DANIIL SCAVINSCHI

Astăzi, un autor necunoscut publicului larg...

            Şi dacă Negruzzi nu s-ar fi învrednicit să-l pomenească odinioară, prin 1838, într-o scrisoare inclusă mai tîrziu în propria antologie Păcatele tinereţelor, Negru pe alb, Scrisori la un prieten, IV, astăzi nu am fi ştiut mai nimic despre el. Desigur că „biograful” de avarie a păcătuit – faţă de exigenţele actuale – de acelaşi romantism care pusese stăpînire pe grosul literaţilor de pe-atunci, astfel rezultînd o biografie romanţată, din care trebuie să preluăm informaţia „pe încredere”.

DANIIL SCAVINSCHI

(fragmente din Negru pe alb, Scrisoarea IV (Un poet necunoscut)

           

         [...]Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămâind orfan în tânără vrâstă, se duse la Liov în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lângă care, slujind calfă, învăţă puţină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi. Învăţă limba nemţească şi o cunoştea bine, dar nu iubea pre nemţi; pentru aceea, când muza română începu a-l supara, preferă a traduce din franţeză, deşi o ştia mai puţin decât pe cea germană.

Pe când el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisând chinchină, la 1823, un boier moldav, înturnându-se de la Viena, îl cunoscu, şi văzând în el dispoziţii poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul[…]

Scavinschi părăsi bucuros o ţară unde nu câştigase decât un schi la sfârşitul poreclei, şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Muzele spăimântate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza ianicerilor. Nime nu mai gândea la poeţi ce şedeau ascunşi prin poieţi. (Iartă-mi acest rău calambur.) În darn Scavinschi scria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia departa de un palmac lipsa, astă nedespărţită tovărăşiţă, care-l ţinea strâns în îngheţatele ei braţe! Hotărî să vândă participuri, dar puţini amatori găsi de limba nemţească, şi apoi pedagogismul era stahia lui. El iubea liniştea, şi copiii îi tocau la cap toată ziua; iubea muzele, şi copiii făceau jucărei cu poeziile lui. De multe ori l-am găsit descleind un smeu ca să copieze vreun vers, pre care acum un băiet îl făcea să zboare mai presus de Parnas!

Pre lângă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, zicându-şi:

...Daniel Scavinschi cel mititel la statură,

Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură,

 şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aste trei lucruri erau poezia, medicina şi — musteţile sale.

În adevăr, natura îl înzestrase cu o păreche de musteţi resucite atât de mari, încât ar fi fost de fală celui întăi husar ungur; dar ele făceau un contrast foarte ciudat cu statura lui care — precum am spus — era mai mică decât mică.

Însă mania sa cea vătămătoare, pre care o câştigase de când fusese la spiţerie, era ideea ce-şi făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. În toată dimineaţa, după ce sfârşea toaleta musteţilor, bea câteva pahare de dicoct; la tot ceasul lua hapuri, şi seara picături. Spiţeriile stricându-i sănătatea, înghiţeau puţinii bani ce câştiga, pentru că de multe orî îi lipsea pâine, iar medicamente niciodată. […]

Şi să nu socotească cineva că consulta vreun doctor; însuşi îşi închipuia ordonanţele, îşi făcea leacurile şi se trata, deşi acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele.

Abia de trei zile mă înturnasem din Rusia, unde zăbăvisem câteva luni, când am primit un ravaş de la el, în care mă ruga să mă duc să-l văz îndată. L-am găsit în pat, şi căutându-se într-o oglindioară, scotea câte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţuoase scule.[…]

— […]Aseară, văzând că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad musteţile...

Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles, şi întinzănd mâna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ.

—      E de prisos, îmi zise; macar de aş şti că voi scapa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii văzându-mă:

Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel la statură,

Cărui îi căzu musteaţa, şi e chiar caricatură.

Ţine acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa.

(Pe pachet scria: Scrieri a lui D. Scavinschi, să se deie la d. aga A. Sturza Miclăuşeanul, ca să facă ce va voi cu ele.) […]

Privirea acestui nenorocit aşa de liniştit într-o stare atât de jalnică, la vrâsta de 32 ani, mă încremenise!

— Scavinschi! i-am zis, de ce atâta dezgust pentru viaţă? Cine ştie poate...

— Viaţa mea, îmi răspunse curmându-mă, a fost foarte ticăloasă. Din cea mai fragedă vrâstă m-am însoţit cu lipsa, şi numai moartea mă va despărţi de ea. Totdeauna am gândit că voi muri ca Gilbert într-un spital.

— Asta e soarta poeţilor, dar numele îţi va rămânea nemuritor; păcat că l-ai polonizat.

— De aş fi trăit în Rusia mi-aş fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi la Bucureşti, Scavinescu.

În vremea ce-mi vorbea c-un aşa aer vesel, sfârşise operaţia smulgerii musteţilor (care, roase de veninul argintului viu, ieşeau cum le atingea) şi închise cutia.

— Asta voi să mă întovărăşească în mormânt, zise; apoi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluţă şi o înghiţi. În stecluţă era opiu. Se lăsă pe o perină şi adormi zicând: "somn — lipsă — musteţi..."

Doctorul (după care trimisesem fără ştirea lui) intră, se apropii, îl apucă de puls, dar îndată lăsă mâna să cadă ...

— Nu trebuie doctor, trebuie preot.

— Cum!

— Mort.

O sudoare rece îmi inundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieşit tremurând şi făcând cele mai triste cugetări asupra acestei ticăloase fiinţe ce se numeşte om. […]

                Pentru că pe internet circulă o versiune îndreptată, cu omisiuni nemarcate şi cu transcrieri moderne a principalei sale opere Călătoria dumnealui hatmanului Constantin Paladi...(operă a editorilor antologiei PRC, din care s-au mai extras fragmente din clasici, prezente pe diferite site-uri, inclusiv pe wikisource), reproduc aici tot textul lăsat de Negruzzi; Atrag atenţia, deci, că textul de la vale e altul decît cel prezent pe wikisource; unele diferenţe notabile le-am semnalat în note.

CĂLĂTORIA DUM[NEALUI][1] HAT[MANULUI] CONSTANTIN PALADI LA FEREDEIELE BORSĂCULUI, 1828, martie

(după studiul lui C. Negruzzi publicat în Alăuta românească, 1838; Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 184; Viaţa lui Daniil Scavinschi, ca prefaţă la Democrit, comedie în cinci acte de Regnard. Tradusă de Daniil Scavinschi, 1840//  textul de faţă se reproduce, după compararea a patru versiuni apărute în:

CNPT - Costache Negruzzi, Păcatele tinereţelor, ediţie comentată de V. Ghiacioiu, editura Scrisul Româneasc, Craiova, ed. I, 1937;

PRC - Poezia română clasică (de la Dosoftei la Octavian Goga), ediţie îngrijită de Al. Piru şi Ioan Şerb, editura Minerva, Bucureşti, 1970;

CNO1 - C. Negruzzi, Opere 1, Păcatele tinereţelor, ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de Liviu Leonte

PRER - Poezia românească în epoca romantică, antologie de Mircea Anghelescu, 1997, din care am extras textele aşezate între paranteze drepte, deşi este vorba despre o altă versiune)

[Părintele-acel vecinic, acel fără de moarte şi tare,
Cel milostiv şi puternic, fără de asemănare,
Acel ce din nimicnicime, din bezna cea-ntunecată,
Au zidit în şasă zile lume-această minunată,
După ce-au făcut pre soare, ce din chentru luminează,
Luna, planitile toate ce-mpregiuru-i se rotează,
Şi stelile cele multe, acele nenumărate
Ce-mpodobesc cu lumină al tronului tău cetate
Şi toate câte pământul poartă pe a sa rătungime,
Plante şi vietăţi încă, nesfârşită feliurime,
Apoi, s-arate mai bine puterea sa acea mare,
Au plăzmuit şi pre omul dup-a sa asemănare.
Priviind ziditoriul însă la al omului natură,
Că la tot feliul de patimi îi supus preste măsură,
Care ş-acea scurtă viiaţă ce îi este hotărâtă,
Prin mii de dureri cumplite i-o fac foarte amărâtă,
Şi prin vaite, suspinuri, lăcrămări fără-ncetare,
Vadeaua vieţii cea scurtă i-o scurtează şi mai tare,
Milă au cuprins Monarhul fulgerilor fioroasă
A şti-n aşa tristă stare fiinţa cea mai aleasă.
Pentru aceasta, îndată, cu o milă necuprinsă
Sfăra pământului nostru de mâna sa fu atinsă
Şi-ndată, în mii de locuri, mii de părţi desfătătoare
Au început să răverse izvoară vindecătoare!
Din toate aceste multe izvoară blagoslovite
Ce, pentru al omului patimi, de ceri sânt alcătuite,
Într-a Carpaţilor sânuri au făcut tuturor veste
Că în Gheorghieni, la Borsăc, acel mai bun izvor este!
Acolo arată ceriul, zic mila sa acea mare
Că de orice dureri grele omul să-ş afli scăpare.
Acolo de romatizmuri, cât de mari şi învechite,
De trânji, piatră, de podagră şi năvrei cât de slăbite,
De al sângelui stricare, de-al stomahului smintire,
Desăvârşit pătimaşul îş află tămăduire!
Acolo şi tot ologul, cel căzut în desperare,
După o trii ani cură câştigă a lui picioare.
Iar mai vârtos pătimaşul de lumeasca neputinţă,
Ce face pre om în lume o netrebnică fiinţă,
Ce-i răpeşte bărbăţia, tot ce-i mai plăcut sâmţirii
Pre care razimă toată harmoniia însoţârii,
Şi mai mult acesta încă acolo să noroceşte
Căci vrednicia pierdută înzăcit o dobândeşte,
Ca şi fimeile toate ce păimesc nerodire,
Prin puterea cestor ape îş îndreaptă a lor fire.
Aceste folosuri dară într-adevăr minunate,
De cătră apa aceasta necontenit revărsate
După cum doctorii Vienei ce aceste privighiază
Prin o carte tipărită pre toţi îi încredinţează
Şi pre hatmanul Paladi ce în turceasca robie
S-au struncinat sănătate prin o crudă tirănie,
L-au îndemnat ca să meargă la acestui Borsăc ape,
Struncinata sănătate din primejdii să ş-o scape.
La care mărit hatmanul Costandin Bogdan Paladi
Porni cu câţiva tovarăşi ca mai vesăl să să scalde
Au luat în această cale şi pre scumpa sa soţie,
Căci fără de ea viiaţa dulce nicicum nu poate să fie,
Toţi acestui drum tovarăşi lângă cucoana Săftiţa,
Fu aga Gheorghie Costachi, cu cucoana Frăsiniţa,
Zmaranda Balş, doctorul Şarl, cum şi Milu Vasălică,
Ş-al doctorului Efstati încă cea mai mare fiică
Care în tovărăşie, cu hatmanul împreună,
Călători să le paie calea ace ră mai bună.]

Dar precum culegînd roze sau strîngînd faguri de miere
Omul nu poate să scape de a ghimpelui durere.
Asfel şi[-n] drumul acesta făcut pentru sănătate
Din tovarăşi mai nici unul n-au scăpat de greutate.
Căci sosind la Dealul-Doamnei[2], caii cad de grea povară
Deci, ca să se mai răsufle, boi la trăsuri se-njugară.
Toţi încep atunci pedestri la deal să călătorească
Ca peregrinii ce pleacă la Sinai să se spăsească.
Pe coasta acestui mare şi bogat în veacuri munte
O stînă de oi se află cu turme la număr multe.
Acolo nevinovata a oiţelor zbierare
Şi prostatica în bucium a păstorilor cîntare
Fac a veacului de aur plăcuta închipuire,
Unde gustă călătorul mîngîioasă liniştire.
Acolo sosind cu toţii obosiţi de osteneală
Şi pătrunşi d-acea frumoasă, romanticească[3] priveală
Stătură şi pe verdeaţă începură a se pune
Puterile-nprăştiate voind iarăşi să le-adune.
Întru această plăcută ş-aleasă soţietate
Primit aflîndu-mă şi eu din a soartei bunătate,
La această poposire, în acest loc de plăcere
Fiindcă nu-mi rămăsese mai nici un dram de putere,
M-am depărtat subt un arbur cu ramurile tufoase,
La a căruia tulpină, flori revars-a lor miroase
Şi m-am lăsat pe o coastă, ca să gust în liniştire
Nectarul ce-au lăsat firea la trudă de întărire.
Abia somnul mă cuprinde, un frumos vis iată vine
Trimis de Morfeu, de Muse, sau cine ştie de cine.
Parc-aievea îmi arată o minunată grădină
Unde, zîmbindu-m, mă cheamă o prea iscusită zină.

Am intrat; şi ea îndată cu foc mă îmbrăţoşază,

A ei dulce sărutare ca din morţi mă înviază,[4]
Apoi, mergînd p-o alee, o muzic-armonioasă
Auzeam c-o[5] melodie pătrunzătoare, duioasă,
Mai încolo văz palaturi ; ajungînd, întrăm în ele
Strălucirea, bogăţia uimesc vederile mele,
Cu aur şi petre scumpe era toate împodobite.
Zîna mea, zîmbind îmi zice : astea-s a tale, iubite !
Aceste ale nălucirii asa robitoare glasuri
M-au făcut să dorm ca morţii vreo trei năstruşnice ceasuri ;
Dar zefirul ce acolo cînd soarele se coboară
Precum şi cînd se înalţă, cu multă iuţeală zboară,
Încetînd să mă desmierde cu-ale lui aripi de gheaţă
Din moarte închipuită curînd m-au adus în viaţă.
M-au[6] trezit deci cu putere după odihna gustată —
Ce folos! că pîn-în seară iarăşi am perdut-o toată.
Căci compania ce-acolo spre odihnă poposise,
Neştiindu-mi resleţirea, demult nainte pornise.
Sar de jos, cat împregiuru-mi, dar, vai, afară de turme
Nu văz altă decît numai ale trăsurilor urme.
O ! ce necaz mă cuprinse dintr-a unui somn pricină !
Şi de-nnoptam p-acel munte[7], mă făceam urşilor cină.

Îngrozit piste măsură d-aşa dosnică-ntîmplare,
Blastem somnul, apuc drumul, ş-alerg tot în fuga mare,
Străbat mii de locuri grele, de cotituri fioroase,
De vizunii adîncate, mistuiri primejdioase.
Tot părîndu-mi că m-alungă urşii cu cîrdul de goană,
Dar, noroc, că-n vro trei ceasuri am dat peste caravană;
Ajungîndu-mi deci trăsura, ce-mi fusese însemnată,
Jur că din ea pîn la Borsec n-oi coborî niciodată.[8]
Pe malul ce Bistreţoara cu multă iuţeală cură

Un pod este piste dînsa de trece orice trăsură;

La aceluia pod capăt au făcut ruşii o poartă

Statornicind lîngă dînsa vro cîţiva cazaci de vartă

Carii a nu trece vite sînt puşi ca seama să ieie

Dar nu s-oprească p-aceia care merg la feredeie.

De holercă nestricată doriţi acei cazaţi foarte

Opriseră toţi boierii de a trece-n ce[e]a parte;

O aşa împotrivire de acei ostaşi urmată

Văzînd eu, calc jurămîntul, ar ş-alerg la ei îndată:

Zadarnică au fost însă a mea din car coborîre,

Ş-a lui Vasilică Milu lunga rusească vorbire;

Pîn nu li s-au pus în mînă cîte d-o bună măsură

De numita mai deasupra slăvita lor băutură,

A trece în ceea parte nicicum n-au fost cu putinţă,

Dar făcîndu-se aceasta, trecurăm cu uşurinţă.

Toţi fiind slobozi atuncea, boierii trec înainte,

Iar eu apuc drumul singur ca un rătăcit din minte

Şi socotindu-mi trăsura c-ar fi în urmă rămasă

Merg cu toată îndrăzneala fără de ceva să-mi pasă.
Mergînd aşa înainte ca vreun ceas sau şi mai bine
Şi văzînd c-a mea trăsură din urmă tot nu mai vine
Am socotit cum că poate s-au stricat ceva la dînsa,
Deci să nu rătăcesc noaptea, mă-ntorc să mă sui într-însa ;
Mă-ntorc cu repeziciune, ajung podul, îl trec iară,
Dar nu văz nici o trăsură, ci văz că s-au făcut seară.
Ah ! şi văz c-am făcut iarăşi o mai(?) frumoasă ispravă!
C-am căzut dintr-o ispită decît cea-ntîi mai grozavă!
Căci trăsura-mi era dusă, cum se vede înainte.
Iată-mă şi-n altă cursă, o, Dumnezeule sfinte !
Înapoi apuc cu fuga, strig, răcnesc ; cine-mi răspunde ?
Compania ajunsese acum cine ştie unde !
Astfel alergînd eu singur, pe-un drum, ce prin munţi se-ntinde,
Iată că perdeaua nopţii orizontul tot cuprinde.
Fiind deci groaza aceasta decît cea-ntîi mult mai mare,
Încep să-mi blăstăm părerea, ce mă-nşelă aşa tare,

Ce mă înşeală de a crede că mi-ar fi trăsura-n urmă[9]
Aruncîndu-mă-ntr-o cursă care picioarele-mi curmă.
În astă neaşteptată, amărîtă alergare,
Mă mustram însumi pe sine, cuprins de grea disperare,
Zicînd : „Ce-mi trebuia mie să mă cobor din trăsură?
Au doar m-au hotărît soarta pentru a urşilor gură ?
De ce-am calcat jurămîntul, ce-l făcusem în ivală,
Cum nu m-au mustrat simţirea, să nu fac astă greşală ?
Ah ! a călca jurămîntul este o nelegiuire
Pentru care nece unul nu scapă de răsplătire.
Ce-o să mă fac ? Amar mie ! La aşa tristă-ntîmplare,
La aşa nenorocire fără mijloc de scăpare !”
Acestea zicînd, un zgomot simt că-nainte-mi s-aude ;
Stau deci pe loc plin de groază, cu care noaptea pătrunde ;
Mă-mbărbătez pe-ntuneric, pe drum ţintesc ochii bine,
Dar ce văz ? Ah ! ceva negru, care păşaşte spre mine!
Adio ! de acum lume ! Adio  lună şi soare !
Căci asta e o ursoaică, ce vine drept în picioare.
Aşa oftînd vreme lungă, văz c-aceea ce negreşte
Stă-n drum şi nici într-o parte nicidecum nu se urneşte.
Mă mai îmbărbătez iarăşi, neavînd altă mîntuire,
Şi purced drept către dînsa, zicînd : sau trai, sau pieire !
M-apropii, tremurînd straşnic, tocmai de acea negreaţă ;
Dar, o cer ! ce bucurie ! Iată-mă scăpat cu viaţă:
Acea neagră nălucire, ce mă împluse de frică,
N-au fost altă, decît butca cuconului Vasilică,
Care pentru că la hamuri oarece i se rupsese
De butcele celelalte mai în urmă rămăsese.
Pe jos ! singur ! pe-ntuneric ! cînd dumnealui mă zăreşte
Cu hohot prinde a rîde şi în butcă mă primeşte.
Şi astfel scăpînd de groaza care mă împresurase
Am ajuns tovărăşia, ce în urmă ne lăsase.
Un căpitan George[10] însă, om trăit mulţi ani la munte,
Căruia acele locuri îi sînt foarte cunoscute,
Rînduit în drumul cesta pe toţi să călăuzească
Şi vrînd toată adunarea bine să o odihnească,
Ca unul ce pe acolo toate poticele ştie,
Ne au dus la o casă-n codru, ce era chiar sihăstrie !
Dar cucoanele ce-n toate-s mai dilicate din fire,
Neputînd fi mulţumite cu asemenea găzduire,
Pe călăuzul acesta încep să-l îndătorească
O gazdă mai de odihnă numaidecât să găsească ;
Bine ar fi făcut însă de primea aici să mîie,
Să nu cate huzur casnic într-o lature pustie,
Cînd la drum şi împăraţii la-ntîmplări deosebite,
Cu toată a lor mărire, dorm şi-n colibi părăsite.
Această însărcinare văzînd George căpitanul
Răspunde : — „Întru aceasta, iată care mi-este planul ;
Vrînd cucoanele să afle o mai bună mulţumire,
Trebui să ne urmăm drumul s-ajungem la mănăstire.”
Deci fără multă zăbavă, purced cu repeziciune
Trăsurile încărcate spre satul numit Răpciune.
Aicea aga C[ostache][11] din norocire zăreşte
Că surugiul ce mînă pe cal să cam cumpăneşte
Şi aflînd, după cum alţii bine îl chizăşuiră,
Că cu bachică aghiasmă gîtleju-şi aghesmuiră,
Îi coboară jos şi-ncepe singur toţi caii să mîie
Cu astfel de iscusinţă, cu astfel de vitejie,
Chiar ca Ahil, care colbul îl amestecă cu norii
Prin goana cea [mai] furioasă ce-ngrozise privitorii,
Cînd alunga-n fuga mare caii spumaţi de-nfocare
În tîrîirea lui Ector la a Troii dărămare.
Cum că sînt eroi românii, nimeni nu tăgăduieşte,
Dar vrun Titu sau vrun Mecena din ei tot nu se iveşte.
Surugiul de ruşine văzînd astă mîitură
Au rămas mut de ispravă, parc-au născut fără gură,
Privind aşa chibzuire şi plesnituri minunate,
Ofta ştiind c-acel plesnet va suna şi p-a lui spate.
Din calea noastră în laturi în partea despre amează,
Un drum plin de bolovane la un schitişor urmează,
Schitişor ce din vechime acolo se proslăveşte
Şi de ani trei sute, schitul Pionului se numeşte.
Loc în care adevărul, odihna, faptele bune
Şi sfînta cucernicie au hotărît să s-adune.
Acolo pe toţi boierii călăuzul îi porneşte
Şi cea mai bună odihnă într-un sfert făgăduieşte ;
Aşadar într-o unire ne-am pornit cu bucurie
Dar, ah, Doamne, ce necazuri ! ce spaime ! ce grozăvie!
Sfertul zis de călăuzul într-un veac se prefăcuse
Şi al nopţii întunerec la peire ne supuse !
Roatele pe de o parte de mii de stînci se rădică
Poclitul în cap loveşte cît puţin de nu-l despică ;
Acum coborai o vale cu cîrniri pravălitoare,
De-ţi părea că mergi în tartar în veci să nu mai vezi soare,
Acum mergeai tot p-o coastă p-a bolovanilor vîrfuri,
Unde prăvălind odată îţi făceai tot capul hîrburi.
Ce ţipete de cucoane ! Ce frîngeri de mîni! oftare !
Cerîndu-şi una la alta cea mai de apoi iertare.
Fu, îmmărmurit de frică, mai că plîngeam de durere :
„Să mor noaptea ce-i lăsată spre odihnă şi plăcere !
Şi să mor mai ales încă într-o-ntunecoasă stare,
Fără să aib nici duhovnic, nici capăt de lumînare.”
Dar de aşa hal pătrunsa cerească milostivire,
Am ajuns fără primejdii pîn-la sfîntă mănăstire,
După o noapte ticnită, Ceahlău-mbrăcat cu ceaţă
Spre schit aruncîndu-şi fruntea, ne-au dat bună dimineaţă,
De aici iar împreună după sfînta liturghie,
În drumul care-l lăsasem ne-am întors cu bucurie.
Am mers cu necontenire făr-a mai căta hodină
Şi-am ajuns pe dup-amiază la Tulghiş la carantină.
Aici hatmanul Palade aştepta cu bucurie
Să-şi afle sosit frai-pasul ce de mult era să vie;
Dar fiindcă acea voie încă tot nu mai sosise
Ş-a carantinei bordeie de trecători se ticsise,
Au pus la cale să-i facă o casă nuouă de scînduri,
Fără a se mai supune la supărare sau gînduri.
În această casă nuouă ca-ntr-o cuşcă jidovească,
Toţi gustăm o zi ş-o noapte odihnă călătorească.
A doua zi jălind ceriul multa noastră chinuire,
Bucură şi mic şi mare cu a pasului sosire.
Apo după o-ndelungă a tuturor afumare,
Şi după o amăruntă întru toate cercetare,
Dăruind casa acelui ce ne năduşea cu fumul
Cît mai în grabă cu toţii iarăşi ne-am apucat drumul.
Ş-ajungînd în şase ceasuri la apele minirale,
Am scăpat de astă lungă ostenitoare cale.
La Borsec, cu feredeie, cu mese, cu adunare
Să uitase mai cu totul a drumului supărare.
Adeseori făcea baluri nobilimea ungurească,
Să le pară mai plăcută clima acea chiar ursească.
Făcea şi primblări cu toţii pe jos pe la sticlărie
Ba încă şi piste-un munte pîn pe la o vizunie...
Săvîrşind deci toată cura în cinci săptămîni de zile,
Trimiţîndu-ni-se caii de paharnicul Vasile,
Ne-am pornit către Moldova cu nespusă nerăbdare,
Ca s-ajungem pe acasă mai curînd fieştecare.
Cum am venit la Răpciune pentru să mergem mai iute
Făr-a pîndi[12] la primejdii, am plecat pe patru plute
Şi-am sosit în zece ceasuri l-a tîrgului Petrei vatră.
Încungiurînd Dealul-Doamnei ş-ai lui bolovani de peatră.
La tîrgul Petrei pe plute ajungînd cu norocire,
Cocoanele-au mers îndată la Domneasca Mănăstire,
Mulţumind Treimei Sfinte c-o inimă umilită,
C-au sosit fără primejdii la Moldavia dorită…

           

---

[1] Var. dumisale

[2] Dealu-Doamnei.

[3] În PRC „şi romantică”

[4] Distih omis în PRC, fără menţionarea omisiunii.

[5] În PRC „o” în loc de „c-o”; tendinţa editorilor a fost aceea de a moderniza transcrierea...

[6] În PRC „m-am”. Pe semne, în original era forma „m-a”.

[7] În PRC, neclar: Şi de-noptare pe-a cel munte..

[8] Urmează 20 de versuri omise, probabil, de cenzura comunistă în antologia PRC.

[9] Omis şi nemarcat în PRC.

[10] Var. Gheorghe.

[11] Costache în PRC, în CNO1 : Aga C...

[12] Var. gîndi.