I
De vipere cuib, mare şi rece ca gheaţa,
Ce strînge ca-n mînuri a fadă, castana,
Privinu-l anume, se-nvîrte ca-n rana
Făcută, în pîntec, amarnic, de mama
Ce-şi dete amurgului roş, dimineaţa.
II
Apă, dintîia de toate,
Sprijin etern
Al pămîntului,
Vino
De se poate
Cu norii ce-şi cern
Apa-n bătaia vîntului.
Vino!
III
Apă, primă-n Univers,
Dumnezeului idee
De urcat, de-not, de mers
Şi a vieţii pure, zee.
Ploaie care-mi pici în vers,
Proslăvind în curcubee
Mersul omului invers
De la faptă – la idee.
Apă, primă-n univers.
IV
Foc,
tainic foc,
Întîiul,
Cel din urmă,
Sau ce n-a fost deloc
Înviu-l
Şi-l invoc
Să lase urmă!…
V
Focul sobelor antice
Deslegare de demult,
Focul cu miscări propice
Spre urcare, în tumult,
Curge la o lava roşe
Prelingîndu-se mai mult,
Lavă-ncinsă ce din coş e
Morţii ultim, sfînt sărut,
Vino, tu, ce-ai fost demult
Sfînt motiv, morţii propice,
Ardere-n altarul sfînt
Limba să ţi se ridice
Foc al sobelor antice![1]
VI
O, tu
Sfînt
Pămînt
De măsurat cu cotu’
Nu-ţi căsca spre noi
ci
către
apă botu’
sursa imaginii: POZEHD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu