Treceam spre clasa a V-a. Îmi luasem în primire camera din faţă, cea mai luminoasă din toată casa.
În Albeşti erau două case care se puteau lăuda cu cea mai frumoasă podoabă, brazii plantaţi dinaintea lor care oferă celui care locuieşte în preajmă un aer, un suflu cu totul distins. Din păcate provocau şi egrasia, de aceea, întîi au fost ciopliţi pentru a lăsa soarele să intre mai lesne înăuntru, apoi tăiaţi cu totul. La noi însă au rămas în primă fază, dar aşa ciopîrţiţi îţi provoacă mai mult părere de rău decît dacă nu i-ai mai vedea deloc.
Acolo, orice schimbare dărîmă un echilibru de zeci de ani.
Venind din Bucureşti, cu o imagine întipărită adînc în minte, un peisaj schimbat, o zdruncină pînă la nerecunoaştere.
Dar pe atunci, peisajul era acelaşi, cel cu care mă născusem şi crescusem în primii ani de viaţă.
Camera rămăsese goală după plecarea unor chiriaşi puţin demni de a sta acolo. Cine ştie ce mobilă nu aveam, aşa că m-am apucat să adun lucrurile care stăteau prea îngrămădite în celelalte odăi. Un dulăpior, o masă, un fel de birou, un tablou sumbru plin de pînze de păianjen şi negru de fum şi cioturile de cărţi găsite prin sertare.
Atît.
Cărţile cele mai plăcute erau de bunăseamă cărţile de şcoală ale bunicii. Aveau chipuri şi textele erau uşor de înţeles, dar cu siguranţă, cu mult mai inteligente decît cele din cărţile de şcoală de azi.
Erau o carte de clasa a II-a, una de a III-a şi ultima şi cea mai stufoasă, de clasa a IV, pe cînd se tipăreau toate materiile din programă într-un singur volum.
Şi astăzi cînd le răsfoiesc îmi trezesc amintiri, unele care nici n-ar trebui să fie ale mele. Erau rodul închipuirii unui copil care se transpunea în lumea de atunci, din anii 30-40, aşa cum mi-o închipuiam după lectură.
Acesta a fost poate primul meu contact fructuos cu literatura română, cu literatura didactică, cu istoria prezentată cu căldură nu cu cifre ca astăzi, cu geografia de-atunci, cu ortodoxia...
Treceam de la Iarna pe uliţă (erau numai vreo 4 strofe din poezie) a lui Coşbuc la Cerbul lui Eftimiu, de la Făt Frumos Măzărean al lui Sadoveanu (atunci nu ştiam ce i-a putut pielea!) la Bunica lui Delavrancea; în faţa ochilor mi se perindau texte de o frumuseţe rară: Capra lui Moş Savin (era defapt o localizare după Daudet, din Scrisori de la moara mea), Duiliu Zamfirescu, Carmen Sylva; Vibram la elogiul monarhiei, la textele (propagandistice dar mult mai cumpănite decît mai tîrziu) despre Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai cu întreaga lor Familie Regală şi chiar mă miram: ce a mai rămas din el? Nişte fotografii într-o carte de citire...
Partea de istorie se deschidea mai totdeauna la Vlad Ţepeş – personaj fabulos care ar merita o soartă mai bună în cărţile de astăzi decît faima de doi lei coborîtă din Stoker).
Nu-mi mai plăcea să stau singur, aşa că îl chemam pe Dan în vizită, la „birou”. Lui nu prea îi plăceau cărţile, îl entuziasmau desenele animate – ca şi pe mine – şi filmele de acţiune. Eu acolo nu aveam televizor, aşa că lucrurile stăteau un pic altfel.
Asta pînă într-o zi cînd, chemîndu-l, l-am invitat să stea pe scaun şi să asculte că vreau să-i citesc ceva. A prostestat, a strîmbat din nas, dar în cele din urmă l-am convins.
I-am citit legenda Mănăstirii Argeşului dintr-o carte de cetire. Era redactată parte în proză, parte în versuri – după varianta lui Vasile Alecsandri – însă pe înţelesul copiilor.
Nu mai ştiu dacă a suspinat la final, dar în orice caz emoţia l-a cuprins cu totul.
- Mai citeşte o dată! Şi i-am mai citit-o nu o dată ci de multe, multe ori, pînă i s-a întipărit în minte. A fost o victorie pentru mine.
.............................................................................................................................................
Zilele treceau. Ba mai săpam în şanţ mocirlindu-ne de tot şi înporcoşîndu-ne straiele, ba mai făceam cîte-o expediţie prin vale, ba mai luam un răgaz în care citeam literatura din cărţile vechi. Vara trecea dar nu simţeam o clipă că am pierde timpul. Mă culcam tîrziu şi mă trezeam devreme, nu dormeam după-amiaza pentru că nu concepeam să pierd timpul în vreun fel. Pierdeam destul timp în Bucureşti cu şcoala şi cu temele şi trezitul devreme spre o zi care mă-mi aducea nici o fericire. De aceea, timpul vacanţei era preţios şi voiam să-l trăiesc total.
Într-una din zile a intrat bunica – tanti Anuţa cum îi zicea Dan – cu o carte veche şi destul de ruptă, în mînă. Mi-a zis că o are de la tatăl său şi că s-a plimbat destul prin mîini străine la toate şezătorile de pe vremuri. Cartea se numea : Poveşti ardeleneşti culese din gura poporului de Ioan Pop Reteganul (era a II-a tipăritură de la Braşov, din 1912 – o adevărată raritate de vreme ce la bombardamente au ars toate cărţile din depozitul librarului Ciurcu). Din păcate, cartea, aşa cum se prezenta era inutilizabilă. Mai rămăseseră întregi ca la vreo 8-9 poveşti. Însă pe celelalte le ştiam de la bunica: Ganu-Ţiganul, un ţigan ca vai de el care s-a dus să se bată cu Dumnezeu că l-a lăsat pe lume fără nici o avere, Măr şi Păr, cei doi fraţi de cruce şi cîinii lor, botezaţi cu nume de flori, Părintele Arvinte (acum ştiu că este o variantă extrem de nouă a poate celui mai vechi basm sapienţial din Vavilon, Înţelepciunea lui Ahiqar – devenită în cărţile noastre populare Archirie şi Anadam), Trifon Hăbăucul, Stan Bolovan etc.
De aceea, nu am început cetirea basmelor cu Ispirescu, aşa cum se obişnuieşte, ci cu omologul său ardelean, Ioan Pop Reteganul, învăţător şi folklorist model pentru secolul său. La Ispirescu nu mi-a plăcut lipsa de acurateţe a folklorului cules, lipsa totală de critică a materialului care i se punea la dispoziţie de informatori. Astăzi se vede cu ochiul liber că Tinereţe fără bătrîneţe – deşi cu tradiţie universală de la celţi pînă la chinezi – poate fi o prelucrare personală a vreunei surse livreşti, aşa cum se atestă în cazul lui George cel Viteaz – fratele vitreg al lui Siegrified, nibelungul venit pe filieră franceză, cu tot cu Balmug-ul său. În plus, pentru mine cel de-atunci, mă frapa sărăcia de vorbe cu care venea Ispirescu şi dezacordurile gramaticale în manieră regăţeană. Pop Reteganul folosea în schimb regionalismul pe care-l explica întotdeauna în note sau paranteze, dînd textului savoarea unei limbi dispărute. De aceea nu înţeleg retincenţa lui Ovidiu Bîrlea în articolul său despre dascălul ardelean[1]. Şi-a făcut treaba cum se putea mai bine pentru secolul său şi iată, mi-a fost dascăl şi la atît amar de ani de la moartea sa (1905).
Că-mi plăcea să-mi bag nasul în cărţi era una, învăţatul nu-mi plăcea, dar, iată, că şi aşa aveam mult mai mult de învăţat decît de la o învăţătoare bună de ospiciu.
Într-adevăr, bunica mea avea o mare supărare în ceea ce-i privea pe ceilalţi nepoţi ai ei. Nici unul nu îi asculta poveştile şi pentru un povestitor de marcă e cea mai mare nefericire. Ea fusese ruptă dintr-o cu totul altă cultură şi nu putea concepe că cineva nu se va fi bucurat vreodată de basmele pe care le împărtăşea cu mare generozitate.
Eu am fost cel care a spălat ruşinea. Eu o ascultam de mic. La început îmi povestea din minte, cu amănunte, tot ce ştia; putea să facă un basm pentru copii şi cea mai grozavnică întîmplare trăită aievea, dîndu-i tot atîtea elemente cît unei poveşti, făcînd ca tot ceea ce spunea să fie atractiv, mai tîrziu mi-a şi citit.
Mi-aş fi dorit ca învăţătorii să stea mai mult pe lîngă bătrînii de la sate că ar fi fost în infinit mai mult cîştig decît după examinarea de la şcolile de pedagogie. Răbdarea omului de la ţară – mai ales a ardeleanului devenită proverbială, dar şi de rîs pentru cei care vorbesc mai repede decît gîndesc, aşa ca în Regat – cumpănirea vorbei şi iubirea de pămînt ca idee şi ca fapt concret, acolo le-am învăţat. La oraş, însă, văd cum încet se decristalizează adevărata şcoală parcursă acolo, devenind mai nervos, mai supărat, mai iute la mînie din te miri ce.
Tot pe atunci începusem şi să scriu.
Făceam povestioare cu morală, după maniera manualelor, pe care apoi i le citeam cu Dan cu mare plăcere, despre găleţi de lemn sau de aur, despre împărţirea nucilor...
Toate s-au dus, s-a ales praful şi pulberea de tot ce visam atunci că se va întîmpla şi astăzi văd zilnic cum mai moare ceva din mine, din ceea ce mă lega sufleteşte de locurile pomenite, de ideea de ţară pe care mi-o făcusem atunci, numindu-mă cu mîndrie ardelean, adică parte din România. Şi toate astea din cauza unor incapabili, analfabeţi, şnapani antiromâni mascaţi de ţigănimea interlopă, lupi deghizaţi în păstorii a ceea ce a fost cîndva patria românilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu