Deobicei, după ce luam vacanţa mai stăteam ca la o săptămînă prin Bucureşti. Era perioada de nerăbdare, de oftări (cu bucurie, cu speranţa că voi pleca). Nu prea ieşeam din casă că nu avem unde şi nici cu cine. Se terminase şcoala şi, parcă printr-un consemn, nu ne mai vedeam nici cei mai buni prieteni cît ţinea vara.
Era portţa deschisă în sfîrşit.
Însă nu în fiecare an şcoala se termina fără peripeţii.
În clasa I, anul din ciclul primar cînd am avut cea mai mare medie (nouă şi ceva, după aia stam între 5 şi 7), am avut şi binecunoscuta serbare a Abecedarului, cînd fiecare plod se-nveşmîntă-n te miri ce pentru a-şi reprezenta litera.
Unul era Arici, altul Urs, eu, de bunăseama, Turc. Îmi făcuseră părinţii un costum frumos, cu şalvari, am căpătat o cămaşă vişinie şi una verde, largi şi orientale fără doar şi poate, iar tata mi-a făcut turbanul, din carton acoperit cu ceva pînzeturi şi un iatagan de toată frumuseţea, la strung, dintr-un material nu chiar atît de inofensiv.
Mai rămînea să învăţ o poezie tematică şi eram asigurat.
Şi am învăţat una din Coşbuc (Cîntecul redutei: În redută numai lei!) care, în tot cazul, făcea haz de turcii de la 1877. Învăţătoarea, am mai pomenit-o, iubitoare mai mult de atenţii decît de copii – dar fie-i voia! – nu mă aprecia şi văzîndu-mi pe semne entuziasmul mi-a schimbat poezia cu o zi înainte. Una greoaie scrisă de Alecsandri, cu versuri lungi şi fără poantă. Dezamăgirea a fost evidentă şi pentru a mă pune la locul meu şi mai mult, mi-a mai dat o „temă”: să mimez un mîncăcios (adică, în mod stupid, să mă ling pe bot şi să mă frec pe burtă cînd o colegă spunea o poezie neinspirată ca mai toate cele pentru copii ale lui Arghezi). Umilirea a fost maximă, dar m-am achitat de îndatoriri şi am mers mai departe.
În alt an, la serbarea de iarnă, după ce mi-a refuzat iniţial aportul, m-a chemat la şcoală (cu tot tacîmul, bunică şi părinţi) şi mi-a aruncat în spate „capra”. Eu trebuia să trag de-o sfoară putrezită să fac capra să clămpăne. Asta a fost o altă umilinţă; bunica mi-a spus după aia: femeia asta şi-o bătut joc de tine, la noi numa’ ăi mai slabi[1] îs puşi să fie capre. Deşi mă achitasem şi de data asta cu conştiinţa împăcată, actoriceşte – mi-am zis că trebuia cineva să facă şi asta – am rămas cu gustul amar că cineva şi-a rîs de mine. Dar fie şi asta!
Prin clasa a III-a, la final s-a făcut din nou o festivitate. Îmi plăcea să spun poezii şi s-a făcut o repetiţie în clasă (am luat castingul) şi mi-a zis să vin şi eu la final cu poezia mea. Am fost mulţumit.
În ziua festivităţii, ajungînd la şcoală, m-am întîlnit cu învăţătoarea şi cu ceilalţi colegi. Nedumerită m-a întrebat: Dar ce dragă, ai luat cumva coroniţă? Ce cauţi aici?
Am rămas mut. Nici n-am mai salutat. Am plecat spre casă cu privirea în jos. Acasă am turnat o minciună, că festivitatea nu s-a mai ţinut, că s-a stricat scena şi alte bazaconii pentru că nu i-am vrut pe ai mei părtaşi la momentul meu puţin glorios.
La sfîrşitul ciclului primar n-a mai fost nici o festivitate şi chiar de-ar fi fost nu m-aş mai fi dus. Terminasem mai bine cu notele, dar s-a întîmplat altceva. Ni s-au dat să ducem acasă lucrurile din clasă pentru a nu dispărea pe parcusul verii. Eu n-am luat nimic – din reflex – ci i-am ajutat pe alţii. Aşa m-am tăiat destul de urît la deget, într-un geam de dulap. Semnul mi-e de bună amintire, aşa am terminat eu cu madam învăţătoarea, printr-un semn care mă despărţea definitiv de vremea primei nefericiri.
De atunci probleme n-am mai avut decît la matematică, dar în mod ciudat, ţineam foarte mult la profesoara de matematică. Mi-era frică să fiu scos la tablă că dădeam chics de obicei, dar nu puteam să am sentimente rele faţă de o persoană care, pînă la final, s-a dovedit de o cinste deosebită şi de o dăruire rară: nici bolnavă nu lipsea, atunci cînd putea să stea în picioare.
Tot atunci venise ca dirigintă a noastră tot o persoană deosebită care şi-a propus să ne aducă psihologiceşte la nivelul de care aveam nevoie.
Într-o bună zi, cu cîteva săptămîni înainte de vacanţa de iarnă, ne-a adunat pe cîţiva şi ne-a pus să citim cu glas tare nişte texte dintr-un Vicleim. A început totul în joacă şi la urmă ne-a pus să învăţăm rolurile pe dinafară că vom fi în serbarea de final de semestru.
Şi aşa a fost.
Ne strîngeam după ore şi ne repetam rolurile. Aveam un Irod – cît aş fi vrut să fiu eu ăla! – şi trei magi între care eram şi eu. Eram Gaspar.
Ne-am făcut costume, iar gustul meu actoricesc de pe-atunci îmi tot dădea ghes să spun că bine ar fi să mă lase să mă şi mişc pe scenă. De obicei, la serbări, copiii sînt puşi să stea ca pietrele, să-şi spună mecanic rolul şi să plece de-ndată ce se termină replica. Eu nu voiam aşa, dar regisoarea noastră vedea altfel. Probabil, se gîndea că ne-a fi încurcat.
Dar blestemul meu asupra lui Irod a fost auzit cred că din fundul sălii.
A fost un moment frumos, de glorie pentru copilul de-atunci, şi mă bucur că s-a găsit cineva să creadă şi-n mine. Amintirea acelor persoane şi a altora, din epoca mai recentă, este de mare preţ şi lor le închin rîndurile de faţă.
Aşa că fiecare început de vacanţă are cîte o poveste, mai mult sau mai puţin fericită. În mod ciudat uitam totul pînă trecea vremea de hodină şi mă reîntorceam în clasă aproape la fel.
