De ascultat mai mult: Grupul Zări
De la 19:00 la 21:00
miercuri, 19 octombrie 2011
marți, 18 octombrie 2011
Gînduri V - De nefăcut acasă...
Crescusem, aveam vreo 14 ani şi-mi sticleau ochii după fete. Lăsasem în urmă „dragostele” neîmpărtăşite şi uitasem complet că pe la patru-cinci ani aveam deja o logodnică-n grădiniţă. Defapt, mai mult ea trăgea de mine, mie neplăcîndu-mi ideea şi simţindu-mă constrîns să particip la o aşa afacere.
Acum eram mai mare şi, prin urmare, în Biserica din Albeşti aveam rînd să merg ]n podeţ, nu la un loc cu muierile, şi în plus nu mai era pericolul să mă-ntîlnesc faţă-n faţă cu popa. De obicei, cînd ieşea din altar, toată lumea-ngenunchea smerită, iar la trecerea popii bătrînele-l apucau de patrafir şi mi-l frecau zdravăn de faţă, ceea ce, de bunăseamă nu-mi plăcea. Alteori, eu şi Dan eram luaţi de mînă şi duşi în faţa altarului, ni se dădeau nişte straie colorate-n vişinui şi auriu, ni se dădea un toiag în mînă şi vrei, nu vrei, stai băiete la altar şi fă ce vezi că fac şi ceilalţi: genuflexiuni, închinăciuni şi scene a la Moise în faţa rugului aprins. Dar acum, gata!
Acum puteam să merg la un loc cu tinerii în podeţ şi unde mai pui că veneau fete destul de frumoase. Nu mă simţeam corupător pentru că ştiam că şi ele vin tot de-aia. Din străbuni, biserica românească a avut prea puţin de-a face cu marile taine, totul fiind pus în seama superstiţiilor; de-aceea nu le acuz pe babele care se strîng la bîrfă (cu coniţia să nu mă privească vorba lor acră).
Şi aşa, de vreo două dumineci tatonam terenul şi visam frumos. Pusesem ochii pe o fată drăguţică, nu frumoasă. Problema a fost abia cînd am intrat în vorbă cu ea. Nu mai ştiu ce vorbe mi-am ales, dar în tot cazul nu aveau de-a face cu ceea ce se întîmpla acolo şi, zor nevoie, o pufneşte rîsul.
Rîsul a făcut să i se vadă dantura, altfel dreaptă, dar... În fine, nu părea să se fi spălat pe dinţi de cîteva săptămîni, şi-mi părea că e unul din aceia care la festivaluri rumegă cîte-un cocean de cucuruz fiert. Mi-am luat mina serioasă şi am plecat din biserică dezamăgit.
Mi se îngropaseră o parte din corăbii. Mai rămînea să inspectez, în plimbările de seara, uliţele satului, doar, doar voi da de vreo Dulcinee.
Din păcate încă o săptămînă a trecut fără nimic de notat. Plimbări făceam, Dan îşi lua sticlele de lapte, eu filosofam pe drum, Dan mă asculta (sau masca perfect asta), spuneam măscări şi inventam poveşti.
Zilele erau foarte călduroase, de cele mai multe ori le petreceam în casă, atunci cînd nu făceam construcţii – la vremea aia monumentale – colibe din crengi de tei, pentru care puteam fi premiaţi pentru dexteritate. Nu ne trebuia un plan, totul venea de la sine.
Patru pari înfipţi în pămînt, crenguţele pe care le legam între ei pentru fixare şi-apoi, după plac, puneam cîte crengi înfrunzite pe părţi şi deasupra.
Cînd n-aveam poftă de construit, căutam mortăciuni pentru a le face slujba de înmormîntare. Aveam un Aghiasmatar în care se găseau şi astfel de bucăţi liturghice şi de-acolo, pe nas, popeşte, exersam ceea ce ar fi însemnat atunci drumul meu în viaţă. Am vrut să fiu popă, dar din motive prea laice: popa are nevastă, amantă, maşină, bani şi vilă!
Nici eu nu le-am putut răbda şi, spre fericirea multora care nici nu ştiu de ce trebuie să fie fericiţi, nu m-am făcut popă.
Din cîte-mi aduc aminte am îngropat pisici, o cîrtiţă, un liliac...şi poate vreun şobolan. Dar, cu toată sinceritatea ceea ce făceam nu era un act pe care să-l iau în rîs. Aproape că plîngeam cînd le găseam moarte, mai ales pisicile de care eram atît de ataşat.
.................................................................................................................................
Am urît dintotdeauna cruzimea oamenilor faţă de animale.
Odată, chiriaşul bunicii mele a venit cu un pui de pisică, mic, cît îl putea ţine în palmă. Îl găsise-ntr-o baltă, unde slujea de ţintă în care aruncau cu pietricele doi copii de la noi de pe stradă.
L-am preluat şi am încercat să-l ajut. Îi dădeam lapte cu seringa (mai tîrziu, am descoperit că nu e tocmai bine), îl ţineam la căldură, mă rog, toată ziua încercam să-l pun pe picioare. Cam a treia zi, dimineaţa l-am găsit mort.
Nu avea puterea să lupte, probabil că fusese luat de la pisică prea repede...nu ştiu, nu a mai fost nimic de făcut. I-am făcut sicriaş din scîndurile unei cutii de transportat fructe, l-am învelit într-o batistă nouă, am plîns, i-am făcut cîteva rugăciuni şi l-am îngropat în faţa casei.
Peste un an s-a întîmplat şi deznodămîntul, într-un fel, fără să ştie cei doi au plătit şi moartea pisoiului.
Plecasem cu ei la pescuit.
Am pierdut o zi întreagă pe Valea Albeştiului fără să prindem nimic. Pe la ora patru m-am hotărît s-o iau înapoi. Nu ştiu ce gînd bun i-a făcut să meargă la pădure, din cîte-mi amintesc, voiau să-şi găsească lemn pentru undiţă (bineînţeles, lemnul era de vină că nu prinseseră nimic). Acum, privind în urmă, realizez că pentru a prinde ceva acolo era nevoie de plasă, peştii fiind extrem de mici. Pe mine, oricum, numai ideea de a sta în natură mă atrăgea nu prinsul peştilor.
Aşadar ei au luat-o către pădure, eu făcînd stînga-mprejur către casă.
Seara am ieşit în sat.
Pe drum m-am întîlnit cu bunica celor doi; scandalagioaică fără cusur, intrase în gura satului pentru isprăvile galante din tinereţe; eu eram sensibil la informaţii care mi-ar fi putut fi de folos.
- De ce i-ai dus la pădure? Ştii la cît au venit? – şi a dat să mă ia la palme.
Am ţipat că nu-i treaba mea ce fac nepoţii ei cei idioţi şi am plecat. Din urmă urla la mine că sînt aşa şi pe dincolo, atacînd teme fundamentale de înjurătură.
Replica ce i-a închis gura a fost simplă şi de efect, de vreme ce aveam şi spectatori, toate babele care-şi scoseseră capul prin poartă:
- Ţie ce ţi-a făcut bărbat-tu cînd te prins cu X.(aici era un nume bine cunoscut în sat, dar cam de ruşine) în coteţul de găini?
Tăcere.
Mergînd mai departe l-am întîlnit pe cel mai mare dintre fraţi. Avea un corbaci (bici) în mînă. L-am întrebat:
- Ce aia mă-tii i-ai zis lu’ bun-ta că te-am dus eu la pădure?
A sărit să mă lovească cu corbaciul şi a reuşit să-mi facă o dungă destul de urîtă pe mîna stîngă. Am apucat biciul de-un capăt dintr-o mişcare şi-apoi ce s-a întîmplat nici n-ar mai fi de povestit...
L-am lăsat lat în noroi, abia mişcîndu-şi picioarele, roşu la faţă, plîngînd şi urlînd de durere.
Nu mi-a părut rău nici o clipă deşi n-am fost şi nici nu sînt un om violent. Dar răbdarea uneori are limite şi, în ultimă instanţă, paharul dă pe dinafară. Aşa a fost atunci, dar şi acum, după atîţia ani, tot nu ştiu cum aş reacţiona într-o situaţie ca aia.
Mai tîrziu a venit şi rîndul fratelui mai mic.
Se pare că fusese pus de nişte unguri să mă-ntărîte ca să iasă bătaie şi hărmălaie în toată regula. Problema lor a fost că nu şi-au găsit momentul; nici eu nu eram singur, nici damblagiul ăla pregătit.
Aşa că şi-a făcut datoria. Mi-a făcut afrontul. Eu nu l-am înghiţit, l-am izbit puternic cu talpa-n piept, a căzut abia putînd să mai respire, la care unul din unguri a venit în fugă să-l apere.
În clipa următoare unul din prietenii mei l-a secerat dintr-un salt şi aşa s-a încheiat totul.
...................................................................................................................................
Vale!
duminică, 16 octombrie 2011
Gînduri IV - Un hop pîn' la vacanţă
Deobicei, după ce luam vacanţa mai stăteam ca la o săptămînă prin Bucureşti. Era perioada de nerăbdare, de oftări (cu bucurie, cu speranţa că voi pleca). Nu prea ieşeam din casă că nu avem unde şi nici cu cine. Se terminase şcoala şi, parcă printr-un consemn, nu ne mai vedeam nici cei mai buni prieteni cît ţinea vara.
Era portţa deschisă în sfîrşit.
Însă nu în fiecare an şcoala se termina fără peripeţii.
În clasa I, anul din ciclul primar cînd am avut cea mai mare medie (nouă şi ceva, după aia stam între 5 şi 7), am avut şi binecunoscuta serbare a Abecedarului, cînd fiecare plod se-nveşmîntă-n te miri ce pentru a-şi reprezenta litera.
Unul era Arici, altul Urs, eu, de bunăseama, Turc. Îmi făcuseră părinţii un costum frumos, cu şalvari, am căpătat o cămaşă vişinie şi una verde, largi şi orientale fără doar şi poate, iar tata mi-a făcut turbanul, din carton acoperit cu ceva pînzeturi şi un iatagan de toată frumuseţea, la strung, dintr-un material nu chiar atît de inofensiv.
Mai rămînea să învăţ o poezie tematică şi eram asigurat.
Şi am învăţat una din Coşbuc (Cîntecul redutei: În redută numai lei!) care, în tot cazul, făcea haz de turcii de la 1877. Învăţătoarea, am mai pomenit-o, iubitoare mai mult de atenţii decît de copii – dar fie-i voia! – nu mă aprecia şi văzîndu-mi pe semne entuziasmul mi-a schimbat poezia cu o zi înainte. Una greoaie scrisă de Alecsandri, cu versuri lungi şi fără poantă. Dezamăgirea a fost evidentă şi pentru a mă pune la locul meu şi mai mult, mi-a mai dat o „temă”: să mimez un mîncăcios (adică, în mod stupid, să mă ling pe bot şi să mă frec pe burtă cînd o colegă spunea o poezie neinspirată ca mai toate cele pentru copii ale lui Arghezi). Umilirea a fost maximă, dar m-am achitat de îndatoriri şi am mers mai departe.
În alt an, la serbarea de iarnă, după ce mi-a refuzat iniţial aportul, m-a chemat la şcoală (cu tot tacîmul, bunică şi părinţi) şi mi-a aruncat în spate „capra”. Eu trebuia să trag de-o sfoară putrezită să fac capra să clămpăne. Asta a fost o altă umilinţă; bunica mi-a spus după aia: femeia asta şi-o bătut joc de tine, la noi numa’ ăi mai slabi[1] îs puşi să fie capre. Deşi mă achitasem şi de data asta cu conştiinţa împăcată, actoriceşte – mi-am zis că trebuia cineva să facă şi asta – am rămas cu gustul amar că cineva şi-a rîs de mine. Dar fie şi asta!
Prin clasa a III-a, la final s-a făcut din nou o festivitate. Îmi plăcea să spun poezii şi s-a făcut o repetiţie în clasă (am luat castingul) şi mi-a zis să vin şi eu la final cu poezia mea. Am fost mulţumit.
În ziua festivităţii, ajungînd la şcoală, m-am întîlnit cu învăţătoarea şi cu ceilalţi colegi. Nedumerită m-a întrebat: Dar ce dragă, ai luat cumva coroniţă? Ce cauţi aici?
Am rămas mut. Nici n-am mai salutat. Am plecat spre casă cu privirea în jos. Acasă am turnat o minciună, că festivitatea nu s-a mai ţinut, că s-a stricat scena şi alte bazaconii pentru că nu i-am vrut pe ai mei părtaşi la momentul meu puţin glorios.
La sfîrşitul ciclului primar n-a mai fost nici o festivitate şi chiar de-ar fi fost nu m-aş mai fi dus. Terminasem mai bine cu notele, dar s-a întîmplat altceva. Ni s-au dat să ducem acasă lucrurile din clasă pentru a nu dispărea pe parcusul verii. Eu n-am luat nimic – din reflex – ci i-am ajutat pe alţii. Aşa m-am tăiat destul de urît la deget, într-un geam de dulap. Semnul mi-e de bună amintire, aşa am terminat eu cu madam învăţătoarea, printr-un semn care mă despărţea definitiv de vremea primei nefericiri.
De atunci probleme n-am mai avut decît la matematică, dar în mod ciudat, ţineam foarte mult la profesoara de matematică. Mi-era frică să fiu scos la tablă că dădeam chics de obicei, dar nu puteam să am sentimente rele faţă de o persoană care, pînă la final, s-a dovedit de o cinste deosebită şi de o dăruire rară: nici bolnavă nu lipsea, atunci cînd putea să stea în picioare.
Tot atunci venise ca dirigintă a noastră tot o persoană deosebită care şi-a propus să ne aducă psihologiceşte la nivelul de care aveam nevoie.
Într-o bună zi, cu cîteva săptămîni înainte de vacanţa de iarnă, ne-a adunat pe cîţiva şi ne-a pus să citim cu glas tare nişte texte dintr-un Vicleim. A început totul în joacă şi la urmă ne-a pus să învăţăm rolurile pe dinafară că vom fi în serbarea de final de semestru.
Şi aşa a fost.
Ne strîngeam după ore şi ne repetam rolurile. Aveam un Irod – cît aş fi vrut să fiu eu ăla! – şi trei magi între care eram şi eu. Eram Gaspar.
Ne-am făcut costume, iar gustul meu actoricesc de pe-atunci îmi tot dădea ghes să spun că bine ar fi să mă lase să mă şi mişc pe scenă. De obicei, la serbări, copiii sînt puşi să stea ca pietrele, să-şi spună mecanic rolul şi să plece de-ndată ce se termină replica. Eu nu voiam aşa, dar regisoarea noastră vedea altfel. Probabil, se gîndea că ne-a fi încurcat.
Dar blestemul meu asupra lui Irod a fost auzit cred că din fundul sălii.
A fost un moment frumos, de glorie pentru copilul de-atunci, şi mă bucur că s-a găsit cineva să creadă şi-n mine. Amintirea acelor persoane şi a altora, din epoca mai recentă, este de mare preţ şi lor le închin rîndurile de faţă.
Aşa că fiecare început de vacanţă are cîte o poveste, mai mult sau mai puţin fericită. În mod ciudat uitam totul pînă trecea vremea de hodină şi mă reîntorceam în clasă aproape la fel.
sâmbătă, 15 octombrie 2011
Gînduri (III) Pasărea în colivie...
Pasărea în colivie
Nu se bucură că-i vie...[1]
Nimic nu e mai rece decît fierul gratiilor unei puşcării. Puşcăria aşa cum a fost, loc de detenţie nedreaptă pentru elita românească, nu cea de azi, un afront şi o jignire la adresa aceloraşi oameni.
- Dacă s-ar repeta acum ceea ce s-a întîmplat în 1948, ar fi vai şi amar de voi! spunea profesoara în faţa studenţilor săi şi avea deplină dreptate. Cei care au trecut prin detenţie aveau de ce să se agaţe în continuu, astăzi tinerii nemaifiind ancoraţi în nimic altceva decît în vremelnica materie pe care o oferă ba media, ba magazinul.
Poate că în ideea unui moment pacific – cum se autocalifică cel de astăzi – nici nu-ţi trebuie altceva. Nu degeaba se spune: ai trecut de rău, ai dat cu tifla sfîntului. Cu siguranţă puţini s-ar putea gîndi la o revenire a atrocităţilor din trecutul nu atît de depărtat. Bineînţeles că cei care ştiu, ştiu şi cum va fi. Eu nu pot decît să-mi închipui, văzînd că ceea ce se întîmplă azi rezonează al naibii de bine cu ceea ce a urmat crizei din anii 30.
Şi totuşi, ca exerciţiu, ce-ar fi să ne gîndim şi la asta?
Se vorbeşte încă de anchete politice – inşi care se opun regimului imbecil de astăzi sînt luaţi pe sus şi duşi la audieri, însă văd totodată şi că fiind pătaţi, o şi merită. N-am văzut pe vreunul curat de invinuire, iar eliberarea se face pe bază de adeziune, adică de „cioară vopsită”. Nimeni nu rămîne nedumerit.
O altă condiţie pentru a se întîmpla ceea ce s-a întîmplat atunci cu vîrf şi îndesat, ar fi să existe oameni de felul celor de atunci. Să-mi imaginez pe vreun ministru din ăştia de după 90, ca, ajuns în starea unui alt fost-ministru, Nichifor Crainic, să poate supravieţui prin capacităţile intelectuale supraumane, educate fervent în vremea de libertate; ar fi o blasfemie. Pe de altă parte, majoritatea celor de azi, tineretul dănţuitor de care ziceam mai la vale, e mai folositor în libertatea aparentă, pentru că nu deranjează pe nimeni. Asta e grav. Nu mai există o generaţie clădită din bună-credinţă, patriotism şi spiritualitate care să fie un ghimpe-n talpa celor care doresc contrariul. Oricum, pentru visul unora de a ridica ridicola Uniune, astea sînt nişte tîmpenii de care trebuie să scăpăm.
Fără aceste date, închisoarea politică de astăzi e numai pe sfert o ideea asemănătoare celei de alaltăieri.
De aceea îmi îngădui un răgaz, pentru a medita la ceea ce a fost posibil cîndva, repercusiune pe care o trăim astăzi, ca pe un blestem neridicat de deasupra noastră nici măcar prin jertfa unei revoluţii care nu trebuia să aibă loc.
...............................................................................................................................
Se găsesc pe internet listele stufoase cu numele deţinuţilor politici de după instaurarea regimului comunist. Sînt tratate care vorbesc despre ei şi dicţionare cu mii de nume. N-or fi toate de demnă şi dreaptă amintire: între ei se aflau de bunăseamă şi secături şi profitori şi persoane nedemne de o altă soartă.
Însă tratamentul primit acolo pentru o idee, fie ea şi proastă, fără proces sau cu procese în doi peri (Ceauşescu ar fi putut să-i răzbune dacă i s-ar fi făcut un proces drept) îi aduce în faţa noastră cu semnul egal.
Ce-mi pasă mie că Gyr a scris imnuri legionare – Teatrul Evreesc sub ministeriatul lui Gyr şi-a pus bazele, halal rasism! – de vreme ce, suferind, era tratat mai rău decît un animal?; Ce-mi pasă că Sextil Puşcariu i-a simpatizat (nicidecum pentru crime ci pentru ideile naţionaliste), de vreme ce, după primirea sentinţei, a murit nerăzbunat de pîngărirea ce se făcea unui om fără de care ştiinţa lingvistică românească ar fi rămas cu cel puţin 50 de ani mai înapoiată? De ce m-ar îngrozi articolele teoretic antisemite ale lui Nichifor Crainic – de vreme ce bătaia de joc şi suferinţa la care a fost supus întrec orice imaginaţie? Ei erau priviţi astfel pentru un delict care nu ar trebui să existe, acela al opiniei...
Pleava legionară, adică imbecilii angrenaţi în crimă şi ură de rasă (la modul cel mai concret), se afla deja în graţiile noului regim. N-a zis-o la plezneală Păstorel:
Căpitane, nu fi trist/Garda merge înainte/Prin Partidul Comunist! Şi tot atunci se năştea şi bancul extrem de amar în fond:
- De ce le-ai zis c-ai fost cu legionarii?
- Păi, puteam să-i mint de vreme ce erau toţi în prezidiu?
Tipic românesc: cei care s-au dezis de legionarism îşi continuau viaţa tihnită în libertate, probabil puţin agasaţi de faptul că trebuia să aducă laude noilor stăpîni, pe cîtă vreme ceilalţi, pentru cu totul alte învinuiri, trăiau drama închisorii, iar norocoşii, drama dezrădăcinării şi a pribegiei.
Într-un film poţi să vezi cum trăiesc eroii şi o viaţă sub un alt nume, cum îşi refac identitatea cu totul pentru a nu fi prinşi. Dar să coborîm în viaţă şi să ne închipuim cum e defapt. Teama de a fi recunoscut, teama de a te vedea jandarmul, teama de a fi prins...
Iar cei din captivitate... Nu trebuie decît să citim amintirile celor trecuţi pe acolo, să ne punem o clipă în pielea lor (deşi, practic, e imposibil!), să înţelegem prin ce dramă treceau, ce însemnau pentru ei păsările, mîncarea (păsatul şi zeama în care pluteau gîndaci), rugăciunea, lumina (care li se lua), o vorbă interzisă, îngenuncherea în faţa inşilor cu totul inferiori, moartea unui coleg de celulă, amintirea celor de afară, incertitudinea care îi privea pe ei şi pe cei dragi...
Acum o sută de ani,
Am avut un copil, o nevastă...
Auziţi, păianjeni? Auziţi, şobolani?
Un copil, o nevastă...
...................................................................
În celula de-alături a murit alaltăieri unul...
....................................................................
Dragă,
Pe scurt, cum e ordinul, ce să-ţi scriu? Ce să-ţi spun?
Fetiţa noastră a trecut într-a patra primară?[2]
................................................................
Aceşti călăi sau măscărici
Spoiţi pe ochi cu bozii
Răsar la pat, cînd mari, cînd mici,
Rînjindu-mi ca zăvozii.
..............................................................
Aici pămîntul s-a-ngustat de-o şchioapă
Iar timpul, scos din lume, e pustiu...
Eu sînt cel care s-a trezit în groapă
Şi nu-şi aduce-aminte c-a fost viu.[3]
............................................................
Abonați-vă la:
Postări (Atom)