Ziua de naştere a lui Gheorghe Şincai

Cîţi dintre cei de azi ştiu că Gh. Şincai e mai mult decît un nume de stradă sau şcoală? Pentru a nu-mi face şi eu păcate, iată în cîteva rînduri, fragmentate din diverse lucrări, o imagine cît de palidă despre cel care a fost divinul cerşetor "cu desagii pe umeri, cu Cronica în sac, cu o naţiune într-o cîrpă" [Hasdeu].

CRESTOMAŢIE

Figura lui Gh. Şincai, pribeagul de-a lungul Transilvaniei, cu desagii în care păstra Cronica, e bine conturată cu trăsăturile ei înăsprite de suferinţă şi îndărătnicie. Născut în 1754 la Şamşud, a trecut prin diverse şcoli pînă ce, la vîrsta de 20 de ani, îl găsim ca profesor de retorică şi poetică la Braj. Şi-n sufletul lui a încolţit dorul de învăţătură înaltă şi de aceea pleacă la De propaganda fide din Roma. O viaţă de muncă statornică începe acum. Şincai scormoneşte arhivele şi bibliotecile Romei, însemnează tot ce-I spunea sufletul că e adevăr, adună material pentru lucrarea menită să lumineze trecutul neamului şi să spulbere afirmaţiile injurioase ale străinilor. Fiecare amănunt, fiecare document e pentru el peatră din temelia unui edificiu istoric, dar şi reazăm pentru fiinţa lui morală închinată unui singur ţel. Şi-a luat doctoratul în filosofie şi teologie în 1779 şi a plecat spre Viena pentru studii de pedagogie, teologie şi drept. Aci a cunoscut noi documente în arhive şi biblioteci şi, în acelaşi timp, a ajuns în legătură cu Samuil Mincu, de la care avea să primească materialul pentru Elementa linguae. Întorcîndu-se în Blaj, îşi începe activitatea didactică şi lucrează la diferite manuale. Cea mai însemnată operă a lui, în acest timp, este fără îndoială organizarea a trei sute de şcoli pentru români. Atmosfera însăţi a vremii îi era prielnică pentru aceasta, căci ideile filosofice ale lui Iosif al II-lea aduseseră prefacerea multor stări de lucruri în împărărţie şi îngăduiseră cultivarea masselor populare. Legile contra iobăgiei, impuse de acelaşi împărat, nu s-au putut aplica din pricina aristocraţiei maghiare şi astfel s-a ajuns la revoluţia(sic!) din 1784, care a aprins sufletul clocotitor al lui Şincai. În curînd el găseşte prilejul de a-şi arăta ideile şi sentimentele. Urmaşii lui Iosif caută să îndepărteze toate măsurile liberale de mai nainte. Din nou se face în Transilvania deosebire între români şi naţiunile privilegiate ceea ce duce la memoriul redactat de Iosif Meheşi în 1791, acel Supplex libellus Valachorum Transilvaniae prin care se cereau drepturi şi se afirma latinitatea neamului. Eder a combătut ideile memoriului într-o lucrare provocatoare. Şincai i-a răspuns printr-o scriere care n-a putut apărea, dar ni s-a păstrat între manuscrisele lui Micu: Responsum ad crisim I.C. Ederi in supplicem libellum Valachorum Transilvanorum.

De-acum înainte se ştia că un om primejdios stăpînirii s-a dat pe faţă… [D. MURĂRAŞU – Istoria literaturii române, ed. a II-a, Cartea Românească, (1941)]

[…] Amestecul lui Şincai în chestiuni unde se ciocniau pasiunile politice a fost un prilej pentru cei care îi erau răuvoitori să-l sape şi, în 1794 I s-a luat directoratul şcolilor. […] Sînt … dovezi că şi episcopul Bob…, a luat parte la urzelile care au avut ca urmare înlăturarea lui Şincai din postul pe care-l ocupase. Pînă în 1796 pare să fi stat tot la Blaj şi atunci îl vedem îndreptîndu-se spre Viena cu gîndul să se apere de învinuririle care I se adusese[ră] şi să ceară reintegrarea în funcţia ce i se luase. Încercare zadarnică, pentru că nimeni din cei puternici nu privia cu ochi buni pe acela care trecea drept un răzvrătit şi fusese ponegrit de duşmani. Grija zilei de mîine îl sili atunci să-şi caute un adăpost, oricît de modest, şi primi să fie preceptorul copiilor unui străin, comtele Vass de Czega din Sinea, căruia-I păstră totdeauna recunoştinţă pentru că a putut să se bucure în casa lui de puţină linişte în vremea cînd alţii, chiar dintre români, se arătase[ră] aşa de fără inimă cu el….

[În acest răstimp a redactat cea mai mare parte a Cronicii; A încercat şi o tipărire, oprită după 1809. Din 1811 i se pierd urmele, viaţa de la această dată fiind reconstituită după relatări răzleţe. A. T.]

În 1866 ziarul Concordia (pag. 226) publică o notiţă din care se putea vedea că el a încetat din vieaţă la 2 noembrie 1816 la Sinea, unde se dusese să găsească un ultim refugiu, lîngă acel strein, Vass de Czega, care-l ajutase şi mai înainte în ceasurile grele pe care i-a fost dat să le trăească. […]

[Ovid Densusianu, Literatura română modernă, volumul I, Bucureşti, Ed. librăriei Alcalay & co., 1920]

Opera lui de căpetenie este: [H]ronica românilor […]. Această operă cuprinde evenimentele de la 86 pînă la 1739. Ea este o înşirare a faptelor an cu an, alcătuită mai ales din citaţiuni dintr-un foarte mare număr de autori streini şi din cronici româneşti însoţite din cînd în cînd de reflexiuni de natură mai particulară sau mai generală, în cari se pot vedea ideile şi credinţele sale.

Din cauza formei adoptate, legătura dintre fapte e slabă.

În judecăţile sale se arată foarte independent şi lipsit de prejudiţii. Deşi călugăr greco-catolic, el nu se dă la o parte de a arăta în adevărata lor lumină pe iezuiţi; deşi unit, el cercetează faptul acesta al Unirii Românilor şi îi arată nu numai rezultatele bune, dar şi pe cele rele.

Viitorul neamului îl preocupă foarte mult. Voieşte ca romînii din Transilvania să fie îndreptăţiţi egal cu ungurii, iar cei din Principate să scape de sub domnia străinilor şi să se poată guverna singuri.

Cît a trăit, Şincai n-a putut publica întreagă această lucrare, pentru că censura maghiară a găsit-o periculoasă şi-a pus această rezoluţie: “Opera e vrednică de foc, iar autorul de furci”.

Grigore Ghica, Domnitorul Moldovei, a cumpărat manuscrisul şi l-a tipărit în 1853. A doua ediţie complectă (sic!): Bucureşti, 1886 (3 volume). [Gheorghe ADAMESCU, Istoria literaturii române pentru şcoalele normale de învăţători şi învăţătoare conform programului din 1910 de - , ediţia a III-a, Bucureşti, Institutul de arte grafice “Flacăra”, 1915]

Hronica lui Şincai este o operă de mare erudiţie şi de mare muncă. Dacă ar fi apărut la timp, ea ar fi adus foarte mari servicii culturii româneşti. Publicată însă la 1853, adică la 142 de ani de cînd fusese scrisă, ea nu mai corespundea vremii în multe privinţi. Astfel, prima parte pierduse orice interes încă de la 1812, cînd P. Maior publicase la Buda Istoria pentru începutul Românilor în Dachia, iar la 1835 se tipărise la Iaşi Hronicul lui Cantemir. [Giorge PASCU, Istoriea literaturii romîne(sic!) din secolul XVIII, vol 3, epoca lui Clain, Şincai şi Maior, Iaşi, 1927]

S[cience] F[iction] Valentin...

Există o zi într-această lume în care „natura toată-i un pupat”, o zi-n care te păleşte liubovul de nu-l poţi duce, o zi în care scoţi din buzunar nişte bani (dar asta-i, pentru noi, românii, tot una!), o zi în care ne plac chiciurile (înţelegeţi cum vă place!) vrînd-nevrînd, o zi în care toţi sîntem mai drăgălaşi şi mai grijulivi...eh, şi aşa mai departe! Şi pentru că trebui să i se zică în vreun fel, i s-a zis Ziua SF. Valentin....în variant americănesc bineînţeles.

Acum cîţiva ani mai asistam cu oarecare interes la discuţiile pe marginea acestei zi. Şi pentru că noi sîntem români am vrut s-avem două zile de-aşa un soi: am scos de la naftalină o chestie care niciodată nu a fost a românilor ci a unei regiuni, va să zică, o chichiţă locală: Dragobetele. De-aci şi discuţiile: că, la o adică, dacă avem deja o zi de felul ăsta de ce-am luat-o pe-aia de la americani?

Aşa zic şi eu. De ce am luat-o de la americani, cînd ea există de secole în Evrop? Doar nu v-aţi închipuit că e o scorneală americană?! Americanii nu-s capabili să dea sfinţi, americanii fac numai pe jumătate ceea ce făceau romanii în antichitate: preiau şi interpretează – dar aici, la interpretare se poticnesc; trec sărbătoarea preluată prin filtrul curcanului la tavă şi cam atît. Dacă se poate rezuma la aşa ceva, e bine, dacă nu...nu!

Pe vremea lui Villon se ţinea ziua acestui sfînt şi chiar protectorul poetului, alt poet – Charles de Aurelians (Orléans) scria „valentine”, rondeluri şi-alte stihuri în care-l pomeneşte pe darnicul Valentin:

A ce jour de Saint Valentin

Que chascun doit choisir son per,

Amours, demourray je non per,

Sans partir a vostre butin?

A mon resveillier, au matin,

Je n’y ay cessé de penser,

A ce jour de saint Valentin.

Mais Nonchaloir, mon medicin,

M’est venu le pouse taster,

Qui m’a conseillié reposer

Et rendormir sur mon coussin,

A ce jour de saint Valentin.

În tălmăcirea lui Romulus Vulpescu:

Acum, de Sfîntul Valentin,

Toţi – sorţilor perechea-şi cer:

Eu să rămîn, Amor, stingher,

Părtaş să nu-ţi fiu la festin?....

Restul, îl ascultaţi pe Nicu Alifantis, că textul piesei de-aici este.

Sfantul Valentin - Nicu Alifantis

Americanii i-au dat numai poleiala – că de-aia am şi preluat-o, poleială adică staniol. Altminteri, de la franţuji nu puteam şi nici de la engleji (spune Shakespeare şi el în cîntul Ofeliei din Hamlet de ziua Sf. Valentin)că nu erau ortodocşi ca noi şi Sf. Valentin nu apare în calendarul ortodox în dreptul datei de 14 februarie...aşa că românii nici nu-l ştiau. Se vede de altfel că, pînă într-un punct, românii nu-şi botezau copiii cu numele sfîntului.[Totuşi se întîlnesc formele Balint, Bălint derivate din rădăcina numelui Valens, Valent, de provenienţă maghiară. v. C. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1975;]

Aşadar ziua sf. Valentin – ca sărbătoare nu poate să fie a noastră (prin tradiţie, prin biserică etc.) – dar putea să fie preluată ca orice brand şi dusă acolo unde îi e locul – în ridicol.

Să vedem însă ce e cu Dragobetele...

Un anume prezentator de emisiuni de divertisment face caz astăzi de atare sărbătoare, însă din patriotism local, cum se va vedea.

MICRO-DOSAR

G. D. Scraba (citez după I.A.CANDREA, Iarba fiarelor) pomeneşte 53 de „sărbători superstiţioase” pe care le ţin oamenii de la ţară, în afară de sărbătorile bisericeşti. Printre acestea se numără şi Dragobetele, cap de primăvară ţinut pe 24 februarie (rău de boale; sărbătoarea aceasta o ţin păsările, căci atunci se logodesc) [!!!] (op.cit. pgg. 123, 125)

Romulus VULCĂNESCU: [La 3 martie] se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului. Sărbătoarea închinată păsărilor cerului relevă de fapt perioada rutului la toate animalele. De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic şi la oameni, devenind astfel şi o sărbătoare a erotismului, a însurătăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor.

Simeon Fl. MARIAN plasează Dragobetele la-ntîi de martie şi descrie sărbătoarea ca fiind asemănătoare mărţişorului. Citează surse din comuna Saran, jud. Constanţa şi comuna Mărgineni din Făgăraş. Dintr-o altă sursă preia un text care descrie ziua de mărţişor – fără a pomeni numele de dragobete. Interesant este şi următorul rînd in Calendarul pe anii 1882-1883: „ În alte locuri însă ar însemna dragobete un gîndac alergător, ce-l folosesc descîntătoarele la descîntecele de dragoste”.

Căutînd Dragobetele prin dicţionare...la fel de mult te încurci:

RESMERIŢĂ: Ziua de 1 Martie se chiamă dragobetele şi se serbează de popor făcîndu-se apa de dragoste. [...] Resmeriţă mai dă şi o etimologie fantezistă: daco-gr.- tragopodos şi lat. trago-pedes – cu picioare de ţap adică, faun!!!] (1924, ed. unică)

ŞĂINEANU: Numele zilei de 1 Martie...(...) [Forma oltenească de la Dragu (cf. Brabete – vrabie)]. (ediţia a VI-a, 1929)

I.A.CANDREA : Ziua de 3 Martie pe care o ţine poporul prin nelucrare, pentru că o sărbătoresc şi păsările, care în această zi se logodesc; i se mai zice şi cap-de-primăvară. (1930, ed. unică)

Ceea ce au în comun Dragobetele şi Sf. Valentin este tocmai semnificaţia; citim în CHAUCER (1340 – 1400)

...On Seynt Valentynes day,

Whan every bryd cometh ther to chese his make,

Of every kynde thet men thynke may;

And that so huge a noyse gan they make.

[The Parlement of Foules]

...Era de Sfîntul Valentin,

Cînd vin ca să-şi aleagă-aici perechea

Sodom de păsări de-orice soi şi cin,

Făcînd o larmă de-mpuia urechea...

[Divanul Păsărilor( 1380 – 1386?):, trad. Dan DUŢESCU, strofa 45]

Aşadar, ambele sărbători sînt legate de ritualul de împerechere al păsărilor.

Apariţia Dragobetelui este plasată în secolul al XIX-lea (N. Constantinescu) pe teritoriul sudic, sud-vestic al României, adică pe teritoriul Olteniei, ceea ce nu face din această sărbătoare decît una locală, necunoscută tuturor românilor din trecut. Greşeala au făcut-o, mai demult, primii folklorişti cînd, culegînd diverse informaţii din zone restrînse le-au dat ca fiind ale tuturor românilor: Sim Fl. MARIAN şi N. VORONCA: Bucovina, Tudor PAMFILE: Tecuci etc. Atunci, pentru a se demonstra unitatea de limbă şi tradiţie între cele trei provincii, s-a recurs şi la acest fel de artificii.

În ceea ce priveşte promovarea sărbătorii – asta mi se pare o greşeală majoră care se împotriveşte tradiţiei: o tradiţie se impune natural nu cu forţa, nu organizat după vrerea unora.

Prin urmare, nici una, nici cealaltă variată nu pot trece de examen: Prima variantă, a sf. Valentin fiind importată, fără fond în cultura noastră şi cea de-a doua, a Dragobetelui fiind o forţare către ceva ce nu a fost niciodată: sărbătoare ţinută de toţi românii.

CANDREA, I. Aureliu –ADAMESCU, Gh. – Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”.Ed. Cartea Românească S.A. Bucureşti 1930.

CANDREA, I. Aureliu – Iarba Fiarelor, studii de folkor, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.

CHARLES d’ Orléans, Poezii, balade, cântece, carole, lamente, rondeluri, selecţie, echivalenţe româneşti, prefaţă, bibliografie, note, indici, [...] de Romulus Vulpescu, Univers, 1975

CHAUCER, Geoffrey – Legenda femeilor cinstite şi alte poeme, traducere, introducere, prezentări, note şi comentarii de Dan Duţescu, Cartea Românească, 1986.

CHAUCER, Geoffrey – The works of ~, editet by Alfred W. Pollard, H.F. Heat, M.H.Liddell, W.S.McCormick, London, Macmillan and co., 1898

MARIAN, Sim.Fl. – Sărbătorile la români, studiu etnografic, vol II. Păresimile, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001.

RESMERIŢĂ, Al. – Dicţionarul etimologico-semantic al limbei române, tipografia Ramuri, 1924

ŞĂINEANU, Lazăr – Dicţionar universal al limbei române a noua ediţiune , revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a, ortografia Academiei Române, ed. Scrisul românesc S.A. (fost Samitca) [f.a.]

VULCĂNESCU, Romulus – Mitologie Română, editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987

Notă : Imaginea îl reprezintă pe ducele Charles d'Orleans.

GEMENII DIN SIAM. UN ARTICOL ROMÂNESC CONTEMPORAN, "FAMILIA" 1868

Scotocind prin studiile şi culegerile de folklor din arhiva revistei "Familia" , publicaţie fondată de Iosif Vulcan în 1865, am găsit şi acest articol nu atît interesant cît caraghios. Şi nu din vina autorului său ci pentru convingerile pe care, se zice că, le-ar fi avut celebrii gemeni din Siam, care au şi dat numele acestei anomalii.

Gemenii de la Siam

Renumiţii fraţi gemeni de Siam, anume Shang şi Eng, cari din naştere sînt lipiţi unul de altul şi cari trăiesc nedespărţîţi pînă astăzi, în zilele aceste şi-au arătat dorinţa de a se despărţî prin operaţiuni chirurgice. Aceşti gemeni în anii 1827 şi 1828 umblînd prin oraşele cele mari ale Europei au produs o mare curiozitate şi cîştigînd o sumă mare de bani s-au dus în America, unde în Carolina nordică şi-au cumpărat o proprietate întinsă; s-au făcut proprietari mari şi s-au căsătorit luînd două surori de la cari au avut amîndoi cîte noă copii. Acum fiind în etate de 59 de ani, au început a gîndi că moartea unuia poate causa moarte şi celuialalt şi s-au otărît a merge la Paris, ca operatorii de acolo să-i taie de / [coloana II] cătră olaltă. Carnea ce-i lega deolaltă e aproape de animă (cit. inimă) şi plumîni şi e de 10 – 12 degete de groasă. Ambii fraţi în unul şi acelaşi moment au un singur simţămînt, simţesc una şi aceiaşi impresiune în nervi şi în corp, din care causă şi operaţiunea se crede a fi imposibilă. Această ştire are să causeze mare curiositate în toată europa. Altă causă şi cea mai importantă pentru ce voiesc aceşti gemeni a se despărţî este politica[nn.!!!!].Shang este întru toate credincios uniunei, iară Eng a fost totdeauna secesiunist, această diferenţă de păreri li-a amărît viaţa într-atîta, încît nu mai se poate amărî o viaţă a unor oameni împreunaţi întru toate unul de altul. Deoarece dară politica le despărţî sufletul deolaltă, acuma n-au altă dorinţă, decît să fiă despărţîţi şi corporalminte; deci au mers la Paris să se useze de desteritatea renumitului medic Dr. Nelaton, careşe la 1863 a fost medicul lui Garibaldi. Altmintrea în tot casul va trebui să se facă operaţiunea, cu atît mai vîrtos, fiindcă în fiecare minut se poate întîmpla moartea unuia sau altuia dintre ei.

Pe lîngă toate, că medicii cei mai esperţi afirmă, cum că despărţîrea lor se va poate esecuta fără periclu, totuşi luînd în consideraţiune, că aceşti doi fraţi sînt din naştere legaţi deolaltă, abia se poate cugeta grozava durere, ce au a suferi cu ocasiunea operaţiunei. – De sine se înţelege, că fiecare are numai cîte o mînă, carea însă o poate întrebuinţa după plac.

(nesemnat)

Familia, Foaia enciclopedică şi beletristică cu ilustraţiuni, Pesta, Vineri, 27 sept[emvrie/] – 9 oct[omvrie, stil nou], anul IV, 1868, nr. 34.

Pag. 405

[transcriere şi interpretare a textului latinist, Alexandru Turcu]

SĂRBĂTORILE DE IARNĂ LA „ROMÂNI”...ASTĂZI (fragment)

1. Introducere
sau singura parte serioasă din articol

Întăi, cu sfială-mi cer iertare iluştrilor domni cari au scris mai ’nainte bogate studii asupra sărbătorilor româneşti, domni atît de dragi mie, cum ar fi frumos dragi să fie şi românilor de astă-zi, căci lor au fost dedicate munca, priceperea şi dragostea lor, şi i-aş numi pe doi dintre ei: Simeon Florea Marian şi Tudor Pamfile; primul, care a început lucrul la vasta lucrare despre Sărbătorile româneşti, cel de-al doilea continuîndu-le şirul formînd o a doua trilogie excepţională; Spuneam că-mi cer iertare. Pentru că le-am folosit titlul de Sărbătorile la români.
Nu-i voi cita decît în treacăt; lucrărilor d-lor se găsesc încă în anticării şi librării şi bine-ar fi să le cumpăraţi şi să le cetiţi. Nimic nu ar fi mai frumos. Astfel aţi înţelege de ce bunii şi străbunii voştri puneau un pahar cu apă pe fereastră, bătînd 12 mătănii dinaintea paharului şi-abia după aceea se culcau în noaptea Anului Nou, de ce presărau sare-n coji de ceapă (nu numai pentru previziuni meteorologice!) etc. şi poate nu vă veţi mai uita ciudat la dumnealor. Veţi afla deosebirea între colindători şi plugărari, cum stă treaba cu ficiorii, ce se plătea colindătorilor, ce se cînta la Crăciun sau Anul Nou.
Pe lîngă aceste studii mai puteţi găsi, mai greu de astă dată, colecţiile vechi de colinde, transcrise din manuscripte (unul publicat de Mozes Gaster ca prototip al colecţiei de Cîntece de stea a lui Anton Pann), colecţia lui Anton Pann (urmată şi de melodii, ca Steaua sus răsare sau Trei crai de la răsărit, prima dată tipărite cu acea ocazie), cîteva din colecţiile lui Alecsandri, At. Marienescu, G. Dem. Theodorescu[1] etc. Poate în timp vor intra cîteva din acestea în biblioteca românească, site-ul frate al acestuia.
Din păcate aceste tradiţii nu mai există. Melodiile cîntecelor de la sărbătorile de iarnă zac neascultate de români în arhive de folklor, preferîndu-se falsurile uşor de demascat ale pseudo-cîntăreţilor de muzică populară; sînt preferate versurile adăugate de te miri cine colindelor vechi şi cineva ne îndeamnă să credem ca aşa arătau tradiţiile noastre.

2. Ce înseamnă sărbătoare pentru românul de astăzi.
Catehism.

Cîntec. Joc. Şi voie buna.
Î.Ce reprezintă Crăciunul?
R. Cadouri. Mîncare. Băutură. Manele.
Î. Cine v-a învăţat aşa?
R. Aşa e tradiţia.

Cam aşa ar răspunde majoritatea aceea cari, pe placul preşedintelui, ascultă manele, mănîncă atunci cînd are ce ca un porc, bea de stinge etc. Cel necăjit îşi cumpără ce poate, cu ce are şi încearcă să se bucure. Îmbuibatul din contră, are cu ce, are ce...dar bucuria i se îneacă în aburul alcoolului scump. Beţivul de rînd nici nu ştie că e sărbătoare.
Preşedintele nostru probabil că ascultă manele, bea (o face şi cînd nu are rost), bagă-n traistă, rîde a p...., îşi pupă-n creştet coţo.enele şi...aşa tinde să facă şi majoritatea care-i, cum spuneam, pe placu-i.
Cine dă, deci, din buric sărbătoreşte tradiţional.

3. Ce ne învaţă televiziunile de Anul Nou?

Am rămas cu un gust amar după acest „revelion”... În fiecare an a fost aşa, dar parcă lucrurile prind o amploare prostească.
Fie că era Protv sau Antena 1, televiziunile probabil cele mai urmărite de cei de astăzi, am avut în faţă panorama (pot spune şi panarama, că DEX-ul ne-nvaţă că înseamnă acelaşi lucru) celor de obicei vieţuiesc la şatră [la modul tradiţional]. Puteam asculta manele...nu variate pentru că pe toate posturile revelioanele înregistrate găzduiau aceiaşi ţigani. Nici măcar cu alte pălării.
Chiar aşa am ajuns? Să ne uităm în noaptea Anului Nou într-o cutie cu mulţi ţigani?
[Trebuie însă notat ceva, pentru orice eventualitate. Dispreţul meu pentru aceşti ţigani nu este de natură etnică, etc, etc, nici măcar pentru că propagă cel mai spurcat gen muzical de la noi; ci pentru că aceşti ţigani sînt cîntăreţii de curte ai interlopilor dacă nu sînt înşişi de acelaşi soi şi pentru că românul prost îi priveşte ca pe Dumnezeu luîndu-le apucăturile maimuţeşte şi comportîndu-se ca atare. ]
Aş minţi dacă aş spune ca au fost numai ţigani...

4. Naşterea noilor manele...sau drumul pavat....

Publicul românesc, cred asta cu tărie, a fost pregătit pentru apariţia manelelor. A fost un fel de „asta ne mai lipsea!” Şi acum îmi cer din nou scuze pentru cei care nu gîndesc la fel, dar e vremea să se pună un semn de întrebare în dreptul unor nume.
Merg pe ideea că ştiţi istoria manelelor. Adevăratele manele, care pe plac românului nu au fost nici mai demult. Le-a cules Anton Pann cînd le pierise splendoarea în volumele Poezii populare, Cîntece de lume şi Spitalul Amorului. Deşi Alecsandri le lua în rîs, Caragiale le taxa necruţător, ele aveau totuşi o dulceaţă ce lipseşte astăzi cîntecului pseudo-lăutăresc. Alecsandri include cîteva de la Anton Pann, în colecţia sa procedînd cum va proceda Eminescu[2] mai tîrziu.
Manelele noi au avut cea mai frumoasă copilărie în vremea instaurării puterii „populare” a Partidului Muncitoresc Romîn. S-au dat dispoziţii de a se scrie versuri cu tentă populară, să fie incluse în colecţiile serioase de folclor şi să fie interpretate într-o veselie la diverse ocazii. Astfel, folklorul autentic începea să fie strangulat încet-încet.
Un Ion Gh. Boldici (n. 1917), funcţionar al Ministerului Apărării Naţionale, poet de ocazie cu un manuscris la sertar, debita în 1949, „poiezia” Chiaburul, din care citez cîteva rînduri, că sincer mi-e scîrbă:
Proţăpit şi răşchirat
Trece ca ursul prin sat.
Ochii verzi ca de blesteme
Sunt sub frunte două gheme.
Unul minte, altul fură
Bucăţica de la gură...etc..
Cu pumn strîns, cu faţa suptă,
Satul a pornit la luptă.
Vor să lepede din cîrcă
Blestemata de năpîrcă...[!!!]

Într-un viitor articol am să vă fac cunoştinţă cu un chiabur. Să vedem dacă se aseamănă cumva cu cele scrise de aşa-zisul poet. Aceasta a fost o mostră de poezie populară fabricată.
Mai avem cîteva:
Alelei boieri, boieri,
Mereu lacomi de averi...
Sau
Frunzuliţă frunzişoară
Subţirică verzioară...
Să cînţi, frunză, plugul,
Nu de lemn! Ci tras cu spor
Peste glie de tractor!

Cîntă frunză, muncitorul
Care-a făurit tractorul....
Secera sus! Sus ciocanul!
Cît doi ani ne fie anul...
[Mircea Bonda(n. 1924)]

Făceau la comadă şi ghicitori:
Din pîntec scînteia ţâşneşte[3]
Se împrăştie de-a-lungul, de-a-latul,
În nopţi de oraşe azi creşte
Ca mîine s’o aibă şi satul. (Lumina electrică)
[Al. Dinu Ifrim, funcţionar la Magazinul de Stat Bucureşti-Victoria]

O olteancă pe care nu o stimez, Stela Nicula, contabil la Ministerul Sănătăţii dejecta următoarele şire:
Strigări ca-n Ardeal (sic!)

Bate lică (!!) talpa bine – hop lele!
Şi te uită către mine – hop lele!
Să mă vezi mîndru-s cătană
Cu capela pe-o sprânceană!
[...]
Frunză verde de dudău
Drag îmi e sătucul meu
C’am o mîndră sprâncenată
Subţirică şi înaltă
Ştie să toarcă fuior,
Ştie conduce tractor!

[....]
Iiu, iu, iu şi iar iu, iu
Strungu merge parcă-i viu!
Îi dau zor şi mă grăbesc
Planul vreau să-l depăşesc!
*
I’auzi, i’auzi, i’auzi ia
Cum aleargă suveica
Mîndra ştie-a o mâna
Fincă-a (sic!) depăşit norma
*
Ia zii (!) una mai cu zor
Mîndra mea e pe tractor
Ştie bine – a-l „conducea”
Tare mă fălesc cu ea! [..][4]

Autoarea zice că-s strigările ca-n Ardeal, dar face gafă după gafă. Lică nu se spune în Ardeal, ci în Oltenia; Frunza de dudău nu e nici ea ardelenească cum nici iu, iu, iu nu-i! Defapt, ce să spunem de aceste subtilităţi, cînd autoarea, bine se vede că nu stăpînea nici pentru clasele primare limba română!
După ce aceşti tineri de frunte începuseră să creeze folclorul nou (fără k că era cam burghez) au apărut şi tineri interpreţi care, unii pînă azi, sînt preferaţii românilor. Şi dacă în primă perioadă cîntau pe o literatură asemănătoare celei de mai sus, mai tîrziu au crezut de cuviinţă să prelucreze mai departe şi ei, falsificînd de la text la mesaj rostul cîntecului popular. S-au creat hituri în folclor şi aşa au rămas lucrurile pînă astăzi. Avem exemple ilustre: Loghin, Dolănescu, Cîrneci etc...Lista e prea lungă şi zău, e păcat că am uitat-o pe Maria Tănase, una din puţinele cîntăreţe de folklor autentic, l-am uitat pe Zavaidoc...
Cu folclorul pervertit am mers totuşi înainte. Şi nici în muzica uşoară nu stăteau mai bine lucrurile. Dacă Ţărăncuţă, ţărăncuţă, cîntec vechi de altfel, care vorbea despre fata de la ţară un pic searbăd, dar o aşeza duminica-n biserică nu-n horă cum cîntă Dan Spătaru, făcînd-o şi mamă eroină într-o strofă adăugată ulterior, poate fi totuşi digerată, copiuţele ticluite după muzica italienească de marii noştri compozitori cu care atîta ne fălim astăzi, cu versuri proaste care cu toatele spun aceleaşi lucruri, lucrurile stau altfel.
Şi spre finalul Cenaclului Facăra se petrecea aşişderi; Avem un exemplu notoriu: Puştoaico...tu ai sînge de viperă. Să mai spună cineva că „Dragostea e ca şi-o rîie” a lui Zavaidoc e o comparaţie neplăcută!
Aşa, după 1990...ne-am trezit cu manelele.... Publicul era pregătit!

5. Ne întoarcem la revelion...şi punem punct

Cum spuneam nu au fost numai ţigani la revelioanele televizate. Au fost şi excepţionalii noştri cîntăreţi de muzică populară. Cînd i-am văzut împreună în centrul camerelor de filmat am realizat cît de mult se-aseamănă. Maneliştii şi interpreţii de muzică populară (sic!). Scenă curat orwell-iană.
Mi-au lăsat un gust amar. Mai ales pentru că nu prea ar fi avut cine să-i înlocuiască.

[1] Nu le veţi găsi în ediţiile cenzurate:Atanasie Marian Marienescu (sic!. Numele îl semna cu Ath.) Poezii populare din Transilvania, 1971, ed. Minerva, Bucureşti [ se dau numai colindele aşa-zis „lumeşti”, exceptîndu-se cîntecele de stea]; G. Dem Teodorescu [şi el îşi semna numele cu Theodorescu], Poezii populare ale românilor,.colecţia BPT [unde apar numai pluguşoarele].
[2] Poeziile populare culese de Eminescu (mai mult din alte manuscrise decît de pe teren) au apărut postum ca mai toate scrierile sale.
[3] Atunci încă se folosea î din a.
[4] Toate rîndurile (sau „versurile”) reproduse fac parte din volumul: Atelier literar, Cenaclul Ion Păun Pincio, Culegere, [cu o] prefaţă de Al. Şahighian [secretar al Uniunii Scriitorilor din RPR], 1949, editura confederaţiei generale a muncii.