sau despre
Spovedania unui învins
Un alt uitat astăzi – cel care putea să fie un simbol al nostru aici şi peste hotare – Panait Istrati a fost rînd pe rînd trădat şi de ai lui, românii şi de cei care-l adoptaseră, francezii. Nu a fost, pe semne, din tagma celor care odată ajunşi pe meleaguri străine au uitat repede şi limbă şi tradiţie meterne lăsîndu-se furaţi de mirajul unei alte vieţi începute fără de naştere. Panait Istrati a vorbit Europei despre noi şi a făcut-o cu dragoste. Însă cu ce s-a ales?
Chiar în momentul restituirii operei sale (parţiale) într-o serie de lux, care sărea în ochi, editorul şi traducătorul (Al. Oprea şi Eugen Barbu) au conchis că Panait Istrati nu cunoştea destul de bine limba franceză ... iar la limba română avea carenţe şi mai mari (motivul pentru care s-au dat la „rebut” traducerile făcute chiar de autor!). Că traducerea lui Eugen Barbu este un dezastru atît pentru autor cît şi pentru spiritul acestuia – dovada o găsiţi în articolele şi prefeţele lui Alexandru Talex, cel care l-a restituit pe Istrati aşa cum ar fi făcut-o , probabil, chiar el – nu mai are rost să demonstrez şi eu.
Ediţia Academiei de azi este mult prea costisitoare pentru a şi-o procura oricine, aşa că Panait Istrati a fost "trădat" în mai multe rînduri, cum spuneam...
PANAIT ISTRATI DESPRE EL ÎNSUŞI (I)
................................................................................................................................
Viaţa unui artist sentimental, pasionat şi care mai ales a trăit aşa cum am trăit eu, e adesea tot atît de pasionată ca şi opera lui. Uneori chiar o întrece în interes, dacă artistul rămîne sincer şi dacă scrie nu ca să satisfacă curiozitatea bolnavă a cititorului sătul şi blazat, ci ca să se vadă pînă unde a fost legat de omeneştile slăbiciuni ale vieţii, cît a luptat cu ele, cum a învins sau a fost învins...[...]
...Eu cred în învăţăminte, oricîte exemple din propria-mi viaţă mi s-ar pune sub ochi, susţinîndu-se că n-am ţinut seamă de ele. Ba aş afirma chiar că, dacă uneori le-am călcat în picioare încă nu este motiv să descurajăm această deznădăjduită omenire, pretinzînd că învăţămintele nu servesc la nimic. Numai omul blazat, această caricatură hidoasă a vieţii, se întinde cu burta pe pămînt, cînd cade în genunchi şi geme, în loc să se scoale repede. Puţini oameni, luptînd cu viaţa, au căzut în genunchi atît cît am căzut eu. M-a trîntit banul, m-a trîntit femeia, m-a trîntit însăşi sublima prietenie. Acum, în urmă, căzusem aşa de rău, că eram gata să nu mai mă mişc. Şi totuşi, m-am sculat şi mă mişc mai cu folos ca oricînd.
Viaţa este un cuptor care cere să fie alimentat necontenit cu energii noi. Totul e modificare, transformare, în bine sau în rău. Cine se opreşte în loc, piere. Şi e mai bine să dai uneori îndărăt decît să nu te mişti. [...]
Cîtă dreptate a avut Eclesiastul să spună că totul e vanitate!
Mă uit la ce-a rămas din mine, care am parcurs o cale atît de lungă: un biet om, învins de boală şi strivit de nevoi, după ce ajunsesem acolo unde nu atîrna decît de voinţa mea, ca să devin şi eu încă un om sătul. [...]
Portul Brăila în 1900
M-am născut în Brăila la 10 august 1884 (pe vechiul stil) dintr-o nemuritoare ţărancă româncă şi un contrabandist grec pe care nu l-am cunoscut niciodată, avînd nouă luni la moartea lui.
Joiţa Istrati
Actele mele nu pomenesc numele tatălui. Mă declară, pur şi simplu: „fiul lui ... şi al Joiţei Istrati, în vîrstă de douăzeci şi nouă de ani”. Fiu „nelegitim”, port numele de familie al mamei mele. [...]
Am încercat tot felul de meserii.. Am slujit mai întîi ca băiat de prăvălie şi apoi la o băcănie, plăcintar la kir Nicola, ucenic în atelierul mecanic al Docurilor Brăilei (dat afară pentru furt, după doi ani, ceea ce fu cît pe-aci s-o omoare pe mama), ucenic la lăcătuşerie li cazangerie, ucenic la pescărie (vis de fericire), ucenic la o fabrică de frînghii. Între timp, am cutreierat peste munţi şi văi, în căutarea propriei inimi... [...]
Întîlnindu-l pe Mihail [Mihailovici Kazanski], încep nouă ani de viaţă eroică, de prietenie însorită, de vagabondaj ca-n poveşti, prin România, Egipt, Grecia, Turcia şi întreg bazinul mediteranean. [...] După ce am hoinărit timp de treizeci de ani, între Orient şi Occident; după ce am trăit în mii de cocioabe şi mi-am frecat coatele de toate neamurile pămîntului, nu am descoperit decît acest om, care preţuia cît universul întreg. [...]
