Se ştie că frumuseţea unui cal stă în nobleţea lui, şi după el îl ghiceşti şi pe stăpîn. Se vede cît de îngrijit este, şi după ce treci de primele observaţii, mergi şi către coamă şi coadă. O iapă frumoasă trebuie să aibă coama deasă, descurcată (ţesălată) şi coada la fel, să nu fie murdară şi dacă-i pe placul copiilor, se face să poarte şi floricele ataşate firelor de păr. Aşa arată o iapă frumoasă. Şi românii ăi vechi au şi născocit o vorbă despre ceva ce nu-i întreg, ce nu-i pe placul lor; spun că e ca o iapă fără coadă. În rezumat, înseamnă că ceva scîrţîie.
Aşa gîndeam, pe cînd m-apucasem de scris, despre poezia fără ritm şi rimă. Astăzi e semn de bravadă să nu le foloseşti, dar în fond, maschează lipsa urechii muzicale. Mulţi cred că a rima e ceva la mintea cocoşului, că formula se găseşte uşor şi că, pînă la urmă nu e mare lucru. Avem dovada pe forumuri, la televizor sau la radio, cînd se rimează orice cu orice şi lumea aplaudă. Lipsă şi de-o parte şi de alta.
După părerea mea în poezie – cel puţin ritmul este de neînlăturat. O rimă folosită fără concursul ritmului păleşte; însă versul alb, ritmat, tot mai aduce echilibru. Nu degeaba ritmul populaţiilor aşa-zis sălbatice stă la baza muzicii, a teatrului etc.
La urma urmelor, poezia înseamnă armonie, echilibru.
Însă toate la un loc nu fac nimic fără idee. Creangă numea literatura de genul ăsta „sfîrîiac”. Citiţi în Călinescu ce înseamnă.
................................................................................................................................................
Pe mine mă îngrozise un text american dat ca exemplu de poezie figurînd într-o antologie de gen. În numita poezie se desfăşura un pomelnic de procente şi de „fapte”, ceva în felul acesta: „70 % din populaţia Americii consumă nu ştiu ce...”. Asta e poezie? Bine. Atunci nu mă mir de inepţiile de prin cărţile de şcoală, semnate de mai noii scriitori români. Dacă Americanii pot scrie prost de ce să nu o facem şi noi?
Pe de altă parte mă supără îndîrjirea în contra rimei şi faptul că e lăsată pe mîna afonilor. Dar poezia se cerne de neghină. Simţi o rimă săracă, un ritm şchiopătat.
Aşa-zisele încorsetări făceau bine poeziei. În afară de modul practic de a ajuta memorarea, separa din capul locului o gîndire nesistematizată – care nu spune nimic – de una cumpătată. Nu se spunea nimic fără cap şi coadă – ca astăzi. Şi-apoi se miră mai noii poeţi că nu sînt cumpăraţi, citiţi... Cu toată auto-glorificarea pe care şi-o fac scriitorii, cititorul vede cu ochiul liber că şi el poate să scrie aşa. Că multe din textele date ca poezii pot fi încadrate cu succes la aforism, la gînduri, la orice, dar nu la poezie.
Pe de altă parte, folosirea unui dicţionar invers (de rime) este la fel de inacceptabilă în procesul de creaţie. La o traducere admit că este de folos. În poezia personală nu. În vremea rimării, Eminescu spunea „înşirînd cuvinte goale/ ce din coadă au să sune”.
Hasdeu, în ultima parte a vieţii, scriind poemul Dumnezeu, poem în vers alb dar ritmat, spune că rima sărăceşte conţinutul de idei, scriitorul fiind încorsetat în folosirea ei, scăpînd esenţialul şi-l critică pe autorul Doinei pentru facilitatea de a rima „Tisa/ Pînsu-mi-sa”. Avea dreptate numai în parte. Într-adevăr se rima mult şi fără folos în secolul al XIX-lea, însă nimic nu te împiedică să separi resturile de adevăratele capodopere.
Cu concepţiile astea începeam acum mai bine de 9 ani să scriu. Doi ani cel mult a durat procesul din care au ieşit ca la vreo sută de texte. Acum ceva timp le-am secerat. Au rămas 50, apoi 25. Azi îmi mai plac vreo 5 din ele.
În tot cazul, cu caietul acela m-am prezentat la Festivalul de Poezie în Avangardă din Sighişoara. Mă chemase un bun prieten de-acolo.
Era pentru prima dată cînd am stat acolo, cazat la hotel, nu în sat. Asta nu mi-a plăcut, dar spirit practic, am acceptat. Distanţa dintre Albeşti şi Sighişoara cu pasul o parcurgi în aproximativ o oră şi un pic. Autobuzele au un regim fix şi dacă nu le prinzi rişti să stai şi o oră în staţie; în plus, biletul te seca la portofel. Acum preţul e poate puţin mai scump decît în Bucureşti, atunci era cam de două ori.
Aşa că am păşit în Sighişoara ca invitat. Mă amuza ideea. Aveam numai o geantă mică în care-mi îngrămădisem strictul necesar pentru 3 zile. Am ajuns în Centru, la Biblioteca din Sighişoara unde se află şi Casa de cultură „Mihai Eminescu”, locul unde avea să se întîmple totul.
Intenţiile au fost bune, oamenii veniţi, întotdeauna au grijă să lase loc şi de mai bine.
Ieşisem la o ţigară. M-am pomenit cu un năpîrstoc lîngă mine, plinuţ şi infatuat şi tuns în maniera Păunescu din tinereţe(nu-i dau numele că figura asta e comună) care mi s-a prezentat...domnul X. Eu văzîndu-i cultul propriu al personalităţii i-am răspuns:
- Nu mă priveşte. Am crezut că va înceta. Nu. Dorinţa de socializare era mare, sau de căutare de adulatori.
- Am 3 volume tipărite de poezii.
- Nu mă interesează, vreau să fumez şi să mă duc la hotel să mă cazez.
- Şi eu vreau. Vin acum.
Am aflat pe drum că e de prin părţile locului, de prin oraşele din împrejurimi. Mi-a spus cît îi place lui Esenin. M-a întrebat ce scriu, a zîmbit vesel cînd a auzit că n-am publicat nimic (el avea 3 cărţi, acum are peste 20!) şi în fiecare mişcare voia să arunce cîte-un aforism bine marcat în manieră Păunescu-Esenin.
Am ajuns în cameră, a venit după mine.
Am coborît la recepţie într-un suflet şi am cerut altă cameră.
- De unde sînteţi?
- Din Bucureşti.
- Atunci rămîneţi dumneavoastră acolo. A urcat cu mine şi l-a condus pe domnişorul poet într-o altă cameră.
Am coborît la masă unde m-am întîlnit cu nişte actori pe care nu-i mai văzusem de mult. Ne-am aşezat aşteptînd să vină comanda. Domnişorul, bineînţeles, de faţă.
Chelnerul, din nebăgare de seamă, a scăpat sticla de apă minerală pe masă. Pohetul imediat a ticluit ceva genial: Oare masa asta de lemn va încolţi? Va da mugur?
La care omul supărat, scrîşnind din dinţi răspunde:
-Dă pe dracu’, mă duc s-aduc o cîrpă!
A mai repetat prostia de vreo două ori pînă i-am spus să tacă.
A doua zi m-am prezentat la festival. Au defilat avangariştii, mulţi au mormăit ceva de neînţeles la microfon, s-au schimbat cărţi cu dedicaţii. M-am dus şi eu la microfon şi am zis ce-aveam de zis, zgomotos. Un scriitor la vreo 60 de ani, chiar din Sighişoara, trimitea bileţele unei fete de vreo 16 ani, scriitoare şi ea, cu versuri atent selectate şi chibzute: „Eu sînt inorogul care vrea să-şi împlînte cornul în...” etc. Şi asta a fost tot.
În aceeaşi zi a venit şi salvarea. Venise Dan din Albeşti, special să mă vadă că auzise c-am poposit pe-acolo. Nu oricum, ci cu jacheta blindată cu sticluţe de palincă. Le-am plimbat toată ziua prin cetate, am filosofat în maniera noastră (nu ar vrea nimeni să afle maniera asta!) şi le-am golit una cîte una. Spre seară trebuia să merg la un concert de jazz. Dănuţ a venit de asemenea, pe două cărări, cam machit ca şi mine.
Dar se putea altfel? A apărut şi ăla mic cu 3 volume (aşa rămăsese de pomină pentru că imediat după ce-şi spunea numele repeta mecanic şi calitatea în care se află acolo: poet cu 3 volume tipărite). Ne-am aşezat pe bănci, undeva în mijlocul sălii de concerte. Eu, pohetul şi Dan.
Pohetul a scos programul festivalului şi, pe verso, s-a apucat să scrie, inspirat de concertul care adormise jumătate din sală. Şi scria. Şi scria...A întors foaia şi scria peste tipăritură şi...scria.
La urmă, văzîndu-mă indispus, a întins foaia lui Dan (oricum, nu conta cine îl laudă!). Dan a luat programul, l-a întors pe toate feţele, a citit tot ce era tipărit, s-a uitat la poză; ca la vreo 15 minute a durat totul. Poetul tremura de sadisfacţie: în sfîrşit unul care-l apreciază. La urmă, Dan i-a întins foaia. Poetul aştepta cu ochii mari verdictul. Dan i-a răspuns:
- Lasă bă, îmi citeşti afară că nu-nţeleg ce-ai scris acolo...
................................................................................................................................................
Trebuia să vină, pentru un spectacol, din Timişoara, Şerban Foarţă. În ultima clipă a anunţat că nu mai poate veni. Aşa că, eu şi Dan Lotoţchi am rămas de avarie. Am adunat versuri, stînd cîteva ore bune în Bibliotecă, din Ş. Foarţă, din Radu Stanca şi din mulţi alţii. Ne-am gîndit aşa. Ca să fie cu schepsis, în faţa unor scriitori, trebuia să venim cu o idee generoasă şi care să aibă şi umor. Aşa că eu reprezentam poezia anti-comunistă pe cînd Dan îşi alesese toate textele din aria odelor şi imnurilor închinate conducătorului iubit. [...]
Toate s-au întîmplat cu concursul lui Sorin Minghiat şi a unui chitarist. A ieşit frumos în cele din urmă. [...]
La sfîrşitul festivalului am rămas cu cărţi dedicate (unul care nu-mi pricepuse numele m-a şi botezat), am rămas cu o cărţulie de la pohet şi cu amintiri frumoase. Am înţeles că, dincolo de orice artă, întîlnirea i-a vizat pe oameni. Era o ocazie grozavă să se reîntîlnească fie şi după 20 de ani – mulţi fiind plecaţi şi din ţară – spre a se recunoaşte. În plus, a fost ultima ediţie a Festivalului de Poezie...
Iar în ceea ce priveşte arta, rămîn la convingerea mea: poezia de azi, fără idee, fără ritm – iapă fără coadă, sau dacă poftiţi, sfîrîiac!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu