LUCA ION CARAGIALE
(1893 – 1921)
Soarta a fost ciudată cu cei doi fii ai lui I.L.Caragiale; dacă, ilustrul tată, aparent, pe Mateiu I. Caragiale l-a dispreţuit şi nu l-a considerat scriitor de primă mînă – şi posteritatea l-a numit cel mai mare dintre prozatorii de la noi, pe Luchi l-a „cocoloşit” cel mai mult, nerămînîndu-i aproape nici numele cunoscut pentru cei de azi.
Născut la Bucureşti în data de 2 iulie, 1893, Luchi – protejat de tatăl care mai pierduse copii din cauza bolilor care circulau pe atunci, şi care erau greu tratabile – şi-a dezvoltat în scris un stil intelectualizat, de bibliotecă – de aceea poate că este privit cu circumspecţie de critica literară, deşi în epocă, aşa cum se spune...”promitea”.
Era, drept fie zis, preferatul tatălui, cu care copilărise în autoexilul Berlinez, şi lîngă care a stat pînă aproape în ultima clipă a vieţii (pe care avea să şi-o amintească în scris cu pioşenie). A publicat după ce-şi cîştigase încrederea de sine, în revistele: Flacăra, Vremea, Vieaţa Romînească, Sburătorul, etc. Pasionat de tot ceea ce era vechi (cărţi rare, manuscrise) s-a dovedit modern în ceea ce scria. Ar fi interesantă o paralelă între firile celor doi fraţi, Luchi şi Mateiu, cel din urmă pasionat de blazon şi de lumea boierească veche.
În 1921, după ce ticluise mai multe caiete de versuri, după ce tălmăcise admirabil din lirica lui Poe şi Villon, îşi pregătea în sfîrşit primul volum de versuri, Jocul oglinzilor. Dar soarta necruţătoare cu aproape toţi copiii lui Caragiale (Mateiu s-a stins la 51 de ani), l-a răpus în data de 7 iunie, la numai 28 de ani, proiectul rămînînd nerealizat. Volumul Jocul oglinzilor – dar de bunăseamă cu un alt cuprins decît cel gîndit de autor – a apărut graţie criticului Barbu Cioculescu abia în 1972!
 |
| Luca Ion Caragiale la 28 de ani, în 1921 |
TRIPTIC MADRIGALESC
Me vint ung vouloir de briser
La tres amoureuse prison
Qui souloit mon cuer debriser
VILLON – Les Lais, II/14 - 16[1]
Cînd te-am zărit
Întîia oară
Purtai un sweater verde,
Cînd te-am zărit
Treceai grăbită şi tăcută
Prin parcul
Umed şi crepuscular,
Purtai un sweater verde,
Şi-n ochi
Indiferenţa
Stranie-a fecioarelor
Surîzătoare şi candide
Din magazinele-englezeşti
Expuse
Prin peroanele de gări
Cosmopolite.
Era în primăvară –
Abia înmuguriseră castanii
Ce păzeau
Aleea netedă
Din parc.
Şi cerul era mai palid
Ca o dorinţă
Moartă şi nespovedită.
Treceai uşoară,
Cu păru-n vînt....
Şi am rămas
Mirat şi trist
În urmă,
Privind cum te stingeai,
În perspectiva
Aleii.
Cînd te-am zărit
Întîia oară
Purtai un sweater verde
Şi-n ochi
Enigma
Surîzătoare şi convenţională
A pozelor de magazină,
Uitată-n geamantan
După călătorie.
Şi-abia tîrziu –
Tîrziu, pe o terasă de cazino,
Eu ţi-am vorbit....
Pe o terasă luminată
De becuri albe-incandescente
Eu ţi-am şoptit
Cuvinte tulburi
De-un farmec trist, banal, uzat,
Şi tu le-ai ascultat,
Tăcută,
Surîzătoare şi placidă,
Cu pleoapele întredeschise,
Privind la zboru-unei falene –
Şi-ai dat din umeri...
Dar am văzut
Cum palpita
Gîtul tău
Alb.
Şi noaptea –
Cuvîntul umed şi înfiorat,
Cu cer întunecat şi tragic,
Cu melancolicele şuierări
Ale locomotivelor din gară,
Şi cu ecourile vagi,
Inegale
Ale tangoului cîntat
De-orchestra de cazino
Ne-adăpostea.
Şi pe-o terasă luminată
Ca un decor de comedie,
Eu ţi-am răpit, abia tîrziu,
Pe neaşteptate
Şi neştiute,
Cu o patetică privire
Şi cu un gest sentimental,
Indiferenţa,
Acalmia
Şi strania vrajă
De fecioară
De foileton din magazină.
Pe o terasă din cazino
Eu ţi-am vorbit
Abia tîrziu.
Cînd am plecat era în toamnă,
Căzuse bruma peste pomii
Din parc,
Şi cazinoul luminat
Fusese-nchis.
Era în toamnă, -
Se scuturau încet castanii
De ultimele frunze,
Şi se-nsera devreme.
Soseai grăbită pe aleea
Păzită
De castanii despuiaţi
Ce simulau un dans macabru, -
În ochi purtai
Surîsul veşted
Al renunţărilor eterne,
Şi-n vorbe
Indulgenţele prescrise
Şi consacrate
De eroine din romane.
În parcul gol şi ofilit
Mergeam încet,
Eu îţi şopteam cuvinte dulci,
Inevitabile şi triste,
Şi tu le ascultai
Tăcută,
Îngîndurată şi serioasă...
Şi le credeai.
Era tîrziu cînd am plecat –
Era în toamnă...
Se-ntuneca cu deznădejdi supreme
Cerul
Crispat, bolnav şi-ndurerat,
Şi vîntul
Cînta prin frunzele uscate
A jale şi-a pustiu...
Mergeam încet...
Din cînd în cînd cădea o frunză
În clipe largi;
Din cînd în cînd un strop de ploaie
Pica pe pleoapă sau pe-obraz;
Din cînd în cînd şopteam o vorbă,
Ciudată fără înţeles,
Şi ne priveam prin întuneric,
Şi-apoi zîmbeam,
Neştiind ce spunem...
Cînd am plecat era în toamnă...
Flacăra, 1916, nr.31, 14 mai.
Text şi iconografie, după – Luca I. Caragiale, Jocul oglinzilor, versuri publicate şi inedite, cu o prefaţă de Barbu Cioculescu, Editura Minerva (colecţia Restitutio), Bucureşti, 1972
[1] Să farm, veni un ghies din sine-mi,/ Al dragostelor prea canun/ Ce temniţă sta bietei inemi. Villon – Lăsata, Octetul al II-lea, versurile 14 – 16 (în traducerea lui Romulus VULPESCU)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu