Note pentru Cantafabule (III)

3.ANIMALELE FANTASTICE care apar în CANTAFABULE (continuare)

BALAURUL - Pentru început mă voi ghida după un alt articol scris la sfîrşitul secolului al XIX-lea de ilustrul lingvist-filolog-scriitor B.P. Hasdeu în EMR, III.

Spre a arăta de ce preferă pentru dicţionarul său (istoric de altfel) forma BĂLAUR, Hasdeu citează sursele cele mai vechi, din care spicuim:

1. În groapâ adîncâ l-au băgatu, ce era plinâ de gângănii veninate şi de bălauri (Dosofteiu, Synaxar, 1683)

2. Un omu carele într-un munte pustiiu lăcuiaşte şi într-o gură de bălauru sau într-o peşteră de leu sau de urs sau de pardos vieţuiaşte, oare ce fialiu de petrecere va să facă? (Cantemir, Divanul, 1699)

Iată şi concluzia etimologică la care ajunge citînd mai multe surse: [...]Înţelege deja oricine că cuvîntul bălaur, rămas pînă acum o enigmă etimologică, este o formaţiune curat românească din băl, bălan, bălai, însemnînd literalmente: „galben-albui” sau auriu[...]. Concluzionează deci, că bălaur este un adjectiv, mai ales în formele: „Tu şearpe bălaur, tu laur balaur", adică şarpe alb-gălbui (arătînd că laur nu este planta ci chiar numele adevărat al şarpelui mitologic) cum se întîmplă în cazurile lui Făt-logofăt şi Leu-paraleu.

Mergem mai departe, către bălaurul care ne interesează aici, anume cel ucis de Sf. Gheorghe în cetatea Viritului:

Era lîngă cetatea Viritului (Beirut), spre muntele Livanului (Liban), un iezer foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigaş, care, ieşind din acel iezer, pe mulţi oameni îi trăgea în iezer şi-i pierdea mîncîndu-i. Şi, de multe ori, poporul, înarmîndu-se spre uciderea lui, era ucis şi gonit, că apropiindu-se de zidurile cetăţii cu suflarea lui cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte, încît mulţi se vătămau şi mureau [...].

[...]Într-una din zile, adunîndu-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: „Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?” Iar el le-a răspuns: „Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune.” [De la diavolii sălăşluiţi în idoli află că trebuie să dea balaurului în fiecare zi, „la rînd şi cu sorţi” fiecare pe copiii lor, fecior sau fata, ceea ce s-a fi făcut, pînă la fata împăratului]...

[Pe cînd fata împăratului era gata de sacrificiu] a venit acolo Sfîntul mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc şi, văzînd pe acea fecioară stînd pe mal şi plîngînd, a întrebat-o pe ea de ce stă acolo şi plînge aşa? [...] Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rînd, despre balaur şi despre ea.[...]

Acestea grăindu-le fecioara, către Sfîntul, acel balaur înfricoşător s-a arătat, ieşind din iezer, şi se apropia de obişnuita lui mîncare. [...]Sf. Gheorghe s-a însemnat cu chipul crucii [...] şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci, învîrtind suliţa, l-a lovit pe acela în gîtlej şi, rănindu-l l-a culcat la pămînt, iar calul călca balaurul cu picioarele. După aceea, Sfîntul a poruncit fecioarei să lege pe balaur cu brîul şi, ca pe un cîine, să-l ducă în cetate. Iar poporul, privind, a început a fugi de frică.[...] Şi a ucis Sfîntul pe balaurul acela cu sabia, în mijlocul cetăţii. Apoi, scoţîndu-l din cetate, l-au ars...[Proloagele, II]

Aceasta e varianta, să-i spunem aşa, oficială a legendei; în urma ei însă s-a cristalizat o adevărată lume de basm pe care ne-au împărtăşit-o S.Fl.Marian, N. Voronca ş.a. Sîmburele a ceea ce ne interesează se găseşte în legenda reprodusă mai sus.

În încheiere, dau descrierea făcută de Ovidiu Bîrlea, pe baza mai multor texte:

„Forma lor e închipuită felurit. Trupul e de şarpe, sau chiar de om, atît că are coadă şi cap de crocodil, sau jumătate om jumătate şarpe cu solzi de peşte, sau şarpe cu cap de cal. Aripile lor ar fi de os, de aceea nu se pot rupe, iar în gură au clopoţei şi fluiere cu care şuieră ca un voinic. Pot avea mai multe capete etc...”[MEPR]

Acestea sînt fiinţele mitologice pomenite pe albumul celor de la Phoenix. Mai există un caz, însă în textul tipărit de Şerban Foarţă, Phoenix - Versuri, despre care vom vorbi în ultimul articol dedicat acestui album, în care va exista un studiu despre pasărea mitologică Phoenix, lăsată special la urmă.

4. ANIMALELE REALE care apar în CANTAFABULE

SCARABEUL - Simbolismul cărăbuşului provine din mitologia egipteană unde se credea că “soarele este un glob uriaş rostogolit pe cer de cărăbuşul ceresc, întocmai cum gîndacii de băligar rostogolesc cocoloaşele lor pe pămînt.”[M.E.Matie, MEA, 19, după Plutarchos, Despre Isis şi Osiris] Scarabeul era venerat sub numele de Heprer (Soarele răsare).[V.Kernbach, DMG; J.Chevalier, DS]

PASĂREA CALANDRINON – Să fie vorba despre ciocîrlie sau despre grangur? Este greu de zis. Plinius într-adevăr vorbeşte despre icterus care s-ar traduce prin pasare galbenă care vindecă bolnavul de gălbinare...şi la fel spune şi Heliodor în Istoria etiopică urmîndu-l pe Plutarh (Moralia, 681c.): Grangurul (pasărea galbenă) vindecă gălbinarea. Cînd o priveşte un bolnav, această pasăre se întoarce şi se depărtează închizînd ochii, nu aşa cum îşi închipuie unii pentru că îi pare rău de binele pe care îl face bolnavului, ci pentru că privirea lui are proprietatea să atragă la sine răul care se strecoară în el prin canalele ochilor. De aceea el evită ca pe o rană vederea bolnavilor(III, 8).

Fiore di virtu zice aşa, în primul capitol despre dragoste: …iubirea se poate asemăna…cu o pasăre care se numeşte calandrino, care are astfel de însuşire că fiind dusă înaintea unui bolnav, dacă acel bolnav trebuie să moară, calandrino întoarce capul şi nu se uită deloc la el, iar dacă trebuie să scape, priveşte ţintă la el şi toată boala sa iese dintr-însul(trad. Pandele Olteanu).

Pentru a nu ne depărta de ţărmurile noastre, iată textul celui mai vechi manuscris românesc al Florii Darurilor, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea: liubovu aceasta poate să-lu închipuiască o(m) spre o pasăre ce se cheamă caladrinon; ce acea pasăre are aşa nărav şi înţelepciune: căndu duc înaintea omului bolnav şi iaste omul spre moarte a muri, el întoarce capu să nu vadă prea o(m).(f.459r – 459v)

(Va urma)

Notă - Imaginea este reprodusă din Roxburghe Ballads.

Note pentru Cantafabule (II)

3.ANIMALELE FANTASTICE care apar în CANTAFABULE (continuare)

ASPIDA – (în limba greacă, Aspis – şarpe veninos) Enumerată de Marcus Annaeus Lucanus printre viperele Lybiei născute din sîngele Gorgonei, Aspida a beneficiat şi ea, în Fiziolog, de o descriere cel puţin pitorească. Aleg spre exemplificare un fragment din ms. BAR 3275, acesta fiind mai complex: “Aspida este veninată şi lăcuieşte bărbat(ul) la răsărit, iar muierea lui la apus. Şi cînd le vine lor vremea să gonească [cf. Ms. BAR 1151: şi la vreme de împreunarea lor], să înpreună amîndoi. Deci muierea căscînd gura, iar bărbat(ul) îşi bagă capul pre gura ei înlăuntru şi acolo boraşte sămînţa. […]Naşte doi pui şi cînd vor să nască, ei rod pîntecele maicii lor şi ies, iar ea moare. […] Unde zace, ea arde pămînt ca paile din arii.[…]” Vînătorii pentru o o prinde trebuie să o mînie pentru ca ea însăşi să se sugrume, iar după Fiziologul latin, trebuie să i se cînte, căci asfel îşi va acoperi capul cu coada putînd fi lesne de prins. Fiziologul românesc mai spune că: “Aşa merg vînătorii de-ş iau din ea ce le trebuie”, fără a spune ce anume. Un posibil răspuns se află în Milionul lui Marco Polo: [şarpele este ucis de vînători şi îi este despicat pîntecul] şi îndată ce a murit, îi scot fierea din trup şi o vînd foarte scump, căci e cel mai bun leac pentru muşcătura de cîine turbat, dacă se bea atîta cît cîntăreşte un ban mic. [Textul mai spune că fierea de şarpe e bună pentru femeile care nu pot naşte şi pentru vindecarea buboaielor. CIII, p. 115 – 116]

SIRENA – Sirenele care-l încîntau pe Odissevs pe mări şi pe care le-a învins Orpheus prin cîntecul său mai puternic decît al lor, nu sînt sirenele despre care ar fi cazul să vorbim aici. În antichitatea greco-latină timpurie sirenele erau creaturi (omului semi-asemine) jumătate pasăre – jumătate femeie. Cu glasul lor zeesc puteau să încînte (să vrăjească) pe marinari pentru a se arunca în valuri. Pentru mitul antichităţii tîrzii şi al evului mediu s-a păstrat numai acest amănunt, adăugîndu-i-se o altă descriere, aceea a unei femei al cărei corp se termină cu o coadă de peşte. Plinius o descrie astfel pe femeia-peşte:[…] tot trupul le e zbîrlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. […] Dan Apostol, în lucrarea Din Tainele Naturii, aduce mai multe descrieri făcute de navigatori, concluzionînd, pe lîngă alţi specialişti care au cercetat domeniul, că ar fi vorba de un mamifer marin numit dugong-dugong. [v. lucrarea pomenită şi în plus articolul din DMG al lui V. Kernbach].

PASAREA ROC – Dacă în Fizioloage figurează numai un sgripsor care se aseamănă întrucîtva cu Pasărea roc, trebuie totuşi să o căutăm în Cele o mie şi una de nopţi, unde apare episodic şi este descrisă cu lux de amănunte. Poate oricine să se întrebe…ce avem noi de-a face cu pasarea arabicească din Halima? Răspunsul este simplu. Corpusul basmelor arăbeşti a circulat la noi în traduceri făcute din greacă sau din germană (versiunea lui Ioan Barac fiind una din cele mai frumoase, bineînţeles, pentru noi căci în ceea ce priveşte munca de traducător aceasta ar fi mai nimerit numită prelucrare prin intermediar). Cum spuneam, a circulat, deşi apărînd mai tîrziu decît Esopia sau Alexandria, cu funcţia de carte populară. Din păcate s-au retipărit fragmentar Aravicon Mythologhicon sau Halima (după redacţia grecească ce o numea astfel pe Şahrîzîd) şi O mie şi una de nopţi (după redacţia germană, tradusă de Ioan Barac) în CPLR şi ŞA. Repovestirile ulterioare semnate de Eusebiu Camilar, au totuşi la bază cele două lucrări amintite. În ceea ce priveşte versiunea lui Haralambie Grămescu, cea nouă, tipărită în 2 rînduri în colecţia BPT şi în seria aşa-zis necenzurată de curînd, îmi păstrez rezervele ca în faţa unei tălmăciri prin intermediar (foloseşte ediţia franceză Mardrus, care are şi ea de asemenea scăpări şi adăugiri nefericite, completînd textul francez după redacţia rusească ce a folosit, se vede, un alt text de bază).

Întorcîndu-ne la ale noastre, Pasărea Roc apare şi în descrierile călătorilor iluştri, ca, de pildă, Marco Polo; întîi vorbind despre grifon (care, ca şi păsările anca şi simurg, pare să provină din aceeaşi legendă a păsării roc): [În Mogdasio (posibil Madagascar sau Mugudusu al chinezilor)] se găsesc păsări numite grifoni[…], dar nu se arată aşa cum se povesteşte la noi, adică jumătate pasăre şi jumătate leu, ci seamănă cu vulturii[…]. Acestea prin elefantul, îl ridică în aer, îl lasă să cadă ca să plesnească şi apoi îl mănîncă Şi mai spun cei ce l-au văzut că aripile lor sînt aşa de mari, încît acoperă douăzeci (sau treizeci) de paşi, iar penele sînt lungi de doisprezece paşi şi sînt groase cît se cuvine unei asemenea lungimi.” Mai departe, spune: “Băştinaşii din insulă numesc această pasăre ruc dar din pricina mărimii ei, noi socotim că este o pasăre-grifon.”[CLXVII, p. 193]

(Va urma)

Notă: Imaginea este reprodusă din Minunata călătorie a lui Marco Polo după [un..] manuscris din secolul al XIV-lea [prelucrată] de Gh.I. Georgescu [...], cu ilustraţii în text după miniaturile manuscrisului[...].Tipografia Cuvîntul românesc..., Bucureşti...1939 şi reprezintă modul în care miniaturistul şi-a închipuit şerpii pomeniţi de Marco Polo.

Note pentru Cantafabule

Eram în clasa a VIII-a cînd am ascultat pentru prima data albumul celor de la Phoenix, cel care a fost şi a rămas, zic eu şi mulţi alţii, culmea culturală a muzicii româneşti. Cu mintea de-atunci am încercat să dezleg încurcatele iţe ale textelor semnate de tandemul Foarţă-Ujică şi astăzi pot spune că încercarea continuă. Este un album care te provoacă la gîndire, cum puţine realizări din sfera muzicii o pot face. Cu cît îl asculţi mai mult, cu atît vrei să cunoşti mai mult. Dovada o găsiţi şi pe forumul Ceata fanilor Phoenix, unde ascultătorii tineri ai formaţiei au încercat de ani de zile să descoasă misteriile ascunse ale textelor, cercetînd surse cît mai variate. Eu nu fac decît să completez cele ştiute despre album.
La Radio3net am difuzat albumul de vreo 4 ori, integral, tocmai pentru că de fiecare dată descopeream ceva nou de zis despre el. Pentru a imortaliza totuşi acest studiu despre album (şi pentru că într-o emisiune nu este vreme pentru aşa ceva), m-am gîndit să aşez aici ceea ce am găsit, urmînd să completez informaţia în timp.

1. CANTAFABULĂ
Termenul pare să fi intrat în limba română datorită acestui album. Nu-l veţi găsi în dicţionarele româneşti şi nu trebuie tradus după forma: Canta+fabulă că nu ajungeţi nicăieri, termenul fiind rezervat, veţi vedea unei specii aparte de literatură. Termenul e împrumutat din limba franceză: chantefable şi este definit ca scriere medievală, amestec de proză recitată şi de versuri cîntate. A pătruns în limba franceză în sec. al XII-lea şi singura cantafabulă cunoscută este Aucassin et Nicolette: No cantefable prent fin… [cf. Larousse 1967; R.Grandsaignes d’Hauterive, Dictionnaire d’ancien français, moyen age et renaissance, Larousse, 1947].
Aici, cuvîntul fabulă nu trebuie înţeles după sensul de astăzi, unanim acceptat, de poveste moralizatoare cu animale. Fabulă însemna şi legendă, mit sau basm [cf. Hasdeu, EMR, III, articolul BASM].

2. SURSE
Să vedem însă de unde începe aventura animalelor fantastice în istoria spiritualităţii omeneşti. Poate cel mai vechi mit conservat este al omului-peşte: U-anna sau Oannes după sursa care a păstrat mitul, Preparatio Evengelica a lui Eusebius din Cesareea care îl cita pe magul babilonian Berossos a cărui lucrare, Babyloniaka, s-a pierdut: În timpul celui dintîi an, un animal înzestrat cu raţiune, numindu-se Oannes, s-a ivit venind din Golful Persic. Trupul animalului semăna cu al unui peşte. Sub capul său de peşte, avea un al doilea cap. Mai avea de asemenea picioare omueneşti, dar (trupul său) se sfîrşea cu o coadă de peşte. Vocea şi graiul îi erau articulate. […] El îi învăţă scrierea, ştiinţele şi feluritele arte…[V.Kernbach, ME, 219]
Totuşi, cel mai cunoscut şi mai vast inventar de poveşti, legende sau descrieri ale animalelor apare în Istoria naturală a lui Plinius. Aceasta va fi sursa de primă mînă a Fizioloagelor şi a Bestiarelor medievale, lucrări care au circulat în lumea greco-latină din evul mediu pînă în secolul al XIX-lea în manuscrise pe care le vom vedea la momentul potrivit.
Animalele fantastice (şi nu numai) însă, pentru creştini, au servit la ilustrarea învăţăturilor lui Hristos; astfel stau lucrurile şi cu celebra Fiore di virtu (Floarea Darurilor), compilaţie apărută în Italia, care de asemenea a circulat în toată Europa cu funcţia de carte populară. În aceasta lucrare sînt ilustrate prin citate din clasicii greci şi latini, viciile şi vituţile omeneşti şi, într-o anumită secţiune chiar cu descrierea năravurilor acelor animale despre care vom vorbi mai departe şi care au apărut şi în Cantafabulele celor de la Phoenix.
La noi, potrivit BALRV, I, tom II, există 12 manuscrise ale Fiziologului; Citez numai ceea ce ne interesează aici (eu cunosc numai trei din acestea, care de altfel au şi circulat mai mult prin tipărituri):
1. Ms.BAR 1436, 1695, Transilvania – f.46v, Pentru inorog
2. Ms.BAR 1151, 1777, Ţara Românească – f.156v, Pildele pasărilor, Cap. 1 – [Pentru finix]; f. 158r, Pilda a treia, pentru fenicsu; f.159v, Pilda a şasea, pentru cerbu; f.160v, Pilda a optu, pentru aspidă; f. 168r, Pilda a doaozecişiuna, pentru şarpe; f. 169v, Pilda a doaozecişitrei, pentru inorod (sic!)
3.Ms.BAR 3275, 1799, Ţara Românească – f.5v, Pentru firea finezului; f.6v, Iar pentru pasărea finez; f.8r, Cuvînt pentru cerbu; f.8v, Pentru inorog; f.10v, Cuvînt despre aspidă; f.11r, Cuvînt pentru şarpe;
Potrivit aceleiaşi surse, din Floarea Darurilor există 35 de manuscrise din care 9 au fost introduse în vasta lucrare a prof. Pandele Olteanu: Floarea Darurilor. Pentru că nu ne interesează aici în integralitatea lor, las la momentul cuvenit loc pentru pasajele-sursă pentru înţelegerea textelor despre care vorbim.

3.ANIMALELE FANTASTICE care apar în CANTAFABULE

INOROGUL, Monoceros, Unicorn, Licorn etc. Despre inorog, sursele occidentale spun că vînătorul nu-l poate prinde, însă recurgînd la următorul vicleşug izbînda este garantată: vînătorii duc o fecioară în pădure şi o lasă singură.Inorogul, de îndată ce o priveşte, îi sare în braţe şi astfel este încolţit de vînători.[Vezi Fiziologul Latin B, cap. XVI] Această credinţă stă la baza poemului lui Philippe de Thaon care este cîntat pe albumul celor de la Phoenix.
Dar iată o imagine mai puţin cunoscută a sa ( care apare în cele trei manuscrise pomenite ale fiziologului românesc): Ms. BAR 3275, Inorogul este o fiiară mare foarte şi are nasul de os şi-i trece peste gură şi-i ajunge la barbă. Şi nu poate cu buzile a luoa nimic să mănînce, fără numai iarba care şade drept, aceia o paşte, scoţînd limba pre de o parte de nas, o trage. Iar cînd vede orice fel de fiiară, o ajunge şi-ş înfige cornul lui într-însa şi o poartă în cornul lui. Şi după ce să împute în cap lui fiiara, începe a să scurge şi pică pre limba lui, a inorogului, şi aceia îi este băutura […];

DULFUL, dolf, duf, dorf, duh de mare, etc. Animal fabulos, întîlnit în basmele şi colindele româneşti. Probabil o “mitologizare a delfinului” [V. Kernbach, DMG, 153], delphis în greceşte. Despre Dulful de Mare […] poporul nu-şi mai aminteşte nimic astăzi. O rămăşiţă din vechea credinţă o aflăm numai într-un colind, unde acest Dulf […] iese din apă, îşi schimbă înfăţişarea şi mănîncă nişte mere de aur, pe care, fireşte, trebuie să le scape feciorul bun arcaş, în cinstea căruia se cîntă colindul la fereastră, pentru ca, în schimbul vieţii ce i-o dăruieşte Dulfului, acesta să-i dea ca nevastă pe una din cele douăsprezece surori ale lui, sau alte daruri. [T.Pamfile, MR]

VASILISCUL (din greacă, Basiliscos – animal regal); Imaginea unui vasilisc o găsim pe o lespede din Viena; sub imagine stă scris: Anul Domnului 1202, împăratul Friedrich II a fost ales la domnie. În timpul împărăţiei lui s-a născut un vasilisc dintr-un cocoş, în această casă. El seamănă cu chipul tăiat în piatră mai sus; în imagine e o creatură monstruoasă, cu trup solzos de şarpe, cu cap de cocoş, coroană pe creastă şi cu patru picioare [V.Kernbach, DMG, 615]. Descris de Plinius în Istoria Naturală, VIII, 33, Vasiliscul apare şi în Istoriile etiopiene ale lui Heliodor: Cît despre şarpele numit bazilic, răsuflarea şi privirea lui usucă şi preschimbă tot ce atinge.(III,8)

Despre vasilisc, Sfînta Hildegard von Bingen (1098 – 1179) scrie că o broască rîioasă simţind că e gravidă, văzînd un ou de şarpe, se aşeză să-l clocească pînă ce se vor ivi puii ei. Aceştia muriră, iar din oul clocit de broască ieşi un pui care printr-o răsuflare de foc transformă tot ceea ce se afla în jur, în cenuşă. În imagistica creştină, vasiliscul, simbolizînd desfrîul, este una dintre fiarele care sînt învinse de Isus, prin profeţia psalmistului: Pe mîini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur (Ps. 90, 12 – 13). La sfîrşitul secolului al XV-lea, sifilisul era numit: veninul vasiliscului. Vasiliscul poate fi răpus numai dacă i se aşează o oglindă în faţă, pentru a-şi vedea privirea arzătoare. În alchimie, vasiliscul, simbolizează focul distrugător care pregăteşte transmutarea metalelor [cf. H. Biedermann, DS; J.Chevalier, A. Gheerbrant, DS]

(La finalul articolelor voi publica şi bibliografia generală precum şi lista prescurtărilor folosite)

Adiata lui Anton Pann

(fragmente)

În numele Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Amin

Am fost prunc, mă văzui june,

Mai pe urmă şi cărunt,

Ş-acum vîrsta mea se pune

La cincizeci şi trei ani punct.

De am să mai trăiesc încă,

Nu s-a dat să cunosc eu,

C-această taină adîncă

E-n ştirea lui Dumnezeu.

Atîta numai ştiu bine

Că om şi muritor sînt,

Şi soarele pentru mine

Se va stinge pre pămînt.

[.....................]

Iar sufletu-mi să va cere

Nemurirea a-şi vedea

Şi l-a două înviere

Faptelor seamă să dea.

De aceea mai-nainte

De al morţii mele ceas,

Voiesc cu treaza mea minte

O adiată să las:

Rînduind cum să urmeze

Catinca, soţia mea,

Şi cum să-ntrebuinţeze

Mica avuţia mea,

Care toată alt nu este

Decît numai nişte cărţi,

Fiind date dintr-aceste

Şi p-afară-n alte părţi.

Unele-n catalog scrise,

Cui s-a dat pentru vîndut,

Altele iarăţi trimise

Cu scrisori cui mi-a cerut.

Aceste cărţi de s-or scoate

Ş-în casă cite mai sînt

Le las soţii[i] mele toate

Pîn’ la una, c-un cuvînt.

Cum şi alte împreună

Pîn’ la cel mai mic rămas,

Ca pe o soţie bună

Moştenitoare o las.

Adică: mobile, scule,

Ce le-am făcut amîndoi

Cu iconomii destule,

D-a fi-n rînd cu alţi şi noi.

Asta-mi este avuţia

Şi totu-mi agonisit,

Comoara-mi a fost soţia,

Care foarte m-a iubit.

[....................................]

Şi Catinc,-a mea soţie,

Cu care am căsnicit,

Să-ngrijească precum ştie

Şi precum i-am rînduit.

La Viforîta să-ngroape

Trupul meu cînd voi muri,

Ca să mă aibă aproape

Cînd se va călugări.

Unde din starea-mi săracă

Neavînd alt decît cărţi,

Las danie să se facă

O parte din patru părţi.

O parte la cîntăreţe

s-o dea şi la scăpătaţi,

carii doresc să înveţe

şi cer d-a fi ajutaţi.

Iar cărţile celelalte,

Şi cîte nu-i trebuiesc,

Să le vînză c-a sa parte

De cătatu-mi sufletesc.

Tipografia cu toate

S-o vînză iar, rînduiesc,

Şi cu banii ce-i va scoate

Soţiii mele poruncesc:

La mormîndt ca să-mi rîdice

Un stîlp ca un monument,

De marmură, să nu-i strice

Tăria vreun element.

Carele lucrat să fie

Cvadrat şi săpat frumos,

Şi pe dînsul să se scrie

Aceste versuri din jos:

AICI S-A MUTAT CU JALE

ÎN CEL MAI DIN URMĂ AN

CARE ÎN CĂRŢILE SALE

SE CITEŞTE ANTON PANN.

ACUM MÎNA-I ÎNCETEAZĂ,

CE LA SCRIS MEREU ŞEDEA,

NOPŢI ÎNTREGI NU MAI LUCREAZĂ

LA LUMINĂ CĂRŢI SĂ DEA.

ÎMPLININDU-ŞI DATORIA

ŞI TALANTUL NENGROPÎND,

ŞI-A FĂCUT CĂLĂTORIA,

DÎND ÎN LUMEA ALTOR RÎND.

EU AM FOST A SA SOŢIE

ECATERINA DE PANN,

CE CU DÎNSU-N CĂSNICIE

TRĂII PÎN’ LA ACEST AN.

Anul 18...luna....

[.........................................]

Deci după cum tot născutul

Are moarte negreşit,

Aşa şi tot începutul

Trebui să aibă sfîrşit.

Îmi sfîrşesc şi eu cuvîntul

Şi nu mai zic alt nimic,

Asta e aşezămîntul

Al slugii voastre cel mic.

Anul 18[49, fevr. 21]*

Anton Pann, prof. S. sf. Mitr.

Nota.

A XLVII-a tipăritură a lui Anton Pann, foaie volantă, 4 pagini, in folio, 1849. Adiata cuprinde în pasajele suspendate o diatribă în contra soţiei necredincioase şi fiului nerecunoscător. În ultima parte, testamentul cuprindea o sumă de învăţături şi poveţe pentru cei tineri. Textul este împărţit la catrene, la care am renunţat din raţiuni de spaţiu.

Textul este reprodus după: Anton Pann, Scrieri literare, vol.3, text, note, glosar şi bibliografie de Radu Albala şi I.Fischer, EPL, Bucureşti, 1963.

*completat de Anton Pann.

Imagini: Bustul scriitorului de la Biserica Sf. Stelian-Lucaci, unde este înmormîntat Anton Pann. 2. Portret al lui Anton Pann. 3. O partitură a Imnului Naţional, Deşteaptă-te române, compunere atribuită lui Anton Pann. Textul Imnului - scris de poetul paşoptist, Andrei Mureşanu.