O prietenie mare e tot aşa de rară ca şi o căsătorie ideală, deşi aceste două legături omeneşti se prijină pe legi naturale cu totul diferite. Mai cred că, în ambele cazuri, presimţirea acordului perfect ce va să urmeze o avem din primul schimb de priviri, nu numai după nenumăratele tărăgăneli şi stăruinţe, aşa cum în haosul spaţiilor elementele trebuie să se închege ori să se respingă într-o clipă...[...] Omenirea este un amestec de sori şi de pietre, de o varietate stît de infinită, încît nu mai ştii unde un om încetează de-a fi soare şi unde începe să devină piatră. Nu ştim nici măcar dacă sorii au fost făcuţi pentru nevoia pietrelor de-a fi încălzite, ori dacă pietrele au fost făcute pentru nevoia sorilor de-a răspîndi căldura.
Ştim însă că, sori ori pietre, sîntem cu totul fără rost în viaţă, de îndată ce rămînem unii fără ceilalţi...
[..........................................................................................................................................]
Era în 1905. Revoluţia rusă se afla în toi. Gorki, arestat. Protestul împotriva ţarismului sugrumător deveni mondial. Bucureştiul-proletar ţinu să-şi alăture glasul. Mă aflam acolo, tînăr adept. Militant neînsemnat... [...]
Mă aflam la Pireu, în acel sfîrşit de ianuarie 1907, împreună cu Mihail. [...] Cum eu voiam să plec în Franţa şi pietenul meu se împotrivea, mă rugă pentru ultima oară:
-Nu te duce acolo...Fii cu judecată...Ai o mamă care tremură pentru viaţa ta... [...]
Două zile mai tîrziu, mă strecuram pe un vapor al companiei „Messageries maritimes”, vrînd să ajung la Marsilia. Dar, pe drum, sînt descoperit şi batjocorit în faţa a patru sute de emigranţi şi aruncat în Neapole. O lună de mizerie neagră...[...] Nei, Franţa! ...Nimic de făcut în 1907![...]
La 25 decembrie 1913, ajung în sfîrşit în acest Paris, atît de mult dorit... [...][1]
Panait ISTRATI
1914, aprilie – Părăseşte Parisul. Izbucneşte primul război modial. România neutră.
Înfiinţează la Brăila o asociaţie a zugravilor. Ca să poată trăi înjghebează o fermă de porci. Greutăţi băneşti.
1915, 15 iunie – Căsătorie cu Enta Şt. Gheorghiu, născută Malcos. „Menaj infernal şi nu numai din cauza ei”.
1916 - Iminentă intrare a României în război. Părăseşte ţara, îndreptîndu-se spre Elveţia. Se stabileşte la Leysin-Village (23 aprilie). Învaţă limba franceză cu dicţionarul. Internat în „Sanatorium populaire.”
1918 – (sfîrşitul anului) Bolnav, internat de Crucea roşie americană în Sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne. Singurătate, derută.
1919 – Ianuarie: Un coleg de sanatoriu (Josué Jéhouda) îi recomanda opera lui Romain Rolland. Luni de lecturi pasionate... Trimite lui Romain Rolland o scrisoare-confesiune...I se înapoiază cu menţiunea : „Plecat fără adresă”.
21 aprilie – moartea mamei sale. Totală prăbuşire morală...
1920 – Părăseşte Elveţia, cu direcţia Paris (martie). Existenţă agitată. Pleacă la Nisa, unde se stabileşte în noiembrie.
1921 – Scrie confesiunea Ultime cuvinte..., adresată lui Rolland dar netrimisă...
„Sătul de cei douăzeci şi cinci de ani de luptă cu viaţa, încerc să mă omor.” Scrisoarea din 1919 îi parvine lui Rolland....[2]
*
În primele zile ale lui ianurie 1921, o scrisoare mi-a fost trimisă de la spitalul din Nisa. Fusese găsită la un disperat, care îşi tăiase beregata. Era puţină nădejde să mai scape. Citii şi mă simţii pătruns de zbuciumul geniului. Era ca un pîrjol cotropitor peste cîmpii. Era spovedania unui nou Gorki, din ţările balcanice. Sinucigaşul fu salvat. Voii să-l cunosc. O corespondenţă se începu între noi. Devenirăm prieteni.
El se numeşte Istrati....[3]
Romain ROLLAND, Un Gorki balcanic...
Villeneuve, august, 1923
[VA URMA]
[1] Toate citatele de pînă acum fac parte din volumul Panait Istrati – Cum am devenit scriitor (I) Reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse şi adnotate de Alexandru Talex, ed. III, Bucureşti, 1998.
[2] Fragmente din Cronologia vieţii şi a operei, Op.cit.
[3] Panait Istrati – Chira Chiralina, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Alexandru Talex, Editura Minerva, Bucureşti, 1982
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu