Gînduri (II)

Gările mele (a)

            Pare-se că încă dinainte de-a mă naşte mă plimbam cu trenul, ca însoţitor subînţeles. Poate aşa, în preambul, mi s-a hărăzit (ursita s-a arătat mai repede decît la alţii) să-mi placă să călătoresc.

            N-am avut noroc de locuri variate, ani de zile luînd acelaşi tren care ducea într-acelaşi loc.

            Invariabil, trenul se lua de dimineaţa devreme (să nu ne prindă soarele dogoritor pe drum) şi plecam zor-nevoie către gară luînd cel mai probabil metroul.

            Din copilărie mai am cîteva amintiri:

            Atmosfera altfel dezolantă a Gării de Nord, plină ochi de ţigani borfaşi, atenţi numai la buzunarele şi sacoşele celor care abia dacă aveau ceva mîncare şi haine pe care le duceau la ţară, în plasele de piaţă, din rafie în trei culori minuscule, mă umplea totuşi de speranţa unui loc mai bun, şi treceam cu vederea orientalismul deranjant pe care l-am remarcat mai tîrziu.

            Voiam să scap aşadar de oraş. Nu îl cunoşteam încă, aşa cum e, cu hidoşenia unui colos inutil făcut din foi de varză; ştiam numai că de dimineaţa pînă seara stăteam între cei patru pereţi ai apartamentului, că dacă voiam să mă joc ţăcănita de dedesupt îmi bătea în ţeava caloriferului, că nu aveam loc să cresc.

            Şi atunci, fie primăvară sau vară, cînd se putea, o ieşire spre Ardeal mă întărea. Îmi făceam planuri din vreme, puneam o groază de întrebări şi odată ajunşi în gară, cîrpiţi de somn, eu şi mama aşteptam în decorul descris să se tragă trenul.

            ...................................................................................................................................

            Călătoria dura destul de mult, pe-atunci fiind la modă personalul care totuşi nu arăta ca astăzi (cine ştie trenurile de persoane Braşov-Mediaş înţelege la ce mă refer). Totul ducea cam la opt ore de mers, dar odată depărtaţi de Ploieşti, parcă ne mai revenea culoarea în obraji. Se vede ce diferenţă majoră este şi în ceea ce priveşte clima sau relieful, dar şi apucăturile localnicilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi.

            Cîmpie vastă, pe vremuri pămînt semănat şi lucrat, astăzi mai degrabă ars de soare degeaba, casele joase de chirpici şi gările înfiorător de murdare. Asta puteai vedea pe-atunci pînă să ajungi la munte.

            Personalul are şi darul de a te învăţa resemnarea. Ştii că ai de tras opt ore, speri că vei fi cît mai singur pe banchetă – deşi apăreau de te miri unde oameni de toate felurile.

            De la Braşov începea peisajul fascinant. Varietatea de culori (pînă atunci în verde gălbui) de pe dealuri, culoarea pădurilor vaste deşi percepute prin zgomotul roţilor de tren făceau să mai vindece aşteptarea.

            La Rupea răbdarea lăsa loc neastîmpărului. Ţin minte şi-acum acel dans involuntar indian pe care l-am tras în compartiment (atunci luasem acceleratul) tot drumul dintre Rupea şi Sighişoara. Şi îmi permiteam, eram numai cu mama; de bunăseamă, cu spectatori n-ar fi fost la fel.

            ..................................................................................................................................

            Şi anii treceau, ritualul de repeta şi graţie acestui fapt, nu aveam de ce să mă plîng. Iubeam călătoria spre Ardeal. Înapoi...niciodată.

            Trenurile din partea Albeştiului de Mureş plecau mai tîrziu şi gara îşi începea povestea încă de cînd eram acasă, cînd luam în braţe pe rînd toate mîţele (anacronice: Cufuri, Sisi, mai mulţi Miţi) , pupam căţeaua – pe Codruţa primul animal de care m-am ataşat şi pe care l-am văzut mai om decît pe oameni, adunam bagajele în hol şi plecam cu un căruţ (cărucior) către adevărata gară. Codruţa ne conducea întotdeauna cînd luam trenul din sat. Mai tîrziu, plecînd din Sighişoara, cred că se mulţumea să ne conducă numai pînă la autostradă.

            Era frumos, şi frumuseţea mă trăgea să rămîn. Nu puteam accepta gîndul încă unui an petrecut între betoane. Nu era zi în care să nu mă gîndesc la animalele lăsate în urmă, la singurul meu prieten de-acolo, la bunica mea sau la bunicul lui. Ăsta era universul meu de atunci.

            În zilele cele mai frumoase, în care se putea săpa cu hîrşăul (casmaua), fugeam cu sapa tîrîş – că nu o puteam ridica cumsecade pe umăr – prin spatele grădinii la bătrînul vecin care ieşea la lucru. A iubit copiii şi s-a văzut. Eu nu aveam bunic dar el, pentru cîteva anotimpuri, mi-a fost şi bunic.

            Din păcate eram prea mic pentru a-mi mai aminti ce-mi povestea – cu siguranţă îmi spunea şi despre război, era veteran – îmi povestea întîmplări din copilăria sa şi ştiu că ceva inexplicabil mă atrăgea spre el. Atunci am învăţat să dau cu sapa şi să apăs piciorul pe hîrleţ, chiar dacă inutil, de vreme ce nu puteam să întorc cum trebuie bucăţile mari de pămînt şi să le fărîmiţez.

            Plecam de-acolo gîndindu-mă la toţi.

            Pînă şi la ţiganul Chiucu – bau-baul copiilor, ăla care, dacă nu erai cuminte, venea de te lua în sac şi te mînca... Bietul om a murit şi a fost îngropat într-un dulap din care în timpul slujbei sumare i-a ieşit pînă şi piciorul afară spre spaima îndreptăţită a semenilor săi.

            Mă gîndeam şi la Moji (scripcarul) şi Mária (aşa se accentuează acolo), la zecile de puradei care-mpînzeau strada şi la ţigăncile bătrîne şi costelive care întotdeauna cărau ceva într-un sac mai mare decît ele.

            Mă gîndeam la Joiana, cea mai bună vacă pe care ar fi putut-o avea cineva.

            Şi astfel încărcat, numai că nu plîngeam în gară. Venea trenul, trăgeam aer în piept şi urcam treptele tras de mînă. Ajuns sus, pe banchetă ţineam ochii larg deschişi pînă treceam de Rupea înapoi. De-atunci nu-mi mai păsa. Adormeam. Ştiam că mă voi trezi iar la oraş şi asta nu mă bucura.

...............................................................................................................................................

            În tren se mai legau conversaţii. Ţin minte o bătrînă profesoară care se căznea să-mi vîre în cap povestea cu barza. Am rîs de ea şi i-am explicat eu cum stă treaba defapt – filotim din fire, gîndindu-mă că biata bătrînă ori nu ştie ori a uitat – de vreme ce văzusem în clar la televizor cîteva naşteri în apă, într-un documentar de pe tvr.

            Altă obsesie a mea era semnalul de alarmă la care mă uitam uneori şi minute în şir...

Gînduri (I)

Mircea Rusu Band - O dragoste mare
   
  Asculta  mai multe  audio   pop

M-am întrebat multă vreme de ce nu ne merge bine. De ce, într-o ţară ca a noastră, defapt într-o lume care a cunoscut de-a lungul istoriei şi momente glorioase dar şi cea mai crîncenă osîndă, continuă să domnească practic aceleaşi legi care au dat drumul războaielor din cuşcă şi au transformat omul în fiinţa urîtă şi de divinitate dar şi de animal?

            Unde e greşeala?

            Amatorii de teorii conspiraţionale (pe care nu le neg în totalitate) vorbesc de voinţa unora care vor răul celorlalţi, sau mai bine zis, bunăstarea proprie prin influenţarea negativă a masselor. Frumos zis şi adevărat în parte. Bun, şi în ideea asta, de ce massele nu fac nimic? Răspunsul vine lesne: pentru că sînt manipulate.

            Organizaţiile obscure ne vor proşti – aşa pricep eu mesajul– şi noi, ca vitele la abator, acceptăm şi mergem înainte fără să crîcnim.

            Bun, şi atunci să înţeleg că tot ceea ce vedem în jur face parte dintr-o conspiraţie? Faptul că avem reclamă zilnic cu hurta sau că sîntem bombardaţi pe secundă cu informaţie inutilă e acelaşi lucru cu „imbecilitatea” unui politician de mîna a doua, ca de pildă I. Oltean – urmaş meritoriu al îndobitocirii comuniste din 1944 încoace, sau a ministrului învăţămîntului, individ nedemn să care nici măcar troşcoleta unui elev de curs primar?

            Faptul că sîntem călcaţi în picioare ni se datorează în mare parte. Tineretul – ieri cîntat, azi în paşi de danţ – fără să aibă habar că astăzi i se trasează viitorul acceptă discoteca sau achiziţionarea unui telefon mobil care face şi păpară,  cu zîmbetul tîmp pe buze, fără să mişte un deget în tot ceea ce contează defapt.

            Văd asta în şcoală, văd asta pe stradă. În şcoală – etalare de gusturi vestimentare îndoielnice, de bunăstare (a părinţilor)  – pe stradă nesimţirea celui care caută să lovească trecătorul din faţă cu umărul ca nu cumva să o facă celălalt în dauna ego-ului personal. Stare primitivă – va să zică!

            Rezultate dezastroase la examene, cultură precară.

            Şi totuşi nu în cultură văd eu hiba. Nu trebuie să fi doct pentru a fi om. Cunosc oameni , veniţi din rîndurile ţăranilor (un alt termen înjosit astăzi) care fac mai mult decît toată Academia. Ce-mi pasă că folosesc este în loc de sînt – formă veche regională în Muntenia, nu o monstruozitate aşa cum o prezintă unii – dar în rest sînt oameni de bine şi buni tovarăşi, şi alţii cu pretenţii mai înalte, cu trei facultăţi,  dar pigmei în suflet?

            Ceea ce ne lipseşte e spiritualitatea în cele mai mici amănunte. Nu vorbesc acum despre credinţa creştină sau despre dogmele religioase – e o discuţie mai lungă – ci despre ceea ce contează astăzi în sufletul unui om. Din spiritualitate coboară şi iubirea de ţară şi cultura adevărată.

            Provinciile româneşti, atît de variate în fond, au supravieţuit printr-un alt soi de cultură decît cea a teatrului şi a operei – străine nouă multă vreme. Cultura spirituală i-a ţinut treji ca români şi prin ea au răzbit secole întregi într-o lume care nu părea a lor. Era lumea străinilor care ne-au cotropit, fie turci, greci sau maghiari – însă, undeva, exista o conştiinţă superioară care făcea ca lucrurile să meargă mai departe.[1]

            Uităm prea repede martiriul unora care l-ar face aidoma şi astăzi, deşi poate nu le-am mai merita sacrificiul. Să uiţi batjocura la care au fost supuşi unii care puteau, bine-mersi, să trăiască bine, fără griji, sau fără să mişte un deget pentru ţară.

            Nu merg mai departe de anul 1948 (deşi martiriul avea deja mai multe secole) şi spun cu convingere că oricare din cei închişi pentru ideile lor contrare oribilului stalinism puteau să colaboreze cu torţionarii din prima zi. Nu ar fi ajuns să moară sau să iasă neoameni din închisori, şi ce e mai crud, să-şi facă mea-culpa în faţa unei ţări pe care au iubit-o.

            Nu pot să văd cum în continuu sînt jigniţi prin ceea ce se întîmplă azi. Dacă azi hoţii, tîlharii şi criminalii beau cot la cot cu marile oficialităţi faţă de care nu mai avem nici un fel de respect, ca într-o ţară a nimănui, sau stau în regim hotelier la închisorile de lux, cei care erau închişi pentru adevărata iubire de neam, îşi spălau closetul cu periuţa de dinţi, cu şiroaie de puroi izvorîndu-le din plăgile căpătate din boli sau prin bătaie, în rîsul general al bestiilor, spunînd în ultimă clipă a vieţii, Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac! Atît! Nu am citit nici măcar un blestem la adresa torţionarilor care azi îşi văd copiii ajunşi miniştri şi trăiesc încă din conturi grase mînjite de sîngele revoluţiei.

            Aşadar, carenţele noastre sînt lipsa de spiritualitate şi uitarea.

            Şi mai avem cîteva.

            Nepăsarea şi ura înverşunată faţă de cel de-o seamă cu noi. Prea mult „mişto” şi prea multă băşcălie şi la polul opus, prea puţină omenie. Şi, ce e mai grav, dorinţa arzătoare de a escroca pe un altul numai de dragul de a o face.

            Astea nu sînt lucruri care pot fi dictate prin manipulare ci prin nepăsare individuală , indolenţă şi autosuficienţă.

...............................................................................................................................................

            Copilul, înainte de a merge la şcoală nu mai are contact cu părintele – are bonă, are oameni angajaţi să stea cu el, nu să-l iubească. Orice copil doreşte să fie iubit şi doreşte să iubească. Contrar celor care susţin că omul se naşte doar spre distrugere, iubirea e singura moştenire firească şi cu adevărat importantă pe care o poate primi un om de la părintele său şi e singura moştenire pe care o poate lăsa la rîndul său. Dar cum va putea iubi un copil care este purtat ca o minge de ping-pong, între o grădiniţă impersonală şi un cămin rece şi distant?

            Îmi place să cred că m-am născut sub alte zodii.

            Acasă am fost iubit şi, fără să-mi dau seama iniţial, îmi creasem o lume în care nu putea fi decît cald şi bine. O lume în care cineva mai înţelept îmi spunea poveşti, fie bunica, fie mama sau tatăl. Orice venea din afară era supărător şi zdruncina echilibrul interior al naivei feerii.

            Aşa am simţit mergînd la creşă. Un loc de care-mi amintesc şi astăzi cu neplăcere, dezgust, deşi iniţial, cu frică.

            Acolo am primit lovituri, şi ştiu şi azi că pe nedrept.

            La grădiniţă începusem să merg şi mă împăcasem cu gîndul, din obişnuinţă.

            Şi astăzi ţin minte mirosul mîncării de cantină – şi tresar cînd îl simt aievea în plimbările mele cu acelaşi sentiment de silă. Nu-mi era silă de pireul de cartofi şi de chiftelele cît palma de lîngă. Reţeta am preluat-o şi am comunicat-o şi acasă.

            Mai tîrziu, la şcoală, la fel.

            Am plîns în prima zi de şcoală – parcă aveam un presentiment că timp de patru ani va fi rău pentru mine.

            Am dat acolo de o învăţătoare – se autoproclama perfid din prima zi de şcoală ca o a doua mamă (aveam să aflu pe pielea mea că asta era o blasfemie) – o femeie care avea să se pensioneze peste vreo 5-6 ani, în care astăzi descifrez o răutate şi frustrare ieşite din comun pentru un dascăl.

            Am colegi care nu văd lucrurile la fel şi nu-i contrazic. Nu se purta la fel cu toţi.

            Ideea e că în urma celor 4 ani de şcoală parcă uitasem „paradisul” construit înainte în jurul meu, cu concursul meu, devenind un copil posac şi lipsit de sentimentele de dinainte. Totul căsca în jurul meu o prăpasie prea adîncă peste care am sărit mult mai tîrziu graţie altor oameni, de astă dată providenţiali, care au văzut în mine altceva şi care m-au încurajat.

            Dar lipsa unora ca ei se face simţită în cu totul alte aspecte decît ne-am aştepta. Lipsind sentimentul bun, adică o fundaţie trainică, ceea ce se construieşte deasupra e perisabil.

................................................................................................................................................

            Şcoala formează şi interiorul unui om, nu numai bruma de gramatică şi de aritmetică. Astea sînt cuvinte goale la nivel uman. Lipsa sufletului şi predarea mecanică pot face mult rău formării copilului.

            De ce oare, astăzi, în plin progres (fie tehnologic, fie comunicaţional) mă gîndesc cu drag la lucruri demult stinse, care apropiau parcă mai mult pe om de om, într-o lume a scrisorii -  nu a mail-ului, a scrisului – nu a „tastării”, a cîntecului din toţi bojogii şi nu a rafinatului playback, în care dascălul mergea din casă în casă adunînd copiii spre şcoală (deşi nimeni nu-i cerea să se autodepăşească) cu clopoţelul, după care, momindu-i cu zaharicale, îi aducea pe drumul cel bun, al învăţăturii – care nu era de nivelul de azi doar prin cantitatea informaţiei. Darul de a instrui nu-l are oricine, dar parcă oricine a ajuns astăzi a se pretinde instructor şi formator. Aici e o altă hibă care merită mai multe rînduri.

...............................................................................................................................................

            Şi-atunci, de ce ne mirăm că tineretul nostru dansant crede că Statuia Aviatorilor e defapt...superman sau batman? Şi de ce n-au zis nimic nici cînd li s-au astupat în cutii metalice statuile? De ce n-au zis nimic atunci cînd li s-au construit altele care îi acuză pînă şi de crimă? De ce nu au zis nimic atunci cînd li s-au convertit la ţigănism folklorul, pînă şi Imnul, difuzat cu atîta  nonşalanţă de Protv, acum cîţiva ani, de-Întîi Decembrie (fără vreo sancţiune publică!)? De ce se face politică doar în faţa blocului sau în cercuri restrînse de prieteni?

            Pentru că a tăcea e mai comod. Şi asta vine tot din lipsa de spiritualitate care le-ar insufla, de la-nceput ideea, că dacă au dreptate pot merge pentru ea  pînă în pînzele albe.

           

---

[1] Nu în nota ideală a paşoptismului, ci cumva, într-o sferă mai înaltă.

DANIIL SCAVINSCHI

Astăzi, un autor necunoscut publicului larg...

            Şi dacă Negruzzi nu s-ar fi învrednicit să-l pomenească odinioară, prin 1838, într-o scrisoare inclusă mai tîrziu în propria antologie Păcatele tinereţelor, Negru pe alb, Scrisori la un prieten, IV, astăzi nu am fi ştiut mai nimic despre el. Desigur că „biograful” de avarie a păcătuit – faţă de exigenţele actuale – de acelaşi romantism care pusese stăpînire pe grosul literaţilor de pe-atunci, astfel rezultînd o biografie romanţată, din care trebuie să preluăm informaţia „pe încredere”.

DANIIL SCAVINSCHI

(fragmente din Negru pe alb, Scrisoarea IV (Un poet necunoscut)

           

         [...]Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămâind orfan în tânără vrâstă, se duse la Liov în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lângă care, slujind calfă, învăţă puţină botanică. Ca să se supuie modei polone, mai adăogi un schi la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi. Învăţă limba nemţească şi o cunoştea bine, dar nu iubea pre nemţi; pentru aceea, când muza română începu a-l supara, preferă a traduce din franţeză, deşi o ştia mai puţin decât pe cea germană.

Pe când el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisând chinchină, la 1823, un boier moldav, înturnându-se de la Viena, îl cunoscu, şi văzând în el dispoziţii poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul[…]

Scavinschi părăsi bucuros o ţară unde nu câştigase decât un schi la sfârşitul poreclei, şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Muzele spăimântate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza ianicerilor. Nime nu mai gândea la poeţi ce şedeau ascunşi prin poieţi. (Iartă-mi acest rău calambur.) În darn Scavinschi scria imne asupra fericirii patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldaviei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia departa de un palmac lipsa, astă nedespărţită tovărăşiţă, care-l ţinea strâns în îngheţatele ei braţe! Hotărî să vândă participuri, dar puţini amatori găsi de limba nemţească, şi apoi pedagogismul era stahia lui. El iubea liniştea, şi copiii îi tocau la cap toată ziua; iubea muzele, şi copiii făceau jucărei cu poeziile lui. De multe ori l-am găsit descleind un smeu ca să copieze vreun vers, pre care acum un băiet îl făcea să zboare mai presus de Parnas!

Pre lângă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, zicându-şi:

...Daniel Scavinschi cel mititel la statură,

Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură,

 şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aste trei lucruri erau poezia, medicina şi — musteţile sale.

În adevăr, natura îl înzestrase cu o păreche de musteţi resucite atât de mari, încât ar fi fost de fală celui întăi husar ungur; dar ele făceau un contrast foarte ciudat cu statura lui care — precum am spus — era mai mică decât mică.

Însă mania sa cea vătămătoare, pre care o câştigase de când fusese la spiţerie, era ideea ce-şi făcuse că, de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară. În toată dimineaţa, după ce sfârşea toaleta musteţilor, bea câteva pahare de dicoct; la tot ceasul lua hapuri, şi seara picături. Spiţeriile stricându-i sănătatea, înghiţeau puţinii bani ce câştiga, pentru că de multe orî îi lipsea pâine, iar medicamente niciodată. […]

Şi să nu socotească cineva că consulta vreun doctor; însuşi îşi închipuia ordonanţele, îşi făcea leacurile şi se trata, deşi acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele.

Abia de trei zile mă înturnasem din Rusia, unde zăbăvisem câteva luni, când am primit un ravaş de la el, în care mă ruga să mă duc să-l văz îndată. L-am găsit în pat, şi căutându-se într-o oglindioară, scotea câte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţuoase scule.[…]

— […]Aseară, văzând că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad musteţile...

Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles, şi întinzănd mâna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ.

—      E de prisos, îmi zise; macar de aş şti că voi scapa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii văzându-mă:

Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel la statură,

Cărui îi căzu musteaţa, şi e chiar caricatură.

Ţine acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa.

(Pe pachet scria: Scrieri a lui D. Scavinschi, să se deie la d. aga A. Sturza Miclăuşeanul, ca să facă ce va voi cu ele.) […]

Privirea acestui nenorocit aşa de liniştit într-o stare atât de jalnică, la vrâsta de 32 ani, mă încremenise!

— Scavinschi! i-am zis, de ce atâta dezgust pentru viaţă? Cine ştie poate...

— Viaţa mea, îmi răspunse curmându-mă, a fost foarte ticăloasă. Din cea mai fragedă vrâstă m-am însoţit cu lipsa, şi numai moartea mă va despărţi de ea. Totdeauna am gândit că voi muri ca Gilbert într-un spital.

— Asta e soarta poeţilor, dar numele îţi va rămânea nemuritor; păcat că l-ai polonizat.

— De aş fi trăit în Rusia mi-aş fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi la Bucureşti, Scavinescu.

În vremea ce-mi vorbea c-un aşa aer vesel, sfârşise operaţia smulgerii musteţilor (care, roase de veninul argintului viu, ieşeau cum le atingea) şi închise cutia.

— Asta voi să mă întovărăşească în mormânt, zise; apoi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluţă şi o înghiţi. În stecluţă era opiu. Se lăsă pe o perină şi adormi zicând: "somn — lipsă — musteţi..."

Doctorul (după care trimisesem fără ştirea lui) intră, se apropii, îl apucă de puls, dar îndată lăsă mâna să cadă ...

— Nu trebuie doctor, trebuie preot.

— Cum!

— Mort.

O sudoare rece îmi inundă fruntea; părul mi se zburli pe cap. Am ieşit tremurând şi făcând cele mai triste cugetări asupra acestei ticăloase fiinţe ce se numeşte om. […]

                Pentru că pe internet circulă o versiune îndreptată, cu omisiuni nemarcate şi cu transcrieri moderne a principalei sale opere Călătoria dumnealui hatmanului Constantin Paladi...(operă a editorilor antologiei PRC, din care s-au mai extras fragmente din clasici, prezente pe diferite site-uri, inclusiv pe wikisource), reproduc aici tot textul lăsat de Negruzzi; Atrag atenţia, deci, că textul de la vale e altul decît cel prezent pe wikisource; unele diferenţe notabile le-am semnalat în note.

CĂLĂTORIA DUM[NEALUI][1] HAT[MANULUI] CONSTANTIN PALADI LA FEREDEIELE BORSĂCULUI, 1828, martie

(după studiul lui C. Negruzzi publicat în Alăuta românească, 1838; Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 184; Viaţa lui Daniil Scavinschi, ca prefaţă la Democrit, comedie în cinci acte de Regnard. Tradusă de Daniil Scavinschi, 1840//  textul de faţă se reproduce, după compararea a patru versiuni apărute în:

CNPT - Costache Negruzzi, Păcatele tinereţelor, ediţie comentată de V. Ghiacioiu, editura Scrisul Româneasc, Craiova, ed. I, 1937;

PRC - Poezia română clasică (de la Dosoftei la Octavian Goga), ediţie îngrijită de Al. Piru şi Ioan Şerb, editura Minerva, Bucureşti, 1970;

CNO1 - C. Negruzzi, Opere 1, Păcatele tinereţelor, ediţie critică, cu studiu introductiv, comentarii şi variante de Liviu Leonte

PRER - Poezia românească în epoca romantică, antologie de Mircea Anghelescu, 1997, din care am extras textele aşezate între paranteze drepte, deşi este vorba despre o altă versiune)

[Părintele-acel vecinic, acel fără de moarte şi tare,
Cel milostiv şi puternic, fără de asemănare,
Acel ce din nimicnicime, din bezna cea-ntunecată,
Au zidit în şasă zile lume-această minunată,
După ce-au făcut pre soare, ce din chentru luminează,
Luna, planitile toate ce-mpregiuru-i se rotează,
Şi stelile cele multe, acele nenumărate
Ce-mpodobesc cu lumină al tronului tău cetate
Şi toate câte pământul poartă pe a sa rătungime,
Plante şi vietăţi încă, nesfârşită feliurime,
Apoi, s-arate mai bine puterea sa acea mare,
Au plăzmuit şi pre omul dup-a sa asemănare.
Priviind ziditoriul însă la al omului natură,
Că la tot feliul de patimi îi supus preste măsură,
Care ş-acea scurtă viiaţă ce îi este hotărâtă,
Prin mii de dureri cumplite i-o fac foarte amărâtă,
Şi prin vaite, suspinuri, lăcrămări fără-ncetare,
Vadeaua vieţii cea scurtă i-o scurtează şi mai tare,
Milă au cuprins Monarhul fulgerilor fioroasă
A şti-n aşa tristă stare fiinţa cea mai aleasă.
Pentru aceasta, îndată, cu o milă necuprinsă
Sfăra pământului nostru de mâna sa fu atinsă
Şi-ndată, în mii de locuri, mii de părţi desfătătoare
Au început să răverse izvoară vindecătoare!
Din toate aceste multe izvoară blagoslovite
Ce, pentru al omului patimi, de ceri sânt alcătuite,
Într-a Carpaţilor sânuri au făcut tuturor veste
Că în Gheorghieni, la Borsăc, acel mai bun izvor este!
Acolo arată ceriul, zic mila sa acea mare
Că de orice dureri grele omul să-ş afli scăpare.
Acolo de romatizmuri, cât de mari şi învechite,
De trânji, piatră, de podagră şi năvrei cât de slăbite,
De al sângelui stricare, de-al stomahului smintire,
Desăvârşit pătimaşul îş află tămăduire!
Acolo şi tot ologul, cel căzut în desperare,
După o trii ani cură câştigă a lui picioare.
Iar mai vârtos pătimaşul de lumeasca neputinţă,
Ce face pre om în lume o netrebnică fiinţă,
Ce-i răpeşte bărbăţia, tot ce-i mai plăcut sâmţirii
Pre care razimă toată harmoniia însoţârii,
Şi mai mult acesta încă acolo să noroceşte
Căci vrednicia pierdută înzăcit o dobândeşte,
Ca şi fimeile toate ce păimesc nerodire,
Prin puterea cestor ape îş îndreaptă a lor fire.
Aceste folosuri dară într-adevăr minunate,
De cătră apa aceasta necontenit revărsate
După cum doctorii Vienei ce aceste privighiază
Prin o carte tipărită pre toţi îi încredinţează
Şi pre hatmanul Paladi ce în turceasca robie
S-au struncinat sănătate prin o crudă tirănie,
L-au îndemnat ca să meargă la acestui Borsăc ape,
Struncinata sănătate din primejdii să ş-o scape.
La care mărit hatmanul Costandin Bogdan Paladi
Porni cu câţiva tovarăşi ca mai vesăl să să scalde
Au luat în această cale şi pre scumpa sa soţie,
Căci fără de ea viiaţa dulce nicicum nu poate să fie,
Toţi acestui drum tovarăşi lângă cucoana Săftiţa,
Fu aga Gheorghie Costachi, cu cucoana Frăsiniţa,
Zmaranda Balş, doctorul Şarl, cum şi Milu Vasălică,
Ş-al doctorului Efstati încă cea mai mare fiică
Care în tovărăşie, cu hatmanul împreună,
Călători să le paie calea ace ră mai bună.]

Dar precum culegînd roze sau strîngînd faguri de miere
Omul nu poate să scape de a ghimpelui durere.
Asfel şi[-n] drumul acesta făcut pentru sănătate
Din tovarăşi mai nici unul n-au scăpat de greutate.
Căci sosind la Dealul-Doamnei[2], caii cad de grea povară
Deci, ca să se mai răsufle, boi la trăsuri se-njugară.
Toţi încep atunci pedestri la deal să călătorească
Ca peregrinii ce pleacă la Sinai să se spăsească.
Pe coasta acestui mare şi bogat în veacuri munte
O stînă de oi se află cu turme la număr multe.
Acolo nevinovata a oiţelor zbierare
Şi prostatica în bucium a păstorilor cîntare
Fac a veacului de aur plăcuta închipuire,
Unde gustă călătorul mîngîioasă liniştire.
Acolo sosind cu toţii obosiţi de osteneală
Şi pătrunşi d-acea frumoasă, romanticească[3] priveală
Stătură şi pe verdeaţă începură a se pune
Puterile-nprăştiate voind iarăşi să le-adune.
Întru această plăcută ş-aleasă soţietate
Primit aflîndu-mă şi eu din a soartei bunătate,
La această poposire, în acest loc de plăcere
Fiindcă nu-mi rămăsese mai nici un dram de putere,
M-am depărtat subt un arbur cu ramurile tufoase,
La a căruia tulpină, flori revars-a lor miroase
Şi m-am lăsat pe o coastă, ca să gust în liniştire
Nectarul ce-au lăsat firea la trudă de întărire.
Abia somnul mă cuprinde, un frumos vis iată vine
Trimis de Morfeu, de Muse, sau cine ştie de cine.
Parc-aievea îmi arată o minunată grădină
Unde, zîmbindu-m, mă cheamă o prea iscusită zină.

Am intrat; şi ea îndată cu foc mă îmbrăţoşază,

A ei dulce sărutare ca din morţi mă înviază,[4]
Apoi, mergînd p-o alee, o muzic-armonioasă
Auzeam c-o[5] melodie pătrunzătoare, duioasă,
Mai încolo văz palaturi ; ajungînd, întrăm în ele
Strălucirea, bogăţia uimesc vederile mele,
Cu aur şi petre scumpe era toate împodobite.
Zîna mea, zîmbind îmi zice : astea-s a tale, iubite !
Aceste ale nălucirii asa robitoare glasuri
M-au făcut să dorm ca morţii vreo trei năstruşnice ceasuri ;
Dar zefirul ce acolo cînd soarele se coboară
Precum şi cînd se înalţă, cu multă iuţeală zboară,
Încetînd să mă desmierde cu-ale lui aripi de gheaţă
Din moarte închipuită curînd m-au adus în viaţă.
M-au[6] trezit deci cu putere după odihna gustată —
Ce folos! că pîn-în seară iarăşi am perdut-o toată.
Căci compania ce-acolo spre odihnă poposise,
Neştiindu-mi resleţirea, demult nainte pornise.
Sar de jos, cat împregiuru-mi, dar, vai, afară de turme
Nu văz altă decît numai ale trăsurilor urme.
O ! ce necaz mă cuprinse dintr-a unui somn pricină !
Şi de-nnoptam p-acel munte[7], mă făceam urşilor cină.

Îngrozit piste măsură d-aşa dosnică-ntîmplare,
Blastem somnul, apuc drumul, ş-alerg tot în fuga mare,
Străbat mii de locuri grele, de cotituri fioroase,
De vizunii adîncate, mistuiri primejdioase.
Tot părîndu-mi că m-alungă urşii cu cîrdul de goană,
Dar, noroc, că-n vro trei ceasuri am dat peste caravană;
Ajungîndu-mi deci trăsura, ce-mi fusese însemnată,
Jur că din ea pîn la Borsec n-oi coborî niciodată.[8]
Pe malul ce Bistreţoara cu multă iuţeală cură

Un pod este piste dînsa de trece orice trăsură;

La aceluia pod capăt au făcut ruşii o poartă

Statornicind lîngă dînsa vro cîţiva cazaci de vartă

Carii a nu trece vite sînt puşi ca seama să ieie

Dar nu s-oprească p-aceia care merg la feredeie.

De holercă nestricată doriţi acei cazaţi foarte

Opriseră toţi boierii de a trece-n ce[e]a parte;

O aşa împotrivire de acei ostaşi urmată

Văzînd eu, calc jurămîntul, ar ş-alerg la ei îndată:

Zadarnică au fost însă a mea din car coborîre,

Ş-a lui Vasilică Milu lunga rusească vorbire;

Pîn nu li s-au pus în mînă cîte d-o bună măsură

De numita mai deasupra slăvita lor băutură,

A trece în ceea parte nicicum n-au fost cu putinţă,

Dar făcîndu-se aceasta, trecurăm cu uşurinţă.

Toţi fiind slobozi atuncea, boierii trec înainte,

Iar eu apuc drumul singur ca un rătăcit din minte

Şi socotindu-mi trăsura c-ar fi în urmă rămasă

Merg cu toată îndrăzneala fără de ceva să-mi pasă.
Mergînd aşa înainte ca vreun ceas sau şi mai bine
Şi văzînd c-a mea trăsură din urmă tot nu mai vine
Am socotit cum că poate s-au stricat ceva la dînsa,
Deci să nu rătăcesc noaptea, mă-ntorc să mă sui într-însa ;
Mă-ntorc cu repeziciune, ajung podul, îl trec iară,
Dar nu văz nici o trăsură, ci văz că s-au făcut seară.
Ah ! şi văz c-am făcut iarăşi o mai(?) frumoasă ispravă!
C-am căzut dintr-o ispită decît cea-ntîi mai grozavă!
Căci trăsura-mi era dusă, cum se vede înainte.
Iată-mă şi-n altă cursă, o, Dumnezeule sfinte !
Înapoi apuc cu fuga, strig, răcnesc ; cine-mi răspunde ?
Compania ajunsese acum cine ştie unde !
Astfel alergînd eu singur, pe-un drum, ce prin munţi se-ntinde,
Iată că perdeaua nopţii orizontul tot cuprinde.
Fiind deci groaza aceasta decît cea-ntîi mult mai mare,
Încep să-mi blăstăm părerea, ce mă-nşelă aşa tare,

Ce mă înşeală de a crede că mi-ar fi trăsura-n urmă[9]
Aruncîndu-mă-ntr-o cursă care picioarele-mi curmă.
În astă neaşteptată, amărîtă alergare,
Mă mustram însumi pe sine, cuprins de grea disperare,
Zicînd : „Ce-mi trebuia mie să mă cobor din trăsură?
Au doar m-au hotărît soarta pentru a urşilor gură ?
De ce-am calcat jurămîntul, ce-l făcusem în ivală,
Cum nu m-au mustrat simţirea, să nu fac astă greşală ?
Ah ! a călca jurămîntul este o nelegiuire
Pentru care nece unul nu scapă de răsplătire.
Ce-o să mă fac ? Amar mie ! La aşa tristă-ntîmplare,
La aşa nenorocire fără mijloc de scăpare !”
Acestea zicînd, un zgomot simt că-nainte-mi s-aude ;
Stau deci pe loc plin de groază, cu care noaptea pătrunde ;
Mă-mbărbătez pe-ntuneric, pe drum ţintesc ochii bine,
Dar ce văz ? Ah ! ceva negru, care păşaşte spre mine!
Adio ! de acum lume ! Adio  lună şi soare !
Căci asta e o ursoaică, ce vine drept în picioare.
Aşa oftînd vreme lungă, văz c-aceea ce negreşte
Stă-n drum şi nici într-o parte nicidecum nu se urneşte.
Mă mai îmbărbătez iarăşi, neavînd altă mîntuire,
Şi purced drept către dînsa, zicînd : sau trai, sau pieire !
M-apropii, tremurînd straşnic, tocmai de acea negreaţă ;
Dar, o cer ! ce bucurie ! Iată-mă scăpat cu viaţă:
Acea neagră nălucire, ce mă împluse de frică,
N-au fost altă, decît butca cuconului Vasilică,
Care pentru că la hamuri oarece i se rupsese
De butcele celelalte mai în urmă rămăsese.
Pe jos ! singur ! pe-ntuneric ! cînd dumnealui mă zăreşte
Cu hohot prinde a rîde şi în butcă mă primeşte.
Şi astfel scăpînd de groaza care mă împresurase
Am ajuns tovărăşia, ce în urmă ne lăsase.
Un căpitan George[10] însă, om trăit mulţi ani la munte,
Căruia acele locuri îi sînt foarte cunoscute,
Rînduit în drumul cesta pe toţi să călăuzească
Şi vrînd toată adunarea bine să o odihnească,
Ca unul ce pe acolo toate poticele ştie,
Ne au dus la o casă-n codru, ce era chiar sihăstrie !
Dar cucoanele ce-n toate-s mai dilicate din fire,
Neputînd fi mulţumite cu asemenea găzduire,
Pe călăuzul acesta încep să-l îndătorească
O gazdă mai de odihnă numaidecât să găsească ;
Bine ar fi făcut însă de primea aici să mîie,
Să nu cate huzur casnic într-o lature pustie,
Cînd la drum şi împăraţii la-ntîmplări deosebite,
Cu toată a lor mărire, dorm şi-n colibi părăsite.
Această însărcinare văzînd George căpitanul
Răspunde : — „Întru aceasta, iată care mi-este planul ;
Vrînd cucoanele să afle o mai bună mulţumire,
Trebui să ne urmăm drumul s-ajungem la mănăstire.”
Deci fără multă zăbavă, purced cu repeziciune
Trăsurile încărcate spre satul numit Răpciune.
Aicea aga C[ostache][11] din norocire zăreşte
Că surugiul ce mînă pe cal să cam cumpăneşte
Şi aflînd, după cum alţii bine îl chizăşuiră,
Că cu bachică aghiasmă gîtleju-şi aghesmuiră,
Îi coboară jos şi-ncepe singur toţi caii să mîie
Cu astfel de iscusinţă, cu astfel de vitejie,
Chiar ca Ahil, care colbul îl amestecă cu norii
Prin goana cea [mai] furioasă ce-ngrozise privitorii,
Cînd alunga-n fuga mare caii spumaţi de-nfocare
În tîrîirea lui Ector la a Troii dărămare.
Cum că sînt eroi românii, nimeni nu tăgăduieşte,
Dar vrun Titu sau vrun Mecena din ei tot nu se iveşte.
Surugiul de ruşine văzînd astă mîitură
Au rămas mut de ispravă, parc-au născut fără gură,
Privind aşa chibzuire şi plesnituri minunate,
Ofta ştiind c-acel plesnet va suna şi p-a lui spate.
Din calea noastră în laturi în partea despre amează,
Un drum plin de bolovane la un schitişor urmează,
Schitişor ce din vechime acolo se proslăveşte
Şi de ani trei sute, schitul Pionului se numeşte.
Loc în care adevărul, odihna, faptele bune
Şi sfînta cucernicie au hotărît să s-adune.
Acolo pe toţi boierii călăuzul îi porneşte
Şi cea mai bună odihnă într-un sfert făgăduieşte ;
Aşadar într-o unire ne-am pornit cu bucurie
Dar, ah, Doamne, ce necazuri ! ce spaime ! ce grozăvie!
Sfertul zis de călăuzul într-un veac se prefăcuse
Şi al nopţii întunerec la peire ne supuse !
Roatele pe de o parte de mii de stînci se rădică
Poclitul în cap loveşte cît puţin de nu-l despică ;
Acum coborai o vale cu cîrniri pravălitoare,
De-ţi părea că mergi în tartar în veci să nu mai vezi soare,
Acum mergeai tot p-o coastă p-a bolovanilor vîrfuri,
Unde prăvălind odată îţi făceai tot capul hîrburi.
Ce ţipete de cucoane ! Ce frîngeri de mîni! oftare !
Cerîndu-şi una la alta cea mai de apoi iertare.
Fu, îmmărmurit de frică, mai că plîngeam de durere :
„Să mor noaptea ce-i lăsată spre odihnă şi plăcere !
Şi să mor mai ales încă într-o-ntunecoasă stare,
Fără să aib nici duhovnic, nici capăt de lumînare.”
Dar de aşa hal pătrunsa cerească milostivire,
Am ajuns fără primejdii pîn-la sfîntă mănăstire,
După o noapte ticnită, Ceahlău-mbrăcat cu ceaţă
Spre schit aruncîndu-şi fruntea, ne-au dat bună dimineaţă,
De aici iar împreună după sfînta liturghie,
În drumul care-l lăsasem ne-am întors cu bucurie.
Am mers cu necontenire făr-a mai căta hodină
Şi-am ajuns pe dup-amiază la Tulghiş la carantină.
Aici hatmanul Palade aştepta cu bucurie
Să-şi afle sosit frai-pasul ce de mult era să vie;
Dar fiindcă acea voie încă tot nu mai sosise
Ş-a carantinei bordeie de trecători se ticsise,
Au pus la cale să-i facă o casă nuouă de scînduri,
Fără a se mai supune la supărare sau gînduri.
În această casă nuouă ca-ntr-o cuşcă jidovească,
Toţi gustăm o zi ş-o noapte odihnă călătorească.
A doua zi jălind ceriul multa noastră chinuire,
Bucură şi mic şi mare cu a pasului sosire.
Apo după o-ndelungă a tuturor afumare,
Şi după o amăruntă întru toate cercetare,
Dăruind casa acelui ce ne năduşea cu fumul
Cît mai în grabă cu toţii iarăşi ne-am apucat drumul.
Ş-ajungînd în şase ceasuri la apele minirale,
Am scăpat de astă lungă ostenitoare cale.
La Borsec, cu feredeie, cu mese, cu adunare
Să uitase mai cu totul a drumului supărare.
Adeseori făcea baluri nobilimea ungurească,
Să le pară mai plăcută clima acea chiar ursească.
Făcea şi primblări cu toţii pe jos pe la sticlărie
Ba încă şi piste-un munte pîn pe la o vizunie...
Săvîrşind deci toată cura în cinci săptămîni de zile,
Trimiţîndu-ni-se caii de paharnicul Vasile,
Ne-am pornit către Moldova cu nespusă nerăbdare,
Ca s-ajungem pe acasă mai curînd fieştecare.
Cum am venit la Răpciune pentru să mergem mai iute
Făr-a pîndi[12] la primejdii, am plecat pe patru plute
Şi-am sosit în zece ceasuri l-a tîrgului Petrei vatră.
Încungiurînd Dealul-Doamnei ş-ai lui bolovani de peatră.
La tîrgul Petrei pe plute ajungînd cu norocire,
Cocoanele-au mers îndată la Domneasca Mănăstire,
Mulţumind Treimei Sfinte c-o inimă umilită,
C-au sosit fără primejdii la Moldavia dorită…

           

---

[1] Var. dumisale

[2] Dealu-Doamnei.

[3] În PRC „şi romantică”

[4] Distih omis în PRC, fără menţionarea omisiunii.

[5] În PRC „o” în loc de „c-o”; tendinţa editorilor a fost aceea de a moderniza transcrierea...

[6] În PRC „m-am”. Pe semne, în original era forma „m-a”.

[7] În PRC, neclar: Şi de-noptare pe-a cel munte..

[8] Urmează 20 de versuri omise, probabil, de cenzura comunistă în antologia PRC.

[9] Omis şi nemarcat în PRC.

[10] Var. Gheorghe.

[11] Costache în PRC, în CNO1 : Aga C...

[12] Var. gîndi.

Omul şi necuratul

1. Căderea îngerilor

Fig. 1 Guillaume Geefs - Lucifer în Catedrala Sfîntul Pavel din Liege

            Îndeobşte, cunoaştem legenda căderii în păcat a îngerilor, întîmplare petrecută cu mult înaintea creării omului însă notată cu mult mai tîrziu decît restul scrierilor biblice, abia în epoca bizantină tîrzie. Bazată probabil pe cîteva versete biblice destul de obscure (din Geneza şi Isaia, Epistola lui Iuda, Matei), pe o carte apocrifă (Cartea lui Enoh şi varianta sa, Cartea Jubileelor) şi de interpretarea bogomilică[1], o variantă sună cam aşa:

           

            A patra zi, cînd a făcut Dumnezeu luminile cele mari şi stelele, în acea zi a căzut Lucifer din cer, cel care era mai marele unei cete de îngeri, pentru că s-a mîndrit şi a zis că-şi va pune scaunul său împotriva scaunului lui Dumnezeu; decum s-a gîndit [la aceasta], de-ndată s-au deschis cerurile şi a căzut împreună cu întreaga lui cohortă. [...] S-au cutremurat toate cetele îngereşti şi s-a ales Mihail arhanghelul şi a zis cu glas mare: să stăm bine; să stăm cu frica lui Dumnezeu;şi cum a zis acea vorbă, a rămas, fiecare unde s-a aflat; şi cîţi au rămas, sînt îngeri, iar cei căzuţi, draci.

                Interesant este că  legenda a plăcut şi bisericii oficiale, de vreme ce ea există şi astăzi prin cărţile de religie. Poate cădea la un examen atent tocmai din cauza fragilităţii dogmatice, ca de altfel şi legenda căderii în păcat. Legenda a fost creată tocmai pentru a arunca asupra altcuiva vina răului, neputîndu-se accepta ideea că tot Dumnezeu l-a creat. Atunci, ne putem întreba fireşte, cine ? Lucifer s-a mîndrit – spune legenda – dar cine i-a insuflat „păcatul mortal”? Dacă nu exista pînă atunci...

            Se întrevăd ca explicaţii unele din ideile gnosticilor care-l prezentau pe demiurgul (creatorul lumii vizibile, imperfecte) Yahweh, ca pe un zeu cu apucături omeneşti, desprins din rîndul celor 7 elohim, şi ca atare – creator al răului.

            Tot legendele bogomilice tîrzii – cu rămăşiţe şi în folklorul nostru – spun că Dumnezeu s-a născut din apele primordiale odată cu Nefratele său (Nifîrtache, Nefărtatul etc..), nimeni altul decît Diavolul. Astfel, bogomilii au pus în discuţie naşterea dimpreună a binelui şi a răului, ca două pricipii primordiale.

            În Biblie rar se arată însă...Apare ca personaj mai important abia în cartea lui Iov.

            Ceea ce ne interesează însă este condiţia pe care a îndeplinit-o Lucifer în artă. Dacă la început era reprezentat ca oricare alt diavol, cu copite şi coarne de ţap (aşa cum le-a plăcut creştinilor să-l asemuiască cu blajinul zeu Pan), mai tîrziu, după epoca iluministă şi chiar înaintea ei, ca germene, începea Lucifer să fie umanizat, şi dintr-o dată s-a trezit a fi personajul pozitiv din noile creaţii.

            El era cel care încerca să-l răstoarne pe cel „rău”, Lucifer era îngerul „progresist”, cel care înţelesese tertipul divin ca nimeni altul şi acum era pus în situaţia de a se răzvrăti pentru a se elibera de cel care-l „ţinea sub papuc”. John Milton în Paradisul pierdut îl face să spună: „Mai bine rigă-n iad, decît în rai posluşnic[2]”

2. Lilith

            Un alt chip fascinant, făcînd parte tot  din apocrife sau din tradiţie este demonul sucub, Lilith. Considerată de evreii talmudişti a fi prima soţie a lui Adam, Lilith reprezenta opusul Evei, fiind izgonită de aceasta din urmă, devenind abia atunci demon. Existenţa ei a continuat; ca demon sucubus se împreuna cu pămînteni pentru a procrea, şi în acelaşi timp (tot ca rămăşiţă a unei tradiţii vechi) era cea care îngreuna naşterea şi ucidea nou-născuţii. De aceea se scriau petece de hîrtie şi talismane cu textul: Adam şi eva, izgoniţi pe Lilith!

 Fig. 2 John Collier - Lilith (1892)

            Lilith nu este alta decît Avestiţa  noastră; Mai jos se găseşte şi un descîntec de avestiţă care adevereşte paralelismele dintre cei doi demoni.

            În artă, Lilith, cu trecerea timpului, a devenit fascinantă pentru creatori...aşa cum se poate vedea şi în tabloul alăturat.

3. Diavolul chiţibuşar

Fig. 3 Luţeperu - Biserica de lemn, Corund [(c)statiuneatasnad]

         Un alt tip de diavol este acel drăcuşor ghiduş, prostănac, numit în batjocură Aghiuţă sau Michiduţă, şi pe care-l întîlnim în snoavele noastre populare.

            Deşi ne stă în caracter să zeflemisim orice, imaginea dracului păcălit se găseşte şi în orient, în snoave pe care le avem astăzi şi noi. Episodul Şeitanului păcălit de ţăran

           

            Diavolul se prinde cu ţăranul ca ceea ce va rodi în acel an să împartă pe din două. Ţăranul e de acord şi-i spune că anul acela ce va fi deasupra va lua el, şi ceea ce va fi în pămînt va lua dracul. Au căzut de acord. Ţăranul însă a pus grîu...

                Anul următor, dracul păţit propune înaintea ţăranului ca să facă taman invers, ce va fi în pămînt să ia ţăranul şi ceea ce va fi deasupra, el. Ţăranul a pus atunci...cartofi..etc.

                Se găseşte şi în Rabelais, dar şi la noi.

            Altă legendă, tot orientală, se găseşte şi într-un manuscris vechi românesc (BAR, 480), şi spune cam aşa:

           

   [...] În cutare oraş era un om foarte de cinste şi bogat, şi fămeia lui încă era creştină bună. Şi era amîndoi îndurători şi milostivi, umblîndu şi păzindu porîncile lui Dumnezeu, numai era mîhniţi căci copii nu ave.

    [Diavolul atunci umbla să le strice casa, învrăjbindu-i, pentru că „nu va, nici pohteşte binile oamenilor. Însă tot ceea ce a încercat s-a dovedit a fi zadarnic. Atunci se pune pe plîns pînă îl vede o babă:]

    Zise: Ce-ţi este, fătul meu?

    Iar el îi spuse toată pricina şi cum că el este diiavolulşi de atîta vreme bate războiu cu acei oameni şi nu poate face nimic.

    Iar ea zise: Piu, blestemate şi decît toţi mai mişel şi becisnic, dar ce să-m ai tu mie şi eu acum să-i fac să să învrăjbească încă mai că vor sparge şi casa de s-or lăsa[?].

    Iar dracul zise: De vei face tu aceasta, ce vei vrea ţ-oi da, aur, argint cît vei vrea, că eu am destul de acela.

    Iar acea diiavoliţă de babă şi mai dracul decît toţi dracii nu să bucură nici la bogăţie multă, ce să tocmi numai pă o pereche de cizme [!!!].

    [Bătrîna merge la femeie în chip de cerşetoare şi-i spune că bărbatul său e cu alta pentru că ea e stearpă. De aceea trebuie să se prefacă a-l căuta de păduchi şi să-i taie cu buriaşul (cuţit mic) 3 peri din barbă, ca apoi să-i dea babii de bosconit. Pe de altă parte se întîlneşte cu bărbatul spunîndu-i că muierea vrea să-l piardă, pentru a fi cu altul, şi că va vedea aceasta cînd nevastă-sa va încerca să-i taie gîtul cu buriaşul: Pasă, că o vei afla cu cuţitul la gît!]

    Iar el mergîndu nu-i pute ieşi acel cuvînt din grije, ci îş prinse nevasta cu cuţitul în mînă la gîtul lui şi aciiaş făcură vrajbă cît sparseră casa şi să lăsară.

    [Acum urmează poate cea mai amuzantă parte a poveştii, cea care ne interesează în caracterizarea dracului...zeflemisit:]

    Aceste văzînd dracul, puse păreche de cizme într-o prăjină lungă şi de departe le tinse babii zicînd:

    Ţine, babo, ţine

    Că mi-e frică să mă apropiