Gînduri VIII - Iapă fără coadă

Se ştie că frumuseţea unui cal stă în nobleţea lui, şi după el îl ghiceşti şi pe stăpîn. Se vede cît de îngrijit este, şi după ce treci de primele observaţii, mergi şi către coamă şi coadă. O iapă frumoasă trebuie să aibă coama deasă, descurcată (ţesălată) şi coada la fel, să nu fie murdară şi dacă-i pe placul copiilor, se face să poarte şi floricele ataşate firelor de păr. Aşa arată o iapă frumoasă. Şi românii ăi vechi au şi născocit o vorbă despre ceva ce nu-i întreg, ce nu-i pe placul lor; spun că e ca o iapă fără coadă. În rezumat, înseamnă că ceva scîrţîie.

            Aşa gîndeam, pe cînd m-apucasem de scris, despre poezia fără ritm şi rimă. Astăzi e semn de bravadă să nu le foloseşti, dar în fond, maschează lipsa urechii muzicale. Mulţi cred că a rima e ceva la mintea cocoşului, că formula se găseşte uşor şi că, pînă la urmă nu e mare lucru. Avem dovada pe forumuri, la televizor sau la radio, cînd se rimează orice cu orice şi lumea aplaudă. Lipsă şi de-o parte şi de alta.

            După părerea mea în poezie – cel puţin ritmul este de neînlăturat. O rimă folosită fără concursul ritmului păleşte; însă versul alb, ritmat, tot mai aduce echilibru. Nu degeaba ritmul populaţiilor aşa-zis sălbatice stă la baza muzicii, a teatrului etc.

            La urma urmelor, poezia înseamnă armonie, echilibru.

            Însă toate la un loc nu fac nimic fără idee. Creangă numea literatura de genul ăsta „sfîrîiac”. Citiţi în Călinescu ce înseamnă.

................................................................................................................................................

           

            Pe mine mă îngrozise un text american dat ca exemplu de poezie figurînd într-o antologie de gen. În numita poezie se desfăşura un pomelnic de procente şi de „fapte”, ceva în felul acesta: „70 % din populaţia Americii consumă nu ştiu ce...”. Asta e poezie? Bine. Atunci nu mă mir de inepţiile de prin cărţile de şcoală, semnate de mai noii scriitori români. Dacă Americanii pot scrie prost de ce să nu o facem şi noi?

            Pe de altă parte mă supără îndîrjirea în contra rimei şi faptul că e lăsată pe mîna afonilor. Dar poezia se cerne de neghină. Simţi o rimă săracă, un ritm şchiopătat.

            Aşa-zisele încorsetări făceau bine poeziei. În afară de modul practic de a ajuta memorarea, separa din capul locului o gîndire nesistematizată – care nu spune nimic – de una cumpătată. Nu se spunea nimic fără cap şi coadă – ca astăzi. Şi-apoi se miră mai noii poeţi că nu sînt cumpăraţi, citiţi... Cu toată auto-glorificarea pe care şi-o fac scriitorii, cititorul vede cu ochiul liber că şi el poate să scrie aşa. Că multe din textele date ca poezii pot fi încadrate cu succes la aforism, la gînduri, la orice, dar nu la poezie.

            Pe de altă parte, folosirea unui dicţionar invers (de rime) este la fel de inacceptabilă în procesul de creaţie. La o traducere admit că este de folos. În poezia personală nu. În vremea rimării, Eminescu spunea „înşirînd cuvinte goale/ ce din coadă au să sune”.

            Hasdeu, în ultima parte a vieţii, scriind poemul Dumnezeu, poem în vers alb dar ritmat, spune că rima sărăceşte conţinutul de idei, scriitorul fiind încorsetat în folosirea ei, scăpînd esenţialul şi-l critică pe autorul Doinei pentru facilitatea de a rima „Tisa/ Pînsu-mi-sa”. Avea dreptate numai în parte. Într-adevăr se rima mult şi fără folos în secolul al XIX-lea, însă nimic nu te împiedică să separi resturile de adevăratele capodopere.

            Cu concepţiile astea începeam acum mai bine de 9 ani să scriu. Doi ani cel mult a durat procesul din care au ieşit ca la vreo sută de texte. Acum ceva timp le-am secerat. Au rămas 50, apoi 25. Azi îmi mai plac vreo 5 din ele.

            În tot cazul, cu caietul acela m-am prezentat la Festivalul de Poezie în Avangardă din Sighişoara. Mă chemase un bun prieten de-acolo.

            Era pentru prima dată cînd am stat acolo, cazat la hotel, nu în sat. Asta nu mi-a plăcut, dar spirit practic, am acceptat. Distanţa dintre Albeşti şi Sighişoara cu pasul o parcurgi în aproximativ o oră şi un pic. Autobuzele au un regim fix şi dacă nu le prinzi rişti să stai şi o oră în staţie; în plus, biletul te seca la portofel. Acum preţul e poate puţin mai scump decît în Bucureşti, atunci era cam de două ori.

            Aşa că am păşit în Sighişoara ca invitat. Mă amuza ideea. Aveam numai o geantă mică în care-mi îngrămădisem strictul necesar pentru 3 zile. Am ajuns în Centru, la Biblioteca din Sighişoara unde se află şi Casa de cultură „Mihai Eminescu”, locul unde avea să se întîmple totul.

            Intenţiile au fost bune, oamenii veniţi, întotdeauna au grijă să lase loc şi de mai bine.

            Ieşisem la o ţigară. M-am pomenit cu un năpîrstoc lîngă mine, plinuţ şi infatuat şi tuns în maniera Păunescu din tinereţe(nu-i dau numele că figura asta e comună) care mi s-a prezentat...domnul X. Eu văzîndu-i cultul propriu al personalităţii i-am răspuns:

-          Nu mă priveşte. Am crezut că va înceta. Nu. Dorinţa de socializare era mare, sau de căutare de adulatori.

- Am 3 volume tipărite de poezii.

- Nu mă interesează, vreau să fumez şi să mă duc la hotel să mă cazez.

- Şi eu vreau. Vin acum.

Am aflat pe drum că e de prin părţile locului, de prin oraşele din împrejurimi. Mi-a spus cît îi place lui Esenin. M-a întrebat ce scriu, a zîmbit vesel cînd a auzit că n-am publicat nimic (el avea 3 cărţi, acum are peste 20!) şi în fiecare mişcare voia să arunce cîte-un aforism bine marcat în manieră Păunescu-Esenin.

            Am ajuns în cameră, a venit după mine.

            Am coborît la recepţie într-un suflet şi am cerut altă cameră.

- De unde sînteţi?

- Din Bucureşti.

- Atunci rămîneţi dumneavoastră acolo. A urcat cu mine şi l-a condus pe domnişorul poet într-o altă cameră.

Am coborît la masă unde m-am întîlnit cu nişte actori pe care nu-i mai văzusem de mult. Ne-am aşezat aşteptînd să vină comanda. Domnişorul, bineînţeles, de faţă.

            Chelnerul, din nebăgare de seamă, a scăpat sticla de apă minerală pe masă. Pohetul imediat a ticluit ceva genial: Oare masa asta de lemn va încolţi? Va da mugur?

La care omul supărat, scrîşnind din dinţi răspunde:

-Dă pe dracu’, mă duc s-aduc o cîrpă!

            A mai repetat prostia de vreo două ori pînă i-am spus să tacă.

            A doua zi m-am prezentat la festival. Au defilat avangariştii, mulţi au mormăit ceva de neînţeles la microfon, s-au schimbat cărţi cu dedicaţii. M-am dus şi eu la microfon şi am zis ce-aveam de zis, zgomotos. Un scriitor la vreo 60 de ani, chiar din Sighişoara, trimitea bileţele unei fete de vreo 16 ani, scriitoare şi ea, cu versuri atent selectate şi chibzute: „Eu sînt inorogul care vrea să-şi împlînte cornul în...” etc. Şi asta a fost tot.

            În aceeaşi zi a venit şi salvarea. Venise Dan din Albeşti, special să mă vadă că auzise c-am poposit pe-acolo. Nu oricum, ci cu jacheta blindată cu sticluţe de palincă. Le-am plimbat toată ziua prin cetate, am filosofat în maniera noastră (nu ar vrea nimeni să afle maniera asta!)  şi le-am golit una cîte una. Spre seară trebuia să merg la un concert de jazz. Dănuţ a venit de asemenea, pe două cărări, cam machit ca şi mine.

            Dar se putea altfel? A apărut şi ăla mic cu 3 volume (aşa rămăsese de pomină pentru că imediat după ce-şi spunea numele repeta mecanic şi calitatea în care se află acolo: poet cu 3 volume tipărite). Ne-am aşezat pe bănci, undeva în mijlocul sălii de concerte. Eu, pohetul şi Dan.

            Pohetul a scos programul festivalului şi, pe verso, s-a apucat să scrie, inspirat de concertul care adormise jumătate din sală. Şi scria. Şi scria...A întors foaia şi scria peste tipăritură şi...scria.

            La urmă, văzîndu-mă indispus, a întins foaia lui Dan (oricum, nu conta cine îl laudă!). Dan a luat programul, l-a întors pe toate feţele, a citit tot ce era tipărit, s-a uitat la poză; ca la vreo 15 minute a durat totul. Poetul tremura de sadisfacţie: în sfîrşit unul care-l apreciază. La urmă, Dan i-a întins foaia. Poetul aştepta cu ochii mari verdictul. Dan i-a răspuns:

-          Lasă bă, îmi citeşti afară că nu-nţeleg ce-ai scris acolo...

................................................................................................................................................

            Trebuia să vină, pentru un spectacol, din Timişoara, Şerban Foarţă. În ultima clipă a anunţat că nu mai poate veni. Aşa că, eu şi Dan Lotoţchi am rămas de avarie. Am adunat versuri, stînd cîteva ore bune în Bibliotecă, din Ş. Foarţă, din Radu Stanca şi din mulţi alţii. Ne-am gîndit aşa. Ca să fie cu schepsis, în faţa unor scriitori, trebuia să venim cu o idee generoasă şi care să aibă şi umor. Aşa că eu reprezentam poezia anti-comunistă pe cînd Dan îşi alesese toate textele din aria odelor şi imnurilor închinate conducătorului iubit. [...]

            Toate s-au întîmplat cu concursul lui Sorin Minghiat şi a unui chitarist. A ieşit frumos în cele din urmă. [...]

            La sfîrşitul festivalului am rămas cu cărţi dedicate (unul care nu-mi pricepuse numele m-a şi botezat), am rămas cu o cărţulie de la pohet şi cu amintiri frumoase. Am înţeles că, dincolo de orice artă, întîlnirea i-a vizat pe oameni. Era o ocazie grozavă să se reîntîlnească fie şi după 20 de ani – mulţi fiind plecaţi şi din ţară – spre a se recunoaşte. În plus, a fost ultima ediţie a Festivalului de Poezie...

            Iar în ceea ce priveşte arta, rămîn la convingerea mea: poezia de azi, fără idee, fără ritm – iapă fără coadă, sau dacă poftiţi, sfîrîiac!

           

           

           

INTERLUDIU – legi şi Cîini

 1. S-a tot vorbit în ultimul timp de proiectul de lege potrivit căruia fiecare primărie de sector va decide soarta cîinilor vagabonzi. De bunăseamă, cu puţin sprijin şi în bună trediţie pedelistă (să nu uităm care a fost primul bou care a început fiind primar!)  s-ar ajunge la euthanasierea lor. Legea încă nu a trecut de parlament şi nici nu ar trebui. Dar să ne închipuim că trece – doar în discuţie – şi cu această ocazie aş face şi eu cîteva propuneri pe baza motivaţiilor celor care au propus legea:

            Cîinii vagabonzi sînt prea mulţi;

            Sînt violenţi şi atacă trecătorii nevinovaţi;

            Ne fac de rîs în europa;                      

            Au murit mulţi din cauza lor etc.

2. Trec peste faptul că televiziunile au avut grijă să camufleze ştirile în beneficiul pedeliştilor, cunoscînd adevăratele isprăvi numărul „crimelor” scade văzînd cu ochii. Dar, în aceeaşi idee, propun euthanasierea cerşetorilor, a copiilor străzii şi a ţiganilor.

            Cum sună? Antieuropean? Ce lipsă de umanitate! Fie, dar motivaţiile sînt aceleaşi:

            Cei numiţi sînt prea mulţi;

            Sînt violenţi şi atacă trecătorii nevinovaţi;

            Ne fac de rîs în europa;

            Au murit mulţi din cauza lor etc.

Toate astea ar putea trece şi ca motivaţii pentru linşarea celor de la conducerea ţării şi a altor categorii de oameni care fac cu mult mai mult  rău românilor decît cîinii.

            CELE ZISE MAI SUS LE-AM TICLUIT ÎN GLUMĂ AMARĂ – o zic, ca nu cumva vreun idiot care nu sesizează nuanţa, să mă facă extremist. Pe de altă parte, nu m-ar mira să vină cu propunerea asta chiar pedeliştii, omiţîndu-i bineînţeles pe interlopii care le ţin de şase.

           

Gînduri VII - Strigoii şi Necuratul

 

            Oare ce gînd l-o fi făcut pe om să născocească poveştile înfricoşătoare? Nu era viaţa destul de grea? Trebuia să mai existe o altfel de teamă decît cea faţă de cei mari? Ori, poate că, la început ideea de strigoi nu era una malefică ci o simplă închipuire prin care omul îşi ostoia dorul de cel plecat închipuindu-şi-l alături în viaţa pămînteană?

            Ar fi multe răspunsuri care ţin de multe arii de cercetare însă nu folosesc la nimic aici.

            Am fost fascinat de poveştile aduse din Japonia de Lafcadio Hearn, majoritatea cu strigoi, cu capete vorbitoare, cu reîncarnări neaşteptate, cu vizite nocturne dintr-o altă lume. Într-adevăr, amatorii de literatură de groază de bună calitate pot recurge la astfel de  bucăţi, în definitiv poveşti, basme şi legende chinezeşti împrumutate de japonezi şi explicate de un englez occidentalilor...Ce poate fi mai încurcat de atît?

            Gustul pentru teroare a fost experimetat de romantici în literatura cultă, plecîndu-se asupra folklorului şi extrăgînd uneori un singur nume care rima cu groaza, apelau la surse orientale (poveştile cu vampiri din 1001 de nopţi), la situaţii fantastice sau se cufundau pur şi simplu în neverosimil creînd uneori şi bijuterii de gen.

            Am fost amator de astfel de poveşti, filmele fiind şi ele piatră de temelie pentru o atare pasiune. Numai că filmul e film, literatura e literatură... Dar ce te faci cînd situaţia îţi este arătată ca fiind întîmplată aevea? Cunoscînd şi locul şi poate oamenii care au făcut parte din poveste?

            Înainte de a depăna povestea noastră, aş face un excurs.

            Spuneam că-mi plăcea literatura populară japoneză. Da, cît am putut s-o descos. Însă am căutat aceeaşi savoare a groazei şi în folklorul românesc.

            În legende, strigoiul, bine se ştie e ori copil născut cu căiţă, ori copil mort nebotezat, ori om care a murit de moarte violentă,  poate fi strigoi viu – adică un spirit care iese din trup de la căderea nopţii pînă la cîntatul cucoşilor să facă rău -  ori strigoi mort, cel care e găsit plin de sînge la gură în sicriu şi căruia i se taie capul, i se umple gura cu usturoi şi i se bate un ţăruş în inimă. Astea ar fi cîteva atribute şi cîteva mostre de calmare a spiritului după gîndul celor de la ţară. N-aş spune, de asemenea, că se întîmplă la fel pe tot teritoriul ţării; dacă mai demult, Ţichindeal [Banat] trebuia să-i înveţe pe oameni că povestea cu stafiile era o superstiţie prostească, practica a rămas astăzi numai pe teritoriul Olteniei. Nu degeaba Pravila lui Matei Basarab îi oprea, prin argumente teologice, să pîngărească trupurile defuncţilor, în maniera de mai sus. Creştinismul le refuză recunoaşterea însă tradiţia a fost mai puternică. Biserica recunoaşte însă încercările diavolului de a se arăta celor vii în chipul celui deceat.

            Dar să nu mai lungesc vorba. Am căutat în basme ceva şi am găsit unul care, artisticeşte, se ridică la un nivel estetic înalt.

            Defapt există şi ca baladă şi ca basm. Este povestea lui Constantin şi a Mariei (numele ei se schimbă de la o variantă la alta, dar aşa se găseşte în Poveştile Ardeleneşti culese de Pop Reteganul). Iată-i cuprinsul:

            O mamă îşi pierde, pe rînd, opt din copii, rămînînd numai cu doi,  Constantin şi Maria. Într-o bună zi, Maria e cerută de soţie de un voinic care trăia la distanţă de nouă ţări. Mama nu se învoieşte însă Constantin promite că i-o va aduce înapoi de cîte ori va vrea. Fata se mărită şi pleacă.

            La scurt timp moare şi Constantin care este îngropat de mamă sub fereastră „ca să-i fie la-ndemînă. Să poată merge în toată ziua, în tot ceasul, în toată minuta, şi nu spre a plînge după el, nu spre a-i binecuvînta ţărînă, ci spre a-l blestema cît o lua gura: [...] Scoală-te, Constantine, du-te tu ştii unde, în care parte  mi-e fata, adă-mi-o s-o văd, că de nu, sap pămîntul, te scot afară şi te blastăm, să n-ai odihnă în veci, de nu-mi aduci tu mîngîierea îndărăpt; nu te rabde ţărîna cum mi-ai ars tu inima!”

            Constantin se trezeşte şi porneşte călare spre sora sa, ce nu-l ştia mort şi pe care o aduce în toiul nopţii.  Şi întorcîndu-se „minunea-minunei, [...] păsările cîntau cît le lua gura: „Ce rînd e pe acest pămînt, de umblă viii cu morţii!”

            O lasă în faţa casei şi se culcă la loc în mormînt. Întîlnindu-se cu mama, Maria povesteşte păţania. Maria dumirindu-se cade moartă iar mama înnebuneşte.

            Nu e cazul aici a vorbi despre anatema aruncată asupra familiei, de obicei motorul tragediei,  cauzele nu ne sînt spuse şi nu le vom căuta.

            Povestea are circulaţie europeană, în prelucrarea lui Pop-Reteganul întrevăd chiar o aluzie la SUA – cînd vorbeşte despre ţara de peste nouă mări, realitate trăită de ardelenii plecaţi în anii 1880 – 1900 la muncă în State. Dar nu asta contează.

            Se găseşte într-o variantă grecească poemă, fiind tradusă în 1944 de Tache Papahagi. Înafară de numele fetei, Areti în varianta grecească, nu există nici o osebire. Varianta este admirabilă:

Pe calea ce-apucară e ciripit de păsări.

Nu ciripeau ca păsări şi nici ca rîndunele,

Ci ciripeau într-una cu vorbă omenească:

„Văzut-aţi fată mîndră alături de un mort?”

-          „Auzi tu, Constantine, ce păsările spun?”

-          „Sînt păsări: las’ să spună şi las’ să ciripească”.[1]

            Cu acestea am închis paranteza poate prea lungă, spre a reveni la ale noastre.

            ..................................................................................................................................

            În serile ploioase, seri în care nu ieşeam afară de teama guturaiului, înafară de basme, bunica îmi povestea şi lucruri care pare-se că s-au întîmplat aevea. Una din ele porneşte de prin anii 30-40.

            Peste deal de Valea Dracului, cînd ieşi pe Şeştină, poţi vedea şi astăzi o căsuţă aşezată la marginea pădurii, adumbrită de copaci şi de răgălii. Cînd începe povestea noastră, casa era alta, una veche, a bătrînilor, acum zic cei de pe-acolo. În ea stăteau o bătrînă şi doi tineri căsătoriţi.

            Bunica era mică pe-atunci şi ca orice copil se juca pe dealurile de-acolo, de vreme ce cîţiva ari de pămînt erau chiar al părinţilor ei. Şi, copil fiind,  o vedea pe bătrîna care stătea în casa de care-am zis, venind pe deal.

            Nu părea că o vede şi nu pentru că era prea mică. Bătrîna nu mai putea să vadă dintr-un alt motiv, nefiind nici oarbă. Se pare că-şi pierduse minţile, aşa că ieşirea ei pe deal oferea, nu arareori, un spectacol unic: Începea să dănţuie, aruncîndu-şi straiele cît colo şi o ţinea într-un joc ceasuri întregi, dar rău nu făcea nimănui.

            Fiul femeii era om în toată firea. Avea nevastă şi tocmai i se născuse un copil, un băiat, zic oamenii, frumuşel.

            Odată, întorcîndu-se de la lucru, omul intră în casă. Ceea ce văzu îl băgă în spărieţi. O umbră se scobora de pe horn şi se prelingea către patul copilului. Se vedea cumsecade o umbră cu formă de om care începea să dănţuie desupra patului.

            Povestea s-a repetat. Dacă la început omul a încercat să alunge umbra cu mătura, la urmă l-a chemat pe preot.

            Preotul se pare că nu mai văzuse aşa ceva că, spun unii, că şi el s-ar speriat de-aproape c-ar fi luat-o la sănătoasa. În cele din urmă dădu verdictul clar în astfel de afaceri: locul pe care-i casa nu-i loc bun de vreme ce necuratul şi-a făcut rînd la ei. Aşa că mai bine ar dărîma-o. S-o construiască mai încolo.

            Şi într-adevăr, cînd au dat jos casa au găsit acolo oseminte umane, dar nici nu s-ar fi putut altfel de vreme ce la 1848-1849 acolo s-au dat lupte crîncene. Şi au mutat casa mai sus, casă care stă şi astăzi.

            Vizitele nocturne au încetat.

            Trec anii, bătrîna smintită a murit, băiatul s-a angajat la CFR.

            A crescut deci, însă patima l-a dovedit. S-a apucat de băut cu tată-său. Şi-şi pierdeau minţile. Săraca mamă trebuia să îndure batjocura veşnică a fiului şi a soţului, pînă ce într-o zi, nemaiputînd răbda s-a aruncat în faţa trenului.

            Alţii spun altfel. C-ar fi omorît-o ei şi-ar fi dus-o cu căruţa la şină. Dumnezeu mai ştie, dar răi oameni au mai fost!

            Cel pe care jucase dracul împlinise vreo 30 de ani şi conducea mărfare.

            Într-o noapte, casele de prinprejurul gării au început să tremure din temelii. O femeie, de teama cutremurului, şi-a adunat copiii la piept murmurînd o rugăciune. Cînd au îndrăznit oamenii să iasă din case au găsit o imagine dezolantă: Două trenuri încălecate şi sute de pachete azvîrlite cît colo-n cîmp. Aşadar izbitura provocase acel tremur venit parcă dintr-o altă lume.

            Unul din mărfarele lovite era condus chiar de omul nostru.

            Tatăl, naiba ştie dacă treaz, a venit să vadă şi el pagubele. I s-a spus în faţă: „Dacă mai trăia, fiu-tău era bun de plată că din cauza lui au mai murit doi oameni şi s-a pierdut atîta marfă. N-a aşteptat semnalul”. Pe semne că era beat.

            După ce i-a murit fiul, bătrînul a mai trăit pînă pe la nouăzeci de ani. Orbise pe jumătate. Într-o zi, după o ploaie puternică a ieşit în curte. S-a împiedecat, a căzut cu faţa într-o băltoacă şi acolo a murit, înecat.

...............................................................................................................................................

            De fiecare dată cînd încheie, bunica cere şi păreri: No, ce zici, curat lucru-i ăsta?  Şi înţeleg unde bate. Aşadar destinul omului era trasat din pruncie, doar a jucat dracul asupra lui.

            Un amănunt pe care l-am omis mai sus e că umbra putea fi şi violentă, preotul fiind împins puternic de ea, pe cînd cădelniţa.

            Povestea însă s-a cristalizat de-a lungul timpului. Umbra nu a apărut, cum lesne se poate crede, după ce fiul îndrăcit murise. Atunci putea să pară o potrivire în imaginaţia oamenilor. Nu, povestea s-a aflat în timpul real al petrecerii faptelor.

            Valea Dracului a fascinat mai ales prin nume minţile sătenilor, dar şi prin privelişte. Într-adevăr în puţine locuri de pe-acolo te-ai pierde cu firea, te-ai rătăci sau te-ai simţi apucat de haine de cine ştie ce spirit rău.

            Acolo era locul în care sinucigaşii îşi alegeau să-şi pună în aplicare planul şi nu de puţine ori, plimbîndu-te dădeai peste cîte-un spînzurat. Bunica îi ştia de vreo doi pe care-i şi văzuse. Astfel că nu e de mirare că locul  a dat naştere unor astfel de naraţiuni.

           

           

           

           

           

           

---

[1] Tache Papahagi – Paralele folklorice (greco-române), M.O. şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944, pp. 85 - 86

Gînduri VI - Ora de limba română

Treceam spre clasa a V-a. Îmi luasem în primire camera din faţă, cea mai luminoasă din toată casa.

            În Albeşti erau două case care se puteau lăuda cu cea mai frumoasă podoabă, brazii plantaţi dinaintea lor care oferă celui care locuieşte în preajmă un aer, un suflu cu totul distins. Din păcate provocau şi egrasia, de aceea, întîi au fost ciopliţi pentru a lăsa soarele să intre mai lesne înăuntru, apoi tăiaţi cu totul. La noi însă au rămas în primă fază, dar aşa ciopîrţiţi îţi provoacă mai mult părere de rău decît dacă nu i-ai mai vedea deloc.

            Acolo, orice schimbare dărîmă un echilibru de zeci de ani.

            Venind din Bucureşti, cu o imagine întipărită adînc în minte, un peisaj schimbat, o zdruncină pînă la nerecunoaştere.

            Dar pe atunci, peisajul era acelaşi, cel cu care mă născusem şi crescusem în primii ani de viaţă.

            Camera rămăsese goală după plecarea unor chiriaşi puţin demni de a sta acolo. Cine ştie ce mobilă nu aveam, aşa că m-am apucat să adun lucrurile care stăteau prea îngrămădite în celelalte odăi.  Un dulăpior, o masă, un fel de birou, un tablou sumbru plin de pînze de păianjen şi negru de fum   şi cioturile de cărţi găsite prin sertare.

            Atît.

            Cărţile cele mai plăcute erau de bunăseamă cărţile de şcoală ale bunicii. Aveau chipuri şi textele erau uşor de înţeles, dar cu siguranţă, cu mult mai inteligente decît cele din cărţile de şcoală de azi.

            Erau o carte de clasa a II-a, una de a III-a şi ultima şi cea mai stufoasă, de clasa a IV, pe cînd se tipăreau toate materiile din programă într-un singur volum.

            Şi astăzi cînd le răsfoiesc îmi trezesc amintiri, unele care nici n-ar trebui să fie ale mele. Erau rodul închipuirii unui copil care se transpunea în lumea de atunci, din anii 30-40, aşa cum mi-o închipuiam după lectură.

            Acesta a fost poate primul meu contact fructuos cu literatura română, cu literatura didactică, cu istoria prezentată cu căldură nu cu cifre ca astăzi, cu geografia de-atunci, cu ortodoxia...

            Treceam de la Iarna pe uliţă (erau numai vreo 4 strofe din poezie) a lui Coşbuc la Cerbul lui Eftimiu, de la Făt Frumos Măzărean al lui Sadoveanu (atunci nu ştiam ce i-a putut pielea!) la Bunica lui Delavrancea; în faţa ochilor mi se perindau texte de o frumuseţe rară: Capra lui Moş Savin (era defapt o localizare după Daudet, din Scrisori de la moara mea),  Duiliu Zamfirescu, Carmen Sylva; Vibram la elogiul monarhiei, la textele (propagandistice dar mult mai cumpănite decît mai tîrziu) despre Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai cu întreaga lor Familie Regală şi chiar mă miram: ce a mai rămas din el? Nişte fotografii într-o carte de citire...

            Partea de istorie se deschidea mai totdeauna la Vlad Ţepeş – personaj fabulos care ar merita o soartă mai bună în cărţile de astăzi decît faima de doi lei coborîtă din Stoker).

            Nu-mi mai plăcea să stau singur, aşa că  îl chemam pe Dan în vizită, la „birou”. Lui nu prea îi plăceau cărţile, îl entuziasmau desenele animate – ca şi pe mine – şi filmele de acţiune. Eu acolo nu aveam televizor, aşa că lucrurile stăteau un pic altfel.

            Asta pînă într-o zi cînd, chemîndu-l, l-am invitat să stea pe scaun şi să asculte că vreau să-i citesc ceva. A prostestat, a strîmbat din nas, dar în cele din urmă l-am convins.

            I-am citit legenda Mănăstirii Argeşului dintr-o carte de cetire. Era redactată parte în proză, parte în versuri – după varianta lui Vasile Alecsandri – însă pe înţelesul copiilor.

            Nu mai ştiu dacă a suspinat la final, dar în orice caz emoţia l-a cuprins cu totul.

            - Mai citeşte o dată! Şi i-am mai citit-o nu o dată ci de multe, multe ori, pînă i s-a întipărit în minte. A fost o victorie pentru mine.

.............................................................................................................................................

            Zilele treceau. Ba mai săpam în şanţ mocirlindu-ne de tot şi înporcoşîndu-ne straiele, ba mai făceam cîte-o expediţie prin vale, ba mai luam un răgaz în care citeam literatura din cărţile vechi. Vara trecea dar nu simţeam o clipă că am pierde timpul. Mă culcam tîrziu şi mă trezeam devreme, nu dormeam după-amiaza pentru că nu concepeam să pierd timpul în vreun fel. Pierdeam destul timp în Bucureşti cu şcoala şi cu temele şi trezitul devreme spre o zi care mă-mi aducea nici o fericire. De aceea, timpul vacanţei era preţios şi voiam să-l trăiesc total.

            Într-una din zile a intrat bunica – tanti Anuţa cum îi zicea Dan – cu o carte veche şi destul de ruptă, în mînă. Mi-a zis că o are de la tatăl său şi că s-a plimbat destul prin mîini străine la toate şezătorile de pe vremuri. Cartea se numea : Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului de Ioan Pop Reteganul (era a II-a tipăritură de la Braşov, din 1912 – o adevărată raritate de vreme ce la bombardamente au ars toate cărţile din depozitul librarului Ciurcu). Din păcate, cartea, aşa cum se prezenta era inutilizabilă. Mai rămăseseră întregi ca la vreo 8-9 poveşti.  Însă pe celelalte le ştiam de la bunica: Ganu-Ţiganul, un ţigan ca vai de el care s-a dus să se bată cu Dumnezeu că l-a lăsat pe lume fără nici o avere, Măr şi Păr, cei doi fraţi de cruce şi cîinii lor, botezaţi cu nume de flori, Părintele Arvinte (acum ştiu că este o variantă extrem de nouă a poate celui mai vechi basm sapienţial din Vavilon, Înţelepciunea lui Ahiqar – devenită în cărţile noastre populare Archirie şi Anadam), Trifon Hăbăucul, Stan Bolovan etc.

            De aceea, nu am început cetirea basmelor cu Ispirescu, aşa cum se obişnuieşte, ci cu omologul său ardelean, Ioan Pop Reteganul, învăţător şi folklorist model pentru secolul său. La Ispirescu nu mi-a plăcut lipsa de acurateţe a folklorului cules, lipsa totală de critică a materialului care i se punea la dispoziţie de informatori. Astăzi se vede cu ochiul liber că Tinereţe fără bătrîneţe – deşi cu tradiţie universală de la celţi pînă la chinezi – poate fi o prelucrare personală a vreunei surse livreşti, aşa cum se atestă în cazul lui George cel Viteaz – fratele vitreg al lui Siegrified,  nibelungul venit pe filieră franceză, cu tot cu Balmug-ul său. În plus, pentru mine cel de-atunci,  mă frapa sărăcia de vorbe cu care venea Ispirescu şi dezacordurile gramaticale în manieră regăţeană. Pop Reteganul folosea în schimb regionalismul pe care-l explica întotdeauna în note sau paranteze, dînd textului savoarea unei limbi dispărute. De aceea nu înţeleg retincenţa lui Ovidiu Bîrlea în articolul său despre dascălul ardelean[1]. Şi-a făcut treaba cum se putea mai bine pentru secolul său şi iată, mi-a fost dascăl şi la atît amar de ani de la moartea sa (1905).

            Că-mi plăcea să-mi bag nasul în cărţi era una, învăţatul nu-mi plăcea, dar, iată, că şi aşa aveam mult mai mult de învăţat decît de la o învăţătoare bună de ospiciu.

            Într-adevăr, bunica mea avea o mare supărare în ceea ce-i privea pe ceilalţi nepoţi ai ei. Nici unul nu îi asculta poveştile şi pentru un povestitor de marcă e cea mai mare nefericire. Ea fusese ruptă dintr-o cu totul altă cultură şi nu putea concepe că cineva nu se va fi bucurat vreodată de  basmele pe care le împărtăşea cu mare generozitate.

            Eu am fost cel care a spălat ruşinea. Eu o ascultam de mic. La început îmi povestea din minte, cu amănunte, tot ce ştia; putea să facă un basm pentru copii şi cea mai grozavnică întîmplare trăită aievea, dîndu-i tot atîtea elemente cît unei poveşti, făcînd ca tot ceea ce spunea să fie atractiv, mai tîrziu mi-a şi citit.

            Mi-aş fi dorit ca învăţătorii să stea mai mult pe lîngă bătrînii de la sate că ar fi fost în infinit mai mult cîştig decît după examinarea de la şcolile de pedagogie. Răbdarea omului de la ţară – mai ales a ardeleanului devenită proverbială, dar şi de rîs pentru cei care vorbesc mai repede decît gîndesc, aşa ca în Regat – cumpănirea vorbei şi iubirea de pămînt ca idee şi ca fapt concret, acolo le-am învăţat. La oraş, însă, văd cum încet se decristalizează adevărata şcoală parcursă acolo, devenind mai nervos, mai supărat, mai iute la mînie din te miri ce.

            Tot pe atunci începusem şi să scriu.

            Făceam povestioare cu morală, după maniera manualelor, pe care apoi i le citeam cu Dan cu mare plăcere, despre găleţi de lemn sau de aur, despre împărţirea nucilor...

            Toate s-au dus, s-a ales praful şi pulberea de tot ce visam atunci că se va întîmpla şi astăzi văd zilnic cum mai moare ceva din mine, din ceea ce mă lega sufleteşte de locurile pomenite, de ideea de ţară pe care mi-o făcusem atunci, numindu-mă cu mîndrie ardelean, adică parte din România. Şi toate astea din cauza unor incapabili, analfabeţi, şnapani antiromâni mascaţi de ţigănimea interlopă, lupi deghizaţi în păstorii a ceea ce a fost cîndva patria românilor.

           

---

[1] În Istoria folcloristicii româneşti.

Gînduri V - De nefăcut acasă...

Crescusem, aveam vreo 14 ani şi-mi sticleau ochii după fete. Lăsasem în urmă „dragostele” neîmpărtăşite şi uitasem complet că pe la patru-cinci ani aveam deja o logodnică-n grădiniţă. Defapt, mai mult ea trăgea de mine, mie neplăcîndu-mi ideea şi simţindu-mă constrîns să particip la o aşa afacere.

            Acum eram mai mare şi, prin urmare, în Biserica din Albeşti aveam rînd să merg ]n podeţ, nu la un loc cu muierile, şi în plus nu mai era pericolul să mă-ntîlnesc faţă-n faţă cu popa. De obicei, cînd ieşea din altar, toată lumea-ngenunchea smerită, iar la trecerea popii bătrînele-l apucau de patrafir şi mi-l frecau zdravăn de faţă, ceea ce, de bunăseamă nu-mi plăcea. Alteori, eu şi Dan eram luaţi de mînă şi duşi în faţa altarului, ni se dădeau nişte straie colorate-n vişinui şi auriu, ni se dădea un toiag în mînă şi vrei, nu vrei, stai băiete la altar şi fă ce vezi că fac şi ceilalţi: genuflexiuni, închinăciuni şi scene a la Moise în faţa rugului aprins. Dar acum,  gata!

            Acum puteam să merg la un loc cu tinerii în podeţ şi unde mai pui că veneau fete destul de frumoase. Nu mă simţeam corupător pentru că ştiam că şi ele vin tot de-aia. Din străbuni, biserica românească a avut prea puţin de-a face cu marile taine, totul fiind pus în seama superstiţiilor; de-aceea nu le acuz pe babele care se strîng la bîrfă (cu coniţia să nu mă privească vorba lor acră).

            Şi aşa, de vreo două dumineci tatonam terenul şi visam frumos. Pusesem ochii pe o fată drăguţică, nu frumoasă. Problema a fost abia cînd am intrat în vorbă cu ea. Nu mai ştiu ce vorbe mi-am ales, dar în tot cazul nu aveau de-a face cu ceea ce se întîmpla acolo şi, zor nevoie, o pufneşte rîsul.

            Rîsul a făcut să i se vadă dantura, altfel dreaptă, dar... În fine, nu părea să se fi spălat pe dinţi de cîteva săptămîni, şi-mi părea că e unul din aceia care la festivaluri rumegă cîte-un cocean de cucuruz fiert. Mi-am luat mina serioasă şi am plecat din biserică dezamăgit.

            Mi se îngropaseră o parte din corăbii. Mai rămînea să inspectez, în plimbările de seara, uliţele satului, doar, doar voi da de vreo Dulcinee.

            Din păcate încă o săptămînă a trecut fără nimic de notat. Plimbări făceam, Dan îşi lua sticlele de lapte, eu filosofam pe drum, Dan mă asculta (sau masca perfect asta), spuneam măscări şi inventam poveşti.

            Zilele erau foarte călduroase, de cele mai multe ori le petreceam în casă, atunci cînd nu făceam construcţii – la vremea aia monumentale – colibe din crengi de tei, pentru care puteam fi premiaţi pentru dexteritate. Nu ne trebuia un plan, totul venea de la sine.

            Patru pari înfipţi în pămînt, crenguţele pe care le legam între ei pentru fixare şi-apoi, după plac, puneam cîte crengi înfrunzite pe părţi şi deasupra.

            Cînd n-aveam poftă de construit, căutam mortăciuni pentru a le face slujba de înmormîntare. Aveam un Aghiasmatar în care se găseau şi astfel de bucăţi liturghice şi de-acolo, pe nas, popeşte, exersam ceea ce ar fi însemnat atunci drumul meu în viaţă. Am vrut să fiu popă, dar din motive prea laice: popa are nevastă, amantă, maşină, bani şi vilă!

Nici eu nu le-am putut răbda şi, spre fericirea multora care nici nu ştiu de ce trebuie să fie fericiţi, nu m-am făcut popă.

            Din cîte-mi aduc aminte am îngropat pisici, o cîrtiţă, un liliac...şi poate vreun şobolan. Dar, cu toată sinceritatea ceea ce făceam nu era un act pe care să-l iau în rîs. Aproape că plîngeam cînd le găseam moarte, mai ales pisicile de care eram atît de ataşat.

            .................................................................................................................................

            Am urît dintotdeauna cruzimea oamenilor faţă de animale.

            Odată, chiriaşul bunicii mele a venit cu un pui de pisică, mic, cît îl putea ţine în palmă. Îl găsise-ntr-o baltă, unde slujea de ţintă în care aruncau cu pietricele doi copii de la noi de pe stradă.

            L-am preluat şi am încercat să-l ajut. Îi dădeam lapte cu seringa (mai tîrziu, am descoperit că nu e tocmai bine), îl ţineam la căldură, mă rog, toată ziua încercam să-l pun pe picioare. Cam a treia zi, dimineaţa l-am găsit mort.

            Nu avea puterea să lupte, probabil că fusese luat de la pisică prea repede...nu ştiu, nu a mai fost nimic de făcut. I-am făcut sicriaş din scîndurile unei cutii de transportat fructe, l-am învelit într-o batistă nouă, am plîns, i-am făcut cîteva rugăciuni şi l-am îngropat în faţa casei.

            Peste un an s-a întîmplat şi deznodămîntul, într-un fel, fără să ştie cei doi  au plătit şi moartea pisoiului.

            Plecasem cu ei la pescuit.

            Am pierdut o zi întreagă pe Valea Albeştiului fără să prindem nimic. Pe la ora patru m-am hotărît s-o iau înapoi. Nu ştiu ce gînd bun i-a făcut să meargă la pădure, din cîte-mi amintesc, voiau să-şi găsească lemn pentru undiţă (bineînţeles, lemnul era de vină că nu prinseseră nimic). Acum, privind în urmă, realizez că pentru a prinde ceva acolo era nevoie de plasă, peştii fiind extrem de mici. Pe mine, oricum, numai ideea de a sta în natură mă atrăgea nu prinsul peştilor.

            Aşadar ei au luat-o către pădure, eu făcînd stînga-mprejur către casă.

            Seara am ieşit în sat.

            Pe drum m-am întîlnit cu bunica celor doi; scandalagioaică fără cusur, intrase în gura satului pentru isprăvile galante din tinereţe; eu eram sensibil la informaţii care mi-ar fi putut fi de folos.

            - De ce i-ai dus la pădure? Ştii la cît au venit? – şi a dat să mă ia la palme.

Am ţipat că nu-i treaba mea ce fac nepoţii ei cei idioţi şi am plecat. Din urmă urla la mine că sînt aşa şi pe dincolo, atacînd teme fundamentale de înjurătură.

            Replica ce i-a închis gura a fost simplă şi de efect, de vreme ce aveam şi spectatori, toate babele care-şi scoseseră capul prin poartă:

-          Ţie ce ţi-a făcut bărbat-tu cînd te prins cu X.(aici era un nume bine cunoscut în sat, dar cam de ruşine) în coteţul de găini?

            Tăcere.

            Mergînd mai departe l-am întîlnit pe cel mai mare dintre fraţi. Avea un corbaci (bici) în  mînă. L-am întrebat:

            - Ce aia mă-tii i-ai zis lu’ bun-ta că te-am dus eu la pădure?

            A sărit să mă lovească cu corbaciul şi a reuşit să-mi facă o dungă destul de urîtă pe mîna stîngă. Am apucat biciul de-un  capăt dintr-o mişcare şi-apoi ce s-a întîmplat nici n-ar mai fi de povestit...

            L-am lăsat lat în noroi, abia mişcîndu-şi picioarele, roşu la faţă, plîngînd şi urlînd de durere.

            Nu mi-a părut rău nici o clipă deşi n-am fost şi nici nu sînt un om violent. Dar răbdarea uneori are limite şi, în ultimă instanţă, paharul dă pe dinafară. Aşa a fost atunci, dar şi acum, după atîţia ani, tot nu ştiu cum aş reacţiona într-o situaţie ca aia.

            Mai tîrziu a venit şi rîndul fratelui mai mic.

            Se pare că fusese pus de nişte unguri să mă-ntărîte ca să iasă bătaie şi hărmălaie în toată regula. Problema lor a fost că nu şi-au găsit momentul; nici eu nu eram singur, nici damblagiul ăla pregătit.

            Aşa că şi-a făcut datoria. Mi-a făcut afrontul. Eu nu l-am înghiţit, l-am izbit puternic cu talpa-n piept, a căzut abia putînd să mai respire, la care unul din unguri a venit în fugă să-l apere.

            În clipa următoare unul din prietenii mei l-a secerat dintr-un salt şi aşa s-a încheiat totul.

            ...................................................................................................................................

            Vale!

           

           

           

Gînduri IV - Un hop pîn' la vacanţă

Deobicei, după ce luam vacanţa mai stăteam ca la o săptămînă prin Bucureşti. Era perioada de nerăbdare, de oftări (cu bucurie, cu speranţa că voi pleca). Nu prea ieşeam din casă că nu avem unde şi nici cu cine. Se terminase şcoala şi, parcă printr-un consemn, nu ne mai vedeam nici cei mai buni prieteni cît ţinea vara.

            Era portţa deschisă în sfîrşit.

            Însă nu în fiecare an şcoala se termina fără peripeţii.

            În clasa I, anul din ciclul primar cînd am avut cea mai mare medie (nouă şi ceva, după aia stam între 5 şi 7), am avut şi binecunoscuta serbare a Abecedarului, cînd fiecare plod se-nveşmîntă-n te miri ce pentru a-şi reprezenta litera.

            Unul era Arici, altul Urs, eu, de bunăseama, Turc. Îmi făcuseră părinţii un costum frumos, cu şalvari, am căpătat o cămaşă vişinie şi una verde, largi şi orientale fără doar şi poate, iar tata mi-a făcut turbanul, din carton acoperit cu ceva pînzeturi şi un iatagan de toată frumuseţea,  la strung,  dintr-un material nu chiar atît de inofensiv.

            Mai rămînea să învăţ o poezie tematică şi eram asigurat.

            Şi am învăţat una din Coşbuc (Cîntecul redutei: În redută numai lei!) care, în tot cazul, făcea haz de turcii de la 1877. Învăţătoarea, am mai pomenit-o, iubitoare mai mult de atenţii decît de copii – dar fie-i voia! – nu mă aprecia şi văzîndu-mi pe semne entuziasmul mi-a schimbat poezia cu o zi înainte. Una greoaie scrisă de Alecsandri, cu versuri lungi şi fără poantă. Dezamăgirea a fost evidentă şi pentru a mă pune la locul meu şi mai mult, mi-a mai dat o „temă”: să mimez un mîncăcios (adică, în mod stupid, să mă ling pe bot şi să mă frec pe burtă cînd o colegă spunea o poezie neinspirată ca mai toate cele pentru copii ale lui Arghezi). Umilirea a fost maximă, dar m-am achitat de îndatoriri şi am mers mai departe.

            În alt an, la serbarea de iarnă, după ce mi-a refuzat iniţial aportul, m-a chemat la şcoală (cu tot tacîmul, bunică şi părinţi) şi mi-a aruncat în spate „capra”. Eu trebuia să trag de-o sfoară putrezită să fac capra să clămpăne. Asta a fost o altă umilinţă; bunica mi-a spus după aia: femeia asta şi-o bătut joc de tine, la noi numa’ ăi mai slabi[1] îs puşi să fie capre. Deşi mă achitasem şi de data asta cu conştiinţa împăcată, actoriceşte – mi-am zis că trebuia cineva să facă şi asta – am rămas cu gustul amar că cineva şi-a rîs de mine. Dar fie şi asta!

            Prin clasa a III-a, la final s-a făcut din nou o festivitate. Îmi plăcea să spun poezii şi s-a făcut o repetiţie în clasă (am luat castingul) şi mi-a zis să vin şi eu la final cu poezia mea. Am fost mulţumit.

            În ziua festivităţii, ajungînd la şcoală, m-am întîlnit cu învăţătoarea şi cu ceilalţi colegi. Nedumerită m-a întrebat: Dar ce dragă, ai luat cumva coroniţă? Ce cauţi aici?

            Am rămas mut. Nici n-am mai salutat. Am plecat spre casă cu privirea în jos. Acasă am turnat o minciună, că festivitatea nu s-a mai ţinut, că s-a stricat scena şi alte bazaconii pentru că nu i-am vrut pe ai mei părtaşi la momentul meu puţin glorios.

            La sfîrşitul ciclului primar n-a mai fost nici o festivitate şi chiar de-ar fi fost nu m-aş mai fi dus. Terminasem mai bine cu notele, dar s-a întîmplat altceva. Ni s-au dat să ducem acasă lucrurile din clasă pentru a nu dispărea pe parcusul verii. Eu n-am luat nimic – din reflex – ci i-am ajutat pe alţii. Aşa m-am tăiat destul de urît la deget, într-un geam de dulap. Semnul mi-e de bună amintire, aşa am terminat eu cu madam învăţătoarea, printr-un semn care mă despărţea definitiv de vremea primei nefericiri.

            De atunci probleme n-am mai avut decît la matematică, dar în mod ciudat, ţineam foarte mult la profesoara de matematică. Mi-era frică să fiu scos la tablă că dădeam chics de obicei, dar nu puteam să am sentimente rele faţă de o persoană care, pînă la final, s-a dovedit de o cinste deosebită şi de o dăruire rară: nici bolnavă nu lipsea, atunci cînd putea să stea în picioare.

            Tot atunci venise ca dirigintă a noastră tot o persoană deosebită care şi-a propus să ne aducă psihologiceşte la nivelul de care aveam nevoie.

            Într-o bună zi, cu cîteva săptămîni înainte de vacanţa de iarnă, ne-a adunat pe cîţiva şi ne-a pus să citim cu glas tare nişte texte dintr-un Vicleim. A început totul în joacă şi la urmă ne-a pus să învăţăm rolurile pe dinafară că vom fi în serbarea de final de semestru.

            Şi aşa a fost.

            Ne strîngeam după ore şi ne repetam rolurile. Aveam un Irod – cît aş fi vrut să fiu eu ăla! – şi trei magi între care eram şi eu. Eram Gaspar.

            Ne-am făcut costume, iar gustul meu actoricesc de pe-atunci îmi tot dădea ghes să spun că bine ar fi să mă lase să mă şi mişc pe scenă. De obicei, la serbări, copiii sînt puşi să stea ca pietrele, să-şi spună mecanic rolul şi să plece de-ndată ce se termină replica. Eu nu voiam aşa, dar regisoarea noastră vedea altfel. Probabil, se gîndea că ne-a fi încurcat.

            Dar blestemul meu asupra lui Irod a fost auzit cred că din fundul sălii.

            A fost un moment frumos, de glorie pentru copilul de-atunci, şi mă bucur că s-a găsit cineva să creadă şi-n mine. Amintirea acelor persoane şi a altora, din epoca mai recentă, este de mare preţ şi lor le închin rîndurile de faţă.

            Aşa că fiecare început de vacanţă are cîte o poveste, mai mult sau mai puţin fericită. În mod ciudat uitam totul pînă trecea vremea de hodină şi mă reîntorceam în clasă aproape la fel.

           

---

[1] În Ardeal, slab înseamnă şi : 1. de rea condiţie, puşlama. 2. prost.

Gînduri (II)

Gările mele (a)

            Pare-se că încă dinainte de-a mă naşte mă plimbam cu trenul, ca însoţitor subînţeles. Poate aşa, în preambul, mi s-a hărăzit (ursita s-a arătat mai repede decît la alţii) să-mi placă să călătoresc.

            N-am avut noroc de locuri variate, ani de zile luînd acelaşi tren care ducea într-acelaşi loc.

            Invariabil, trenul se lua de dimineaţa devreme (să nu ne prindă soarele dogoritor pe drum) şi plecam zor-nevoie către gară luînd cel mai probabil metroul.

            Din copilărie mai am cîteva amintiri:

            Atmosfera altfel dezolantă a Gării de Nord, plină ochi de ţigani borfaşi, atenţi numai la buzunarele şi sacoşele celor care abia dacă aveau ceva mîncare şi haine pe care le duceau la ţară, în plasele de piaţă, din rafie în trei culori minuscule, mă umplea totuşi de speranţa unui loc mai bun, şi treceam cu vederea orientalismul deranjant pe care l-am remarcat mai tîrziu.

            Voiam să scap aşadar de oraş. Nu îl cunoşteam încă, aşa cum e, cu hidoşenia unui colos inutil făcut din foi de varză; ştiam numai că de dimineaţa pînă seara stăteam între cei patru pereţi ai apartamentului, că dacă voiam să mă joc ţăcănita de dedesupt îmi bătea în ţeava caloriferului, că nu aveam loc să cresc.

            Şi atunci, fie primăvară sau vară, cînd se putea, o ieşire spre Ardeal mă întărea. Îmi făceam planuri din vreme, puneam o groază de întrebări şi odată ajunşi în gară, cîrpiţi de somn, eu şi mama aşteptam în decorul descris să se tragă trenul.

            ...................................................................................................................................

            Călătoria dura destul de mult, pe-atunci fiind la modă personalul care totuşi nu arăta ca astăzi (cine ştie trenurile de persoane Braşov-Mediaş înţelege la ce mă refer). Totul ducea cam la opt ore de mers, dar odată depărtaţi de Ploieşti, parcă ne mai revenea culoarea în obraji. Se vede ce diferenţă majoră este şi în ceea ce priveşte clima sau relieful, dar şi apucăturile localnicilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi.

            Cîmpie vastă, pe vremuri pămînt semănat şi lucrat, astăzi mai degrabă ars de soare degeaba, casele joase de chirpici şi gările înfiorător de murdare. Asta puteai vedea pe-atunci pînă să ajungi la munte.

            Personalul are şi darul de a te învăţa resemnarea. Ştii că ai de tras opt ore, speri că vei fi cît mai singur pe banchetă – deşi apăreau de te miri unde oameni de toate felurile.

            De la Braşov începea peisajul fascinant. Varietatea de culori (pînă atunci în verde gălbui) de pe dealuri, culoarea pădurilor vaste deşi percepute prin zgomotul roţilor de tren făceau să mai vindece aşteptarea.

            La Rupea răbdarea lăsa loc neastîmpărului. Ţin minte şi-acum acel dans involuntar indian pe care l-am tras în compartiment (atunci luasem acceleratul) tot drumul dintre Rupea şi Sighişoara. Şi îmi permiteam, eram numai cu mama; de bunăseamă, cu spectatori n-ar fi fost la fel.

            ..................................................................................................................................

            Şi anii treceau, ritualul de repeta şi graţie acestui fapt, nu aveam de ce să mă plîng. Iubeam călătoria spre Ardeal. Înapoi...niciodată.

            Trenurile din partea Albeştiului de Mureş plecau mai tîrziu şi gara îşi începea povestea încă de cînd eram acasă, cînd luam în braţe pe rînd toate mîţele (anacronice: Cufuri, Sisi, mai mulţi Miţi) , pupam căţeaua – pe Codruţa primul animal de care m-am ataşat şi pe care l-am văzut mai om decît pe oameni, adunam bagajele în hol şi plecam cu un căruţ (cărucior) către adevărata gară. Codruţa ne conducea întotdeauna cînd luam trenul din sat. Mai tîrziu, plecînd din Sighişoara, cred că se mulţumea să ne conducă numai pînă la autostradă.

            Era frumos, şi frumuseţea mă trăgea să rămîn. Nu puteam accepta gîndul încă unui an petrecut între betoane. Nu era zi în care să nu mă gîndesc la animalele lăsate în urmă, la singurul meu prieten de-acolo, la bunica mea sau la bunicul lui. Ăsta era universul meu de atunci.

            În zilele cele mai frumoase, în care se putea săpa cu hîrşăul (casmaua), fugeam cu sapa tîrîş – că nu o puteam ridica cumsecade pe umăr – prin spatele grădinii la bătrînul vecin care ieşea la lucru. A iubit copiii şi s-a văzut. Eu nu aveam bunic dar el, pentru cîteva anotimpuri, mi-a fost şi bunic.

            Din păcate eram prea mic pentru a-mi mai aminti ce-mi povestea – cu siguranţă îmi spunea şi despre război, era veteran – îmi povestea întîmplări din copilăria sa şi ştiu că ceva inexplicabil mă atrăgea spre el. Atunci am învăţat să dau cu sapa şi să apăs piciorul pe hîrleţ, chiar dacă inutil, de vreme ce nu puteam să întorc cum trebuie bucăţile mari de pămînt şi să le fărîmiţez.

            Plecam de-acolo gîndindu-mă la toţi.

            Pînă şi la ţiganul Chiucu – bau-baul copiilor, ăla care, dacă nu erai cuminte, venea de te lua în sac şi te mînca... Bietul om a murit şi a fost îngropat într-un dulap din care în timpul slujbei sumare i-a ieşit pînă şi piciorul afară spre spaima îndreptăţită a semenilor săi.

            Mă gîndeam şi la Moji (scripcarul) şi Mária (aşa se accentuează acolo), la zecile de puradei care-mpînzeau strada şi la ţigăncile bătrîne şi costelive care întotdeauna cărau ceva într-un sac mai mare decît ele.

            Mă gîndeam la Joiana, cea mai bună vacă pe care ar fi putut-o avea cineva.

            Şi astfel încărcat, numai că nu plîngeam în gară. Venea trenul, trăgeam aer în piept şi urcam treptele tras de mînă. Ajuns sus, pe banchetă ţineam ochii larg deschişi pînă treceam de Rupea înapoi. De-atunci nu-mi mai păsa. Adormeam. Ştiam că mă voi trezi iar la oraş şi asta nu mă bucura.

...............................................................................................................................................

            În tren se mai legau conversaţii. Ţin minte o bătrînă profesoară care se căznea să-mi vîre în cap povestea cu barza. Am rîs de ea şi i-am explicat eu cum stă treaba defapt – filotim din fire, gîndindu-mă că biata bătrînă ori nu ştie ori a uitat – de vreme ce văzusem în clar la televizor cîteva naşteri în apă, într-un documentar de pe tvr.

            Altă obsesie a mea era semnalul de alarmă la care mă uitam uneori şi minute în şir...

Gînduri (I)

Mircea Rusu Band - O dragoste mare
   
  Asculta  mai multe  audio   pop

M-am întrebat multă vreme de ce nu ne merge bine. De ce, într-o ţară ca a noastră, defapt într-o lume care a cunoscut de-a lungul istoriei şi momente glorioase dar şi cea mai crîncenă osîndă, continuă să domnească practic aceleaşi legi care au dat drumul războaielor din cuşcă şi au transformat omul în fiinţa urîtă şi de divinitate dar şi de animal?

            Unde e greşeala?

            Amatorii de teorii conspiraţionale (pe care nu le neg în totalitate) vorbesc de voinţa unora care vor răul celorlalţi, sau mai bine zis, bunăstarea proprie prin influenţarea negativă a masselor. Frumos zis şi adevărat în parte. Bun, şi în ideea asta, de ce massele nu fac nimic? Răspunsul vine lesne: pentru că sînt manipulate.

            Organizaţiile obscure ne vor proşti – aşa pricep eu mesajul– şi noi, ca vitele la abator, acceptăm şi mergem înainte fără să crîcnim.

            Bun, şi atunci să înţeleg că tot ceea ce vedem în jur face parte dintr-o conspiraţie? Faptul că avem reclamă zilnic cu hurta sau că sîntem bombardaţi pe secundă cu informaţie inutilă e acelaşi lucru cu „imbecilitatea” unui politician de mîna a doua, ca de pildă I. Oltean – urmaş meritoriu al îndobitocirii comuniste din 1944 încoace, sau a ministrului învăţămîntului, individ nedemn să care nici măcar troşcoleta unui elev de curs primar?

            Faptul că sîntem călcaţi în picioare ni se datorează în mare parte. Tineretul – ieri cîntat, azi în paşi de danţ – fără să aibă habar că astăzi i se trasează viitorul acceptă discoteca sau achiziţionarea unui telefon mobil care face şi păpară,  cu zîmbetul tîmp pe buze, fără să mişte un deget în tot ceea ce contează defapt.

            Văd asta în şcoală, văd asta pe stradă. În şcoală – etalare de gusturi vestimentare îndoielnice, de bunăstare (a părinţilor)  – pe stradă nesimţirea celui care caută să lovească trecătorul din faţă cu umărul ca nu cumva să o facă celălalt în dauna ego-ului personal. Stare primitivă – va să zică!

            Rezultate dezastroase la examene, cultură precară.

            Şi totuşi nu în cultură văd eu hiba. Nu trebuie să fi doct pentru a fi om. Cunosc oameni , veniţi din rîndurile ţăranilor (un alt termen înjosit astăzi) care fac mai mult decît toată Academia. Ce-mi pasă că folosesc este în loc de sînt – formă veche regională în Muntenia, nu o monstruozitate aşa cum o prezintă unii – dar în rest sînt oameni de bine şi buni tovarăşi, şi alţii cu pretenţii mai înalte, cu trei facultăţi,  dar pigmei în suflet?

            Ceea ce ne lipseşte e spiritualitatea în cele mai mici amănunte. Nu vorbesc acum despre credinţa creştină sau despre dogmele religioase – e o discuţie mai lungă – ci despre ceea ce contează astăzi în sufletul unui om. Din spiritualitate coboară şi iubirea de ţară şi cultura adevărată.

            Provinciile româneşti, atît de variate în fond, au supravieţuit printr-un alt soi de cultură decît cea a teatrului şi a operei – străine nouă multă vreme. Cultura spirituală i-a ţinut treji ca români şi prin ea au răzbit secole întregi într-o lume care nu părea a lor. Era lumea străinilor care ne-au cotropit, fie turci, greci sau maghiari – însă, undeva, exista o conştiinţă superioară care făcea ca lucrurile să meargă mai departe.[1]

            Uităm prea repede martiriul unora care l-ar face aidoma şi astăzi, deşi poate nu le-am mai merita sacrificiul. Să uiţi batjocura la care au fost supuşi unii care puteau, bine-mersi, să trăiască bine, fără griji, sau fără să mişte un deget pentru ţară.

            Nu merg mai departe de anul 1948 (deşi martiriul avea deja mai multe secole) şi spun cu convingere că oricare din cei închişi pentru ideile lor contrare oribilului stalinism puteau să colaboreze cu torţionarii din prima zi. Nu ar fi ajuns să moară sau să iasă neoameni din închisori, şi ce e mai crud, să-şi facă mea-culpa în faţa unei ţări pe care au iubit-o.

            Nu pot să văd cum în continuu sînt jigniţi prin ceea ce se întîmplă azi. Dacă azi hoţii, tîlharii şi criminalii beau cot la cot cu marile oficialităţi faţă de care nu mai avem nici un fel de respect, ca într-o ţară a nimănui, sau stau în regim hotelier la închisorile de lux, cei care erau închişi pentru adevărata iubire de neam, îşi spălau closetul cu periuţa de dinţi, cu şiroaie de puroi izvorîndu-le din plăgile căpătate din boli sau prin bătaie, în rîsul general al bestiilor, spunînd în ultimă clipă a vieţii, Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac! Atît! Nu am citit nici măcar un blestem la adresa torţionarilor care azi îşi văd copiii ajunşi miniştri şi trăiesc încă din conturi grase mînjite de sîngele revoluţiei.

            Aşadar, carenţele noastre sînt lipsa de spiritualitate şi uitarea.

            Şi mai avem cîteva.

            Nepăsarea şi ura înverşunată faţă de cel de-o seamă cu noi. Prea mult „mişto” şi prea multă băşcălie şi la polul opus, prea puţină omenie. Şi, ce e mai grav, dorinţa arzătoare de a escroca pe un altul numai de dragul de a o face.

            Astea nu sînt lucruri care pot fi dictate prin manipulare ci prin nepăsare individuală , indolenţă şi autosuficienţă.

...............................................................................................................................................

            Copilul, înainte de a merge la şcoală nu mai are contact cu părintele – are bonă, are oameni angajaţi să stea cu el, nu să-l iubească. Orice copil doreşte să fie iubit şi doreşte să iubească. Contrar celor care susţin că omul se naşte doar spre distrugere, iubirea e singura moştenire firească şi cu adevărat importantă pe care o poate primi un om de la părintele său şi e singura moştenire pe care o poate lăsa la rîndul său. Dar cum va putea iubi un copil care este purtat ca o minge de ping-pong, între o grădiniţă impersonală şi un cămin rece şi distant?

            Îmi place să cred că m-am născut sub alte zodii.

            Acasă am fost iubit şi, fără să-mi dau seama iniţial, îmi creasem o lume în care nu putea fi decît cald şi bine. O lume în care cineva mai înţelept îmi spunea poveşti, fie bunica, fie mama sau tatăl. Orice venea din afară era supărător şi zdruncina echilibrul interior al naivei feerii.

            Aşa am simţit mergînd la creşă. Un loc de care-mi amintesc şi astăzi cu neplăcere, dezgust, deşi iniţial, cu frică.

            Acolo am primit lovituri, şi ştiu şi azi că pe nedrept.

            La grădiniţă începusem să merg şi mă împăcasem cu gîndul, din obişnuinţă.

            Şi astăzi ţin minte mirosul mîncării de cantină – şi tresar cînd îl simt aievea în plimbările mele cu acelaşi sentiment de silă. Nu-mi era silă de pireul de cartofi şi de chiftelele cît palma de lîngă. Reţeta am preluat-o şi am comunicat-o şi acasă.

            Mai tîrziu, la şcoală, la fel.

            Am plîns în prima zi de şcoală – parcă aveam un presentiment că timp de patru ani va fi rău pentru mine.

            Am dat acolo de o învăţătoare – se autoproclama perfid din prima zi de şcoală ca o a doua mamă (aveam să aflu pe pielea mea că asta era o blasfemie) – o femeie care avea să se pensioneze peste vreo 5-6 ani, în care astăzi descifrez o răutate şi frustrare ieşite din comun pentru un dascăl.

            Am colegi care nu văd lucrurile la fel şi nu-i contrazic. Nu se purta la fel cu toţi.

            Ideea e că în urma celor 4 ani de şcoală parcă uitasem „paradisul” construit înainte în jurul meu, cu concursul meu, devenind un copil posac şi lipsit de sentimentele de dinainte. Totul căsca în jurul meu o prăpasie prea adîncă peste care am sărit mult mai tîrziu graţie altor oameni, de astă dată providenţiali, care au văzut în mine altceva şi care m-au încurajat.

            Dar lipsa unora ca ei se face simţită în cu totul alte aspecte decît ne-am aştepta. Lipsind sentimentul bun, adică o fundaţie trainică, ceea ce se construieşte deasupra e perisabil.

................................................................................................................................................

            Şcoala formează şi interiorul unui om, nu numai bruma de gramatică şi de aritmetică. Astea sînt cuvinte goale la nivel uman. Lipsa sufletului şi predarea mecanică pot face mult rău formării copilului.

            De ce oare, astăzi, în plin progres (fie tehnologic, fie comunicaţional) mă gîndesc cu drag la lucruri demult stinse, care apropiau parcă mai mult pe om de om, într-o lume a scrisorii -  nu a mail-ului, a scrisului – nu a „tastării”, a cîntecului din toţi bojogii şi nu a rafinatului playback, în care dascălul mergea din casă în casă adunînd copiii spre şcoală (deşi nimeni nu-i cerea să se autodepăşească) cu clopoţelul, după care, momindu-i cu zaharicale, îi aducea pe drumul cel bun, al învăţăturii – care nu era de nivelul de azi doar prin cantitatea informaţiei. Darul de a instrui nu-l are oricine, dar parcă oricine a ajuns astăzi a se pretinde instructor şi formator. Aici e o altă hibă care merită mai multe rînduri.

...............................................................................................................................................

            Şi-atunci, de ce ne mirăm că tineretul nostru dansant crede că Statuia Aviatorilor e defapt...superman sau batman? Şi de ce n-au zis nimic nici cînd li s-au astupat în cutii metalice statuile? De ce n-au zis nimic atunci cînd li s-au construit altele care îi acuză pînă şi de crimă? De ce nu au zis nimic atunci cînd li s-au convertit la ţigănism folklorul, pînă şi Imnul, difuzat cu atîta  nonşalanţă de Protv, acum cîţiva ani, de-Întîi Decembrie (fără vreo sancţiune publică!)? De ce se face politică doar în faţa blocului sau în cercuri restrînse de prieteni?

            Pentru că a tăcea e mai comod. Şi asta vine tot din lipsa de spiritualitate care le-ar insufla, de la-nceput ideea, că dacă au dreptate pot merge pentru ea  pînă în pînzele albe.

           

---

[1] Nu în nota ideală a paşoptismului, ci cumva, într-o sferă mai înaltă.