, pentru a se demonstra unitatea de limbă şi tradiţie între cele trei provincii, s-a recurs şi la acest fel de artificii.

În ceea ce priveşte promovarea sărbătorii – asta mi se pare o greşeală majoră care se împotriveşte tradiţiei: o tradiţie se impune natural nu cu forţa, nu organizat după vrerea unora.

Prin urmare, nici una, nici cealaltă variată nu pot trece de examen: Prima variantă, a sf. Valentin fiind importată, fără fond în cultura noastră şi cea de-a doua, a Dragobetelui fiind o forţare către ceva ce nu a fost niciodată: sărbătoare ţinută de toţi românii.

CANDREA, I. Aureliu –ADAMESCU, Gh. – Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”.Ed. Cartea Românească S.A. Bucureşti 1930.

CANDREA, I. Aureliu – Iarba Fiarelor, studii de folkor, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.

CHARLES d’ Orléans, Poezii, balade, cântece, carole, lamente, rondeluri, selecţie, echivalenţe româneşti, prefaţă, bibliografie, note, indici, [...] de Romulus Vulpescu, Univers, 1975

CHAUCER, Geoffrey – Legenda femeilor cinstite şi alte poeme, traducere, introducere, prezentări, note şi comentarii de Dan Duţescu, Cartea Românească, 1986.

CHAUCER, Geoffrey – The works of ~, editet by Alfred W. Pollard, H.F. Heat, M.H.Liddell, W.S.McCormick, London, Macmillan and co., 1898

MARIAN, Sim.Fl. – Sărbătorile la români, studiu etnografic, vol II. Păresimile, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001.

RESMERIŢĂ, Al. – Dicţionarul etimologico-semantic al limbei române, tipografia Ramuri, 1924

ŞĂINEANU, Lazăr – Dicţionar universal al limbei române a noua ediţiune , revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a, ortografia Academiei Române, ed. Scrisul românesc S.A. (fost Samitca) [f.a.]

VULCĂNESCU, Romulus – Mitologie Română, editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987

Notă : Imaginea îl reprezintă pe ducele Charles d'Orleans.

Note pentru Cantafabule (II)

3.ANIMALELE FANTASTICE care apar în CANTAFABULE (continuare)

ASPIDA – (în limba greacă, Aspis – şarpe veninos) Enumerată de Marcus Annaeus Lucanus printre viperele Lybiei născute din sîngele Gorgonei, Aspida a beneficiat şi ea, în Fiziolog, de o descriere cel puţin pitorească. Aleg spre exemplificare un fragment din ms. BAR 3275, acesta fiind mai complex: “Aspida este veninată şi lăcuieşte bărbat(ul) la răsărit, iar muierea lui la apus. Şi cînd le vine lor vremea să gonească [cf. Ms. BAR 1151: şi la vreme de împreunarea lor], să înpreună amîndoi. Deci muierea căscînd gura, iar bărbat(ul) îşi bagă capul pre gura ei înlăuntru şi acolo boraşte sămînţa. […]Naşte doi pui şi cînd vor să nască, ei rod pîntecele maicii lor şi ies, iar ea moare. […] Unde zace, ea arde pămînt ca paile din arii.[…]” Vînătorii pentru o o prinde trebuie să o mînie pentru ca ea însăşi să se sugrume, iar după Fiziologul latin, trebuie să i se cînte, căci asfel îşi va acoperi capul cu coada putînd fi lesne de prins. Fiziologul românesc mai spune că: “Aşa merg vînătorii de-ş iau din ea ce le trebuie”, fără a spune ce anume. Un posibil răspuns se află în Milionul lui Marco Polo: [şarpele este ucis de vînători şi îi este despicat pîntecul] şi îndată ce a murit, îi scot fierea din trup şi o vînd foarte scump, căci e cel mai bun leac pentru muşcătura de cîine turbat, dacă se bea atîta cît cîntăreşte un ban mic. [Textul mai spune că fierea de şarpe e bună pentru femeile care nu pot naşte şi pentru vindecarea buboaielor. CIII, p. 115 – 116]

SIRENA – Sirenele care-l încîntau pe Odissevs pe mări şi pe care le-a învins Orpheus prin cîntecul său mai puternic decît al lor, nu sînt sirenele despre care ar fi cazul să vorbim aici. În antichitatea greco-latină timpurie sirenele erau creaturi (omului semi-asemine) jumătate pasăre – jumătate femeie. Cu glasul lor zeesc puteau să încînte (să vrăjească) pe marinari pentru a se arunca în valuri. Pentru mitul antichităţii tîrzii şi al evului mediu s-a păstrat numai acest amănunt, adăugîndu-i-se o altă descriere, aceea a unei femei al cărei corp se termină cu o coadă de peşte. Plinius o descrie astfel pe femeia-peşte:[…] tot trupul le e zbîrlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. […] Dan Apostol, în lucrarea Din Tainele Naturii, aduce mai multe descrieri făcute de navigatori, concluzionînd, pe lîngă alţi specialişti care au cercetat domeniul, că ar fi vorba de un mamifer marin numit dugong-dugong. [v. lucrarea pomenită şi în plus articolul din DMG al lui V. Kernbach].

PASAREA ROC – Dacă în Fizioloage figurează numai un sgripsor care se aseamănă întrucîtva cu Pasărea roc, trebuie totuşi să o căutăm în Cele o mie şi una de nopţi, unde apare episodic şi este descrisă cu lux de amănunte. Poate oricine să se întrebe…ce avem noi de-a face cu pasarea arabicească din Halima? Răspunsul este simplu. Corpusul basmelor arăbeşti a circulat la noi în traduceri făcute din greacă sau din germană (versiunea lui Ioan Barac fiind una din cele mai frumoase, bineînţeles, pentru noi căci în ceea ce priveşte munca de traducător aceasta ar fi mai nimerit numită prelucrare prin intermediar). Cum spuneam, a circulat, deşi apărînd mai tîrziu decît Esopia sau Alexandria, cu funcţia de carte populară. Din păcate s-au retipărit fragmentar Aravicon Mythologhicon sau Halima (după redacţia grecească ce o numea astfel pe Şahrîzîd) şi O mie şi una de nopţi (după redacţia germană, tradusă de Ioan Barac) în CPLR şi ŞA. Repovestirile ulterioare semnate de Eusebiu Camilar, au totuşi la bază cele două lucrări amintite. În ceea ce priveşte versiunea lui Haralambie Grămescu, cea nouă, tipărită în 2 rînduri în colecţia BPT şi în seria aşa-zis necenzurată de curînd, îmi păstrez rezervele ca în faţa unei tălmăciri prin intermediar (foloseşte ediţia franceză Mardrus, care are şi ea de asemenea scăpări şi adăugiri nefericite, completînd textul francez după redacţia rusească ce a folosit, se vede, un alt text de bază).

Întorcîndu-ne la ale noastre, Pasărea Roc apare şi în descrierile călătorilor iluştri, ca, de pildă, Marco Polo; întîi vorbind despre grifon (care, ca şi păsările anca şi simurg, pare să provină din aceeaşi legendă a păsării roc): [În Mogdasio (posibil Madagascar sau Mugudusu al chinezilor)] se găsesc păsări numite grifoni[…], dar nu se arată aşa cum se povesteşte la noi, adică jumătate pasăre şi jumătate leu, ci seamănă cu vulturii[…]. Acestea prin elefantul, îl ridică în aer, îl lasă să cadă ca să plesnească şi apoi îl mănîncă Şi mai spun cei ce l-au văzut că aripile lor sînt aşa de mari, încît acoperă douăzeci (sau treizeci) de paşi, iar penele sînt lungi de doisprezece paşi şi sînt groase cît se cuvine unei asemenea lungimi.” Mai departe, spune: “Băştinaşii din insulă numesc această pasăre ruc dar din pricina mărimii ei, noi socotim că este o pasăre-grifon.”[CLXVII, p. 193]

(Va urma)

Notă: Imaginea este reprodusă din Minunata călătorie a lui Marco Polo după [un..] manuscris din secolul al XIV-lea [prelucrată] de Gh.I. Georgescu [...], cu ilustraţii în text după miniaturile manuscrisului[...].Tipografia Cuvîntul românesc..., Bucureşti...1939 şi reprezintă modul în care miniaturistul şi-a închipuit şerpii pomeniţi de Marco Polo.