Zodiacul românesc

Cel mai vechi zodiac românesc: Rudejniţa Popei Ion Romînul (1620)

Studiu de N. Cartojan

(fragmente)

Cărţile de prevestire, care pretind că desvăluie tainele viitorului, soarta omului şi schimbările ce se vor petrece pe faţa pămîntului după mersul constelaţiilor cereşti – cărţi care îşi au originea lor îndepărtată în credinţele astrologice ale Asirienilor – au pătruns de timpuriu în literatura noastră veche.

Cea dintîi carte ieşită din tiparniţa instalată la Alba Iulia, cu materialul adus din tipografiile muntene ale lui Matei Basarab, de către Vlădica Ghenadie, cuprinde [...] alături de cîteva texte religioase, o Pashalie şi 2 cărţi de prevestire: Gromovnicul şi Trepetnicul.

Cartea a fost tipărită, după toate probabilităţile, în 1639. Texte de prevestire circulau însă, în literatura noastră, înainte de această dată. Dovada ne-o înfăţişează Rojdanicul de Rujdeniţa copiată în anul 1620, în satul Sîmpetru din Ardeal. Rojdanicul, sau cum i s-a zis mai tîrziu, Zodiacul, este cartea care prevede caracterul şi viitorul omului după luna sau după constelaţia în care s-a născut. Textul Rujdeniţei se află, precum se ştie, în aşa-numitul Codex Neagoeanus, un manuscris în 8˚, a cărui descriere am dat-o, după d-l I. Bianu, în lucrările mele anterioare asupra Alexandriei. [...]

Textul Rujdeniţei se află copiat pe foile 137 – 141 ale manuscriptului şi începe, după normele calendarului bizantin, cu luna: Răpciune – Septembrie. Cuprinde încă cele trei luni următoare, pînă la Indrele (Decembre) inclusiv. Foile cu restul de 8 luni – deci trei pătrimi din materie – s-au pierdut. Textul este scris cu cerneală neagră spălăcită; numele lunilor cu cerneală roşie. În cuprinsul fiecărei luni, materia capitolului este grupată în 2 paragrafe distincte: primul, conţinînd prezicerile privitoare la soarta băieţilor; al doilea, prevederile privitoare la viitorul fetelor. Litera iniţială a fiecărui paragraf, sau de cele mai multe ori cuvintele începătoare:”de va naşte”, sînt de asemenea transcrise cu cerneală roşie. Textul prezintînd interes atît din punct de vedere filologic cît şi din punct de vedere istoric literar, îl publicăm în paginile următoare, după normele statornicite prin congresul filologilor, ţinut la Cluj, în 1925: text facsimilat şi transcriere fonetică[1]. […]

FRAGMENT DIN TEXT

Începu[iu] Rujdeniţa

Luna Răpciuni – de va naşte ficiorulu, fi-va cinstitu. 1,2,21 de a[n]i, elu va boli rău , ci nu va muri. Năroc va ave la oi şi la totu dobitoculu; şi de o vită în 4 picioare va scupa. Şi va fi îmblător în cale; si va fi vorovitoru; şi va fi grijiv. Şi carne de capră să nu mînce. Într-aceea lună ce-au născut, cîndu va tuna, să nu margă sup copaci. Şi va fi iubitoriu la ospeţ şi la cărtulari şi va fi înţeleptu //Şi să-şi facă părăclisul B[ogorodi]ţei. Şi va fi bărbat şi numai de Dumnezău ce să va teme. Şi de cătră bătr[îneţe], bine va vie. 1, 2, 15, 32 let, elu va boli şi v’ave primejdii, ci nu va muri: ce de va trece de acele, elu va vie 101 let. De să [va] războli : leac 3 grăunţe de dafinu şi uleiu de lemnu şi tămîe albă; să le mestece şi să va sănătoşi. Să slujască Sîmtă Mărie Mică.

De va fi fată , trei ai va boli rău. Şi va fi lungăreaţă în faţă; şi va fi vorovitoare; şi iubi-va la oaspeţi şi va fi mînioasă, ce nu va ţine multu. Şi mulţi bărbaţ[i] o voru cere.// Şi iubi-va şi un voinicu; şi nu o va luo; şi va luoa altulu; şi cu elu bine va vie şi va face gloată mestecată. Şi de tînără să va teme că nu va face ficiori iar apoi multu să va ….Şi va muri un ficior de bube. Şi noapte să nu be apă; şi să nu îmble noapte, ca va dobî[ndi] o greţă şi va ave vedere nainte sfatului. Cîndu va fi de 12 ai, Vineri să nu lucre nemica, nici să mănă(în)ce de 2…, ca să nu o doa[r]e capul, nici ochii. Năroc va ave la stup şi la oi şi la vaci negre. Si va boli de vărsatu; şi v’ave un semnu în cap şi într-o mînă şi întru picioru; Primejdi v’ave 6 ai: 11, 38 let de va trece ia va fie vie 75 let. De să va războli, leac: floare de tran[d]afiru şi rădăcină de bujor şi tămîe albă; să le mestece, să să ungă şi să va vindeca. Praz[nic]: Uspenie. […]

(după DACOROMANIA, V, 1927 – 1928)

Gromovnic

Mozes Gaster

(fragmente)

Ideea fundamentală a tuturor prevestirilor este, că nimic nu se întîmplă în lume, fără vreo cauză oarecare şi că toate lucrurile lumei acestea stau într-o legătură misterioasă între dînsele. […] La noi [Gromovnicul] a venit…de la slavi, precum arată şi numele, care se derivă de la grom: tunet. Iar slavii au luat-o, ca mai toată literatura lor, de la grecii care au asemenea gromovnice[…]. Pe lîngă Bromtologium posedă grecii şi încă un Sismologium adică prevestiri [de] cutremur[e].[…]

TEXT

(1799)

Leu

De va tuna în numărul leului (10,11 ale lunii, n.n.), în oameni va fi moarte şi în grîne va fi stricăciune; iar într-alte hrană va fi roade. Şi în latura despre apus va fi durere între oameni, însă mai vîrtos zgaibe şi pecingini şi

în oameni mari va fi moarte rea; şi iarna va fi mare şi ploioasă şi celor înţelepţi va fi pagubă…

Fig. 1 - Zodiacul de la Voroneţ

Obrociri de zile

În calendarul nostru vine apoi un fel de clasificare a zodiilor adică: 1. Berbecele; 2. Viţelul; 3. Fata; 4.Peaştele – aceste zodii sînt bune; 5. Gemănul; 6.Cumpăna; 7. Vînătoriul; 8. Udeala – aceste zodii sînt de mijloc; 9. Racul; 10. Leul; 11. Cornul de capră; 12.Scorpia, aceste zodii sînt rele.

TEXT

Cu zodia Ţapului şi a Vărsătoriului de apă. Cine să nasc întru aciastă planetă, sînt mîncitori, vicleani, lacomi, gînditori, mîlcomişi, iubitori de avuţie, mînioşi, neiubitori de muieri, sărăcăcioşi, scumpi, foarte păzitori de taină, face pre om smolit, dîrz şi beţiv, căutătura lui tot la pămînt caută, şi planeta aciasta iaste din pămînt. Dimocrat zice: ca această planeta face pre om scump….Nasul lat şi cărnos, în genunche tare, în pîntece slab, lesne să bolnăvesc”.

(după Mozes Gaster – Literatura populară română, 1883)

În final mai reproduc o “zodie” dintr-un volum relativ recent, din 1942:

Zodia Peştilor

Cine se naşte sub acest semn al Peştilor nu va fi nici mare, nici mic, scurt la grumaz, minunat la faţă, frumos la statură, drept, bun, plănuitor; cînd se supără, se îngălbeneşte, mîndru şi îndrăzneţ şi plecat către învăţătură. Va avea un semn la mînă sau la faţă, mare la chip, nasul de mijloc, buzele cărnoase, voinic şi viclean.

Pe nimeni nu va crede, se va lăuda cu învăţătura, din patria lui va călători şi de la străini multă bogăţie va cîştiga.

Iar copilele ce se vor naşte în această zodie vor fi mînioase şi iubitorare de pricini, înşelătoare, iubite de oameni, de bărbatul cel dintîi se vor despărţi şi se vor însoţi cu un altul, care li se va părea mai bun.

[după Carte de visuri perso-egipteană[…],Tipografia Krafft & Drotleff, Sibiu, 1942.

---

[1] Din raţiuni de spaţiu am renunţat la facsimil.

ORIGINALELE PARODIILOR LUI TOPÎRCEANU (I)

HOMER – Chinurile lui Ulise

AL. DEPĂRĂŢEANU – Vara la ţară

OCTAVIAN GOGA – VADE RETRO

MIHAI CODREANU – Testamentul unui poet cunoscut

CINCINAT PAVELESCU – Epigrame

DEMOSTENE BOTEZ – Tristeţi provinciale

TUDOR ARGHEZI – Blesteme

Trebuie să avem în vedere două aspecte ale parodierii la Topîrceanu: unul ironic la adresa autorului originalului, de ridiculizare, şi altul de pastişare, fără vreo intenţie ironică sau de rea-credinţă. În general, în selecţia făcută am avut în vedere acest din urmă aspect.

Topîrceanu nu a căutat să-l parodieze pe însuşi marele Homer, ci pe traducătorul său în limba română, George Murnu (care fusese propus pentru premiul naţional de poezie tocmai pentru această tălmăcire – în ideea în care nici o creaţie originală nu mai fusese premiată de la Coşbuc sau Goga). Ironia lui Topoîrceanu totuşi este în parte nedreaptă.

Chinurile lui Ulise. Poezia e scrisă în hexametrul traducerii din Iliada dar parodiază cîteva din momentele Odiseei(traduse de Murnu în endecasilab):

Tînjind îşi irosea viaţa

Cea dulce şi ofta de dorul ţării,

De cînd se săturase de zeiţă. [Calipso, n.n.]

De aceea noaptea se-odihnea de silă

Şi peste voie-alăturea de dînsa,

Căci ea-l voia în peştera cea mare.

Dar peste zi şedea pe mal el singur,

Şi tot plîngea cu ochii duşi spre largul

Pustiului noian al mării. (vv. 202 – 214)

Într-o notă, atacul lui Topîrceanu este evident:

Lucruri expuse pe larg în traducerea d-lui Murnu,

Harnicul nostru tălmaci care-a tradus Iliada,

Carte ce fu mintenaş premiată cu premiul cel mare,

Pentru că suntem un stat eminamente agricol...

G. Murnu, poet aromân extrem de interesant, a lăsat literaturii române în special cele două tălmăciri extraordinare ale poemelor homerice. Textul este presărat cu regionalisme, arhaisme – mai ales din sfera păstoritului – transpunînd realităţilor noastre de cîndva – realitărţile lumii lui Homer. Practic, a reîntors la folkor textul – pentru unii prea arid – al Iliadei şi Odiseei.

O altă victimă postumă a parodiei lui Topîrceanu a fost, după părerea mea, Al. Depărăţeanu (1834 – 1865). Intenţia de a ridiculiza procedeele autorului este evidentă dar la o confruntare atentă a textelor originalul are de cîştigat.

De obicei comentatorii citează, pentru amuzament, pasajele direct parodiate de Topîrceanu, lăsînd la o parte intenţia reală a autorului originalului. De aceea am dat mai mare întindere pasajelor sărite de Topîrceanu:

Locuinţa mea de vară

E la ţară:

Acolo eu voi să mor

Ca un fluture pe floare,

Beat de soare

De parfum şi de amor.

Acolo e fericirea

Şi iubirea

Timpului patriarhal;

Viaţa ce aci s-ascunde

Curge-n unde,

Curge-n unde de cristal!

[.......................................]

Şi pentru asta eu, vara,

Iubesc ţara,

Pentru asta voi să mor

Ca un fluture pe floare,

Beat de soare

De parfum şi de amor.

Moară tonţii în palate

Îmbrăcate

Cu covoare d’Ispahan,

Ei, ce chiem pietrele triste

Ametiste

Şi părinte - pe tiran!

Tonţii, cari pentru o mînă

De ţărînă

Îşi dau sîngele din ei,

Fac din crîncenele crime,

Înălţime

Şi din demoni Dumnezei!

Mie daţi-mi valea verde,

Unde pierde

Omul negrele gîndiri,

Unde-ţi uiţi de infamia

Şi sclavia

Auritelor zidiri!

[.............................................]

Pe O. Goga nu l-a parodiat în chip ironic, ci din simpatie, împrumutînd tiparele poeziei sale pentru a-şi ostoi setea de a-l ataca pe Tăslăoanu, cel cu care Goga scosese la Budapesta în 1902 revista Luceafărul. Mai tîrziu, revista este condusă numai de Tăslăoanu, căruia...i se adresează fantezist, fostul colaborator Goga, „ofuscat” de schimbările produse.

Vade Retro este o pastişă inspirată de trei poezii (cel puţin!) ale lui Goga: Oltul, Mucenicii şi [Dorurile mele] (Cîntece, V):

Mult iscusita minţii limbă

Ne spune clipa milostivă... (O. Goga, Oltul)

Dorurile mele

N-au întruchipare,

Dorurile mele-s

Frunze pe cărare...

Spulberate şi strivite frunze pe cărare. (Cîntece, V)

Ca element inedit (pe internet, desigur) reproduc variantele finalului parodiei Vade retro, trimiţîndu-l pe cititor să găsească poezia întreagă pentru a se lămuri:

Ed. definitivă:

Ce-ai făcut cu-a tale

Proaste combinaţii?

Unde-s cetitorii,

Unde-s abonaţii,

Păcătosule, răspunde: unde-s abonaţii?

[Parodii originale, ed. III:

Bietul meu Luceafăr

L-a-necat obida!

Şi tu-mi stai de faţă

Roş ca cărămida,

Vinovat îmi stai de faţă roş ca cărămida. ]

[Varianta din Însemnări lierare:

Ce-ai produs tu, oare,

Să poţi face gură?

Cu ce drept te-amesteci

În literatură,

Negustor de piei de cloşcă în literatură!

Planurile tale

N-au întruchipare

Planurile tale-s

O prostie mare,

O prostie cît Ceahlăul, poate şi mai mare!

Cînd e-n toi războiul

Fugi în buruiene,

Iar cînd vine pacea

Mi te umfli-n pene, -

Pentru ce ispravă mare mi te umfli-n pene?

Fost-ai tu-n tranşee

Să lupţi pentru ţară?...

Piei! Să nu-ţi dau una-n

Partea sedentară,

Şi să fugi ţinînd cu mîna partea sedentară.]

Continuare din ediţia definitivă:

Nu ştiu ce mă ţine

Să nu-ţi stric eu planul,

Să vezi numai stele

Verzi ca leuşteanul,

Numai stele şi ... luceferi verzi ca leuşteanul!

(Va urma)

UN MICRO EPISTOLAR

ÎNTRE

ARGHEZI ŞI TOPÎRCEANU

EPIGRAME DIN CINCINAT PAVELESCU

UN SONET DIN MIHAI CODREANU

ŞI

TRISTEŢILE ... LUI DEMOSTENE

BOTEZ

PETŐFI SÁNDOR

sau

CE AVEM CU POEŢII?

Trebuie să mărturisesc din capul locului motivul pentru care scriu acest articol. În zilele din urmă, mai precis de ziua naţională a maghiarilor, un cibii (nu-i scriu numele cum vrea că nu vreau!), a încercat un ritual, aproape satanic, de jignire a poporului român şi a unuia din reprezentanţii lui de seamă pe scena istoriei: Avram Iancu. A folosit portretul stilizat, imaginar – aşadar mă bucur de superficialitatea lui. Gestul, însă, a fost pus în aplicare după ce a bînguit o poezie de Petőfi Sándor, motiv care i-a făcut pe unii români, în comentarii, să-l bage în aceeaşi oală pe poet - cu sceleratul contemporan nouă. Eu văd o nedreptate aici, de vreme ce sînt convins că în gura unui idiot şi Eminescu ar putea părea monstruos. Aşa că mi-am propus să scriu în apărarea poetului care nu are nici o vină că a ajuns în gura unui...dar mai bine lasă-l, că se duce singur!

I

În verile petrecute la bunici, lîngă Sighişoara, în unele zile porneam la drum prin pădurile din preajmă, pe drumul care ducea spre Şapartoc – un sat părăsit, care-şi păstrează şi astăzi o înfăţişare arhaică. Spun părăsit, pentru că majoritatea locuitorilor ori au murit, ori s-au mutat de ani buni de-acolo, lăsînd în urmă numai două case locuite... de doi bătrîni.

Prin pădurile locului încă se văd tranşee din primul război mondial, undeva se-ascund cîteva uşi de fier – se pare că adînc în pămînt – care păzesc intrările într-un vechi tunel de refugiu al grofilor din familia Haller – deţinătoarea, pe vremuri, a terenurilor de-acolo... Nu am văzut niciodată intrările şi deja au o aură de legendă printre cei care mai cunosc poveştile din bătrîni.

Odată ieşit din pădure, ţi se deschide în faţă o panoramă uluitoare – mai ales pentru cel trăit la oraş: din întunerecul pădurii, dînd imediat de lumina arzătoare a soarelui de vară, ochii percep doar un covor imens de un verde viu pe care nici un pictor nu ar reuşi să-l redea în vreo pînză oricît de fidelă.

Relieful este contrastant: peisajele se schimbă numaidecît – depinzînd totul de unghiul din care priveşti. Dealul Şeştinii, Valea Dracului – un loc de care se tem şi astăzi mulţi – un fir de apă care trece agale şi care se pierde la un moment dat.

Ajuns pe Şeştină, mi se atrăgea atenţia că acolo erau mormintele comune de la 1848-49. Mai demult, cînd se ara – amănuntul este crud...dar real – se mai găseau oasele îngălbenite de timp. Acum locul întreg este bun numai pentru cosit. Oriunde se vede vreo ridicătură de pămînt – cu siguranţă se află un mormînt sau mai multe – aşa mi se spunea.

În copilărie, cu aceeaşi ocazie mi se pomenea de un anume „Petefi” : „ Tot aici o fi murit şi Petefi”. De vreme ce nu i se ştia cu precizie locul morţii oamenii îţi indică o groază de locuri ca fiind ultimul pe care l-ar fi vizitat Petőfi Sándor înainte de dispariţie. Tot pe-atunci am auzit şi o variată a morţii peste care trec – fiind prea trivială.

Iată în schimb, o scurtă reconstituire făcută de Reinhart Erzsebet într-un tabel cronologic, a ultimei zile în care fusese văzut Petőfi. În 1849, Petőfi lupta în trupele lui Bem împotriva trupelor ţariste:

„În dimineaţa zilei de 31 iulie, după ce sună deşteptarea, ascultă ordinele date de Bem. La ora 6 pornesc spre Secuieni. Un timp, stă în căruţa unui ofiţer, auzind însă prima detunătură de tun, sare din căruţa acestuia, amestecîndu-se printre pedeştri. Petőfi îl caută pe Bem. Acesta îl îndepărtează din preajma sa, considerînd că locul este periculos pentru viaţa poetului. După-amiază, la ora cinci, privea bătălia de pe podul pîrîului Şapartoc. Încercuiţi de trupele ţariste, honvezii se retrag între orele 5-6, împreună cu ofiţerii şi conducătorul lor, generalul Bem. Poetul îşi află moartea în timpul retragerii, la urcuşul care duce spre Albeşti. Trepul său nu a mai fost găsit în învălmăşeala luptei.”[1]

II

Nu îmi propun să repovestesc biografia poetului – sînt deja atîtea surse de informare încît nu aş avea ce să adaug. Aşadar, în continuare îl voi lăsa pe el să vorbească, prin textele traduse de scriitori de seamă de la noi.

A.

LIRICE.

DE DRAGOSTE.

„Cine nu cunoaşte cea dintîi iubire,

acest drăgălaş oaspete neaşteptat, care vine fără veste

[împărştiind] în jurul nostru numai stele şi flori

dintr-o lume vrăjită; - şi pe cînd stelele ne fură lumina ochilor,

mirosul florilor ne îmbată, ne zăpăceşte.”

Petőfi Sandor – Funia călăului[2]

În revista „Familia”, În anii 70- 80 ai veacului al XIX, începuseră să apară timid, poezii traduse din Petőfi[3]:

Fire-aş rîu ce curge

Un pîrîu de munte

Care rătăceşte

Între stînce crunte:

Însă numai dacă mîndra

Mi s-ar face peştişor

Şi-ar nota-n a mele unde

Sprinten şi voios, uşor.

Fire-aş o pădure...

Cu furtune grele

M-aş lupta pe moarte

Fără nici o jele:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face păsărea,

Şi şi-ar face cuib în mine,

Şi-ar cînta pe creanga mea.

Fire-aş o ruină

Sus p-un pisc de stîncă;

Aş răbda perirea-mi

Făr’ durere-adîncă:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face un dafin,

Şi cu braţul ei cel verde

M-ar îmbrăţîşa la sin.

Fire-aş o colibă

Jos în valea mică,

Cu acoperiş ce

Ploaia mult îl strică:

Însă numai, dacă mînra

Mi s-ar face-n mine foc,

Şi pe vatra-mi s-ar aprinde

Şi m-ar arde cu noroc.

Fire-aş nor în peteci,

Flamură strivită,

Care spre cîmpie

Caută obosită:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face un apus,

Şi spre faţa mea pălindă

Roşu mi-ar surîde-n sus.[4]

Iosif Vulcan

II

Lumea aceasta cît e de mare

Şi cît de mică eşti, scumpa mea,

Dac-ai răspunde l-a mea-nfocare

Nu te-aş da, crudo, în schimb pe ea!

Tu eşti lumină şi eu sînt umbră,

Dac-ai vrea însă a contopi

Faţa-ţi purpură cu faţa-mi sumbră,

Soarele-n faţă mi-ar răsări!

Oh, în jos pleacă-ţi a ta privire

Pentru că-mi arde sufletu meu!

Sau nu; în lipsă d-a ta iubire,

Lasă-l să ardă, arde-l mereu!

Al. Macedonschi (sic!)

III

PE DUNĂRE

Adeseori vîntul şi vîsta grăbită

Îţi sfîşie sînul, tu apă iubită!

Şi ranele tale adînci mi te dor

Mai rău, decît chinul de om muritor.

Şi totuşi, cînd vîsla şi vîntul se trece,

Durerea se perde din sinul tău rece.

Cînd sinul de oameni e însă rănit,

Durerea atuncea e fără sfîrşit!

G.I.Bogdan

IV

După ce-şi exersase mîna cu o traducere publicată în Muza Someşană, în Familia, C. Boşcu – pseudonimul de-atunci al lui Gh. Coşbuc – publica:

AŞ VREA SĂ FIU

Aş vrea să fiu eu arbor, tu frunză dac-ai fi;

De-ai vrea tu să fii rouă, eu m-aş preface floare;

Şi m-aş preface rouă, atunci cînd ai fi soare:

Şi-a noastre inimi frage etern ni s-ar uni.

Şi dac-ai vrea, copilă, să fii chiar ceru-n fine,

Pe sînul tău cel tainic e m-aş preface stea;

Iar cînd ai fi tu iadul, atunci, iubita mea,

M-aş duce-n iad îndată, să fiu în veci cu tine!

V

În 1896 apărea volumul Apostolul şi alte poezii, prin care scriitorul maghiar era făcut cunoscut românilor prin transpunerile fidele spiritului originalului, semnate de Şt.O.Iosif. Poetul român a fost atras se pare de universul liric, intim al lui Petőfi.

Pe plai pustiu şi noroios

Atîrnă trist ceaţa de toamnă.

Spre vremurile din trecut

A jale inima mă-ndeamnă...

Lumina soarelui se urcă

Şi-mparte-a negurei perdea...

Tot astfel, cu un zîmbet numai,

Tu luminezi inima mea!

Dar tu nu fă ca mîndrul soare

Ce rupe negura anume

Ca să se vadă şi mai bine

Pustiul ce domneşte-n lume...

VI

Am stat lîngă mormîntul ei...

Asemenea unei statui,

Cu braţele încrucişate,

Cu ochii în pămînt stătui...

Stă corăbierul trist pe ţărmuri...

Se uită peste marea lată

Ce-l lasă cerşetor, pe drumuri,

Căci i-a-necat comoara toată...

B.

REVOLUŢIONARE

I - II

Ş.O.Iosif tălmăcise totuşi şi cîteva versuri cu tentă revoluţionară. Octavian Goga, în paginile Luceafărului inserase la rîndu-i cîteva versuri din Petőfi. Iată două din cele mai frumoase (15 august, 1904):

HORA CÎINILOR

Afară-i nor şi vifor,

E ceriu-n răzvrătire.

Zăpada înveşmîntă

Cutremurata fire.

Dar noi în tihnă rîdem

De viforul de-afară,

Ne dă săla[ş] prielnic

Ungherul din cămară.

E milostiv stăpînul,

Ne dă şi bucătură.

A noastră-i de pe masă

Cînd cade-o fărmitură...

Şi de-l îndeamnă gîndul

Cu biciul să ne bată,

Noi aşteptăm pîn’ trece

Iar – rana sîngerată.

Şi cînd asupra noastră

Privirile-şi îndreaptă,

Noi ne grăbim să lingem

Preamilostiva dreaptă.

HORA LUPILOR

Afară-i nor şi vifor

E ceriu-n răzvrătire,

Zăpada înveşmîntă

Cutremurata fire.

Pustia-ntunescată

Ni-e dată mamă nouă,

N-avem sălaş cînd ceriul

Ne ninge şi ne plouă.

În drumul pribegiei

Îngheţul ne doboară,

Şi vîntul ne răpune

Şi foamea ne omoară.

Don flinte vine plumbul

Şi coastele ne frînge,

Omătul alb al iernii

Noi îl roşim cu sînge.

Flîmînzi ne scurgem traiul

Prin multele nevoi...

Tot greul e al nostru,

Dar slugi nu sîntem noi.

III - IV

În 15 martie 1948 apărea la Budapesta volumul : Costa Carei – Din lirica lui Petőfi, ediţie bilingvă, cuprinzînd 50 de poezii.

IMITATORILOR

Voi credeţi că a scrie poezie

E-un fel de-a te urca şi-a merge-n car?

E vultur poezia, ce s-avîntă,

Frenetică, spre piscuri de claştar.

Becisnicii, stîngacii, nătăfleţii

Pîndesc, să vadă: care-i noul drum;

Ca nişte cîini, flămînzi de-un os de praznic,

Pe drumul tras, gonesc apoi duium.

Ia pana-n mînă, scrie, de-ai putere

Şi plăsmuie cîntări cum n-au mai fost;

De nu: mai bine ia de coarne plugul

Şi dă-ţi la naiba drîmba fără rost!

NOBILUL

I-adus la schingiuire ticălosul,

Să ispăşască tot ce a greşit:

A jăcmănit şi dracul îl mai ştie

Ce multe răutăţi a făptuit.

Dar el se-mpotriveşte cu trufie:

„Să nu cumva-ndrăzniţi să mă loviţi!

Sînt nobil şi pe-un nobil ca şi mine,

Voi n-aveţi drept să-l biciuiţi!”

O, suflete străbune, i-auzirăţi

Nemernicul cuvînt şi îngîmfat?

Nici n-ar mai trebui bătut mîrşavul,

Ar trebui de-a dreptul spînzurat!

V

Traducerile lui Eugen Jebeleanu, poate mai puţin realizate artistic (ruperi de ritm, construcţii poetice nefireşti limbii române, un ritm sacadat dat aproape tuturor tălmăcirilor) s-au axat în special pe latura revoluţionară a poeziei lui Petőfi. Iată una pe care o prefer:

PARLAMENTULUI

Vorbit-aţi mult şi chiar dumnezeeşte,

Dar ţara nu cu vorbe se hrăneşte,

Privirea lucru-ntreg nevrînd să vadă,

Luat-aţi treburile de la coadă,

Pornind la drum ca şi-n trecut, orbeşte;

Trecutul de-l scrutezi, te dumireşte.

Ce meşter poate fi acela care

Înalţă turla mai întîi în soare?

O suie în văzduh şi-i porunceşte

Să stea plutind, pînă cînd izbuteşte

Sub ea să-nalţe ziduri, cu mistria,

Şi, la sfîrşit de tot, şi temelia...

Meşteri din ăştia sînteţi voi, fireşte!

Poporul ăsta d-aia vă hrăneşte? [...]

C

EPICE

Mă voi mulţumi doar să le semnalez: Apostolul şi Luntraşul (Şt.O.Iosif), Barosul satului şi Ianoş Viteazul (E. Jebeleanu). A mai scris şi un roman, tradus în româneşte la începutul secolului al XX-lea: Funia călăului, din care am extras un motto mai sus.

Mai există totuşi şi o altă latură a creaţiei lui Petőfi, care astăzi nu ar trebui să-i facă glorie ci din contra. Este vorba de poezia cu tentă antinaţională scrisă la adresa popoarelor pe care le considera duşmănoase faţă de Ungaria, printre care şi poporul român. De vreme ce nu caracterizează întreaga creaţie a poetului nu stăruiesc asupra lor. Erau ideile care circulau în secolul al XIX-lea şi cine ar vrea să le aplice astăzi nu dovedeşte decît o minte inapoiată cu exact atîta vreme cît a trecut de-atunci.

CONCLUZIE

A plăti cu aceeaşi mondă - nu este o gîndire sănătoasă. Unul de-al lor îl jigneşte pe Iancu – hai să dăm şi noi în Kossuth, îl jignesc pe Eminescu – hai să-l înjurăm pe Petőfi. Nu are rost. Cultura nu are nimic de-a face cu politica, iar cei care promovează gîndirea de acest gen , fiţi pe pace că habar n-au de scriitori. Au consilieri care le spun cum să potrivească discursurile.

Şi iar mă-ntorc la Cibii...El zicea că vrea să sea în secuime – în Ungaria! Foarte bine, însă pînă atunci ar fi bine să-şi cam ia tălpăşiţa de pe-aci (ori în puşcarie, ori peste graniţă) că mi-e că de l-or prinde ai noştri, ăia cîţi mai sînt, l-or re-categorisi de la minorităţile etnice, la cele sexuale ....

---

[1] În Petőfi Sándor – Poezii şi poeme, în româneşte de Eugen Jebeleanu, prefaţă de Aurel Martin, tabel cronologic de Reinhart Erzsebet, BPT, 1973, Ed. Minerva, Bucureşti.

[2] Din Alexandru Petőfi – Funia călăului, roman [tradus de V. Mircea(?)], Editura Biblioteca pentru toţi - seria veche, [1909(?)]

[3] Există traduceri şi mai vechi dar pe care nu le-am putut găsi deocamdată: 1865 – Omul în traducerea lui Giorgiu Marchişiu; 1867 – I. Scipione Bădescu traduce Nebunul

[4] Transpunerea mea în grafia de astăzi.Idem, PE DUNĂRE.

MARI SCRIERI FANTASTICE (III)

EPISODUL I
Dracula
(continuare)

Dacă ar fi să căutăm adevărul în încîlciturile unor documente cel puţin bizare, ar trebui să înlăturăm pe cît posibil amănuntul anecdotic pe de-o parte şi pe de alta să separăm exagerările de faptele verosimile.

De pildă, se spune că sentimentul îmbătrînirii i-ar fi apărut contesei în timp ce se plimba călări, alături de-un amant de-al ei. Atunci ar fi apărut în faţa lor o bătrînă extrem de urîtă şi de gîrbovită de care cei doi ar fi rîs. Bătrîna i-ar fi răspuns: “Vei ajunge şi tu ca mine!” – Faptul este verosimil, dar pare totuşi de origină anecdotică. La fel, este greu de crezut că nici o familie din cele văduvite de contesă nu s-a plîns, nu a făcut nici un demers de a afla ce s-a întîmplat. Şi nu mă refer la familiile de ţărani ci la cele de nobili, cîte vor fi fost.

Totuşi aici nu este loc pentru speculaţii de ordin istoric, aşadar mergem mai departe.

După McNally (Dracula a fost femeie?) Bram Stoker ar fi cunoscut povestea Elisabetei şi întregul eşafodaj al fabulaţiei sale stă sub semnul presupusului vampirism al contesei.

După alţii, nu a cunoscut povestea ei, de vreme ce singura lucrare în limba engleză care trata vag subiectul (2-3 paragrafe) nici nu îi dădea numele în întregime: Cartea priculicilor (Sabine Baring-Gould – The Book of Were-Wolves, 1865).

Fig. 1 - Ilustraţie din Cartea priculicilor

Apropierile sînt totuşi mari, ca sens, încît cu greu putem să credem că nu a cunoscut deloc istoria frumoasei contese.

***

Un alt amănunt care ar fi stat la baza romanului lui Stoker, ar fi după unii, cazul extrem de misterios al lui Jack Spintecătorul. Nu insist asupra lui pentru că e îndeobşte cunoscut şi fiecare poate considera amănuntul după propriile observaţii.

***

Să vedem însă cine a fost autorul romanului.

Născut în noiembrie 1847, la Dublin, Abraham Stoker, bolnăvicios şi suspicios în ceea ce-i pregăteşte viitorul, a fost îndrumat de familie către studiul matematicilor. În 1864 a ajuns la Trinity College din Dublin. Odată ajuns acolo a constatat că aceste studii nu i se potriveau, îndreptîndu-se către teatru.Din aceeaşi perioadă datează şi întîlnirea sa cu George Bernard Shaw, împreună cu care dorea să devină critic teatral.

Tot atunci l-a văzut pe scenele teatrelor pe Henry Irving, vestit actor al vremii, lîngă care va rămîne timp de peste un sfert de veac, ca secretar personal.

Fig. 2 - Bram Stoker şi Henry Irving

Prin anul 1879, sau poate mai devreme, Bram Stoker începe să studieze vampirismul şi aşa-zisele ştiinţe oculte, intrînd totodată în societatea Golden Dawn, club care strîngea intelectualii pasionaţi de ocultism, sub deviza căreia va scrie cîteva articole.

Începe să corespondeze cu profesorul de la Universitatea din Budapesta, Arminius Vambery, care l-a şi îndrumat către literatura insolită a evului mediu, în speţă, broşurile săseşti despre Vlad Ţepeş, sau poemul lui Michel Beheim – tributar tot naraţiunilor răuvoitoare.

A cunoscut cu siguranţă Cosmographia lui Sebastian Műnster (Bassel, 1550, 1628) în care se scriau următorele despre Dracula:

“Regele Matei l-a luat prizonier pe Dracula în munţii Transilvaniei şi l-a dus în prinsoare la Buda unde l-a pedepsit cu temniţa zece ani. Se aminteşte că Dracula era de o cruzime şi de o dreptate nemaiuzită. Se povesteşte că atunci cînd solii turcilor au refuzat să-şi scoată în semn de cinste turbanele datina strămoşească, el, ca o confirmare a acestei datini, a pus să li se înfigă trei cuie în cap, ca să nu mai poată să şi le scoată; şi că a tras în ţeapă nenumăraţi turci, iar el stînd printre ei se ospăta strălucit cu prietenii. […] Se mai spune de asemenea că adesea a pus să li se jupoaie picioarele prizonierilor turci şi să li se frece cu sare pisată şi apoi cînd aceia se văitau de durerea tălpilor frecate cu sare punea să fie aduse capre care cu limba lor aspră le mai măreau încă chinul. […] S-a purtat cu atîta asprime încît în ţară barbară putea orişicine să stea cu avuţiile sale în mijlocul pădurilor în cea mai mare siguranţă. Pe acest Dracula l-a reaşezat apoi Matei în vechea sa demnitate, dar a fost ucis în lupta cu turcii şi capul său trimis în dar la Mahomed.”[1]

Pe de altă parte, miturile despre vampiri, se găseau expuse în ediţiile lui sir Richard Burton: Poveşti hinduse despre vampiri şi Nopţile arăbeşti (1001 de nopţi). Interesul pentru Transilvania îi va fi venit după citirea celebrului roman al lui Jules Verne: Castelul din Carpaţi (1889) sau a volumului: Ţinutul de dincolo de pădure, semnat de Emily Laszowska-Gérard în 1888.

În afara romanului Dracula, din 1897, Stoker a mai publicat ficţiune, dar şi o monografie: Viaţa lui Henry Irving. După moartea sa in 1912, în 1914 a apărut şi volumul Oaspetele lui Dracula şi alte povestiri stranii, îngrijit de Florence Stoker[2].

---

---

[1] *** - Călători străini despre ţările române, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

[2] Datele biografice se găsesc în cărţile citate aici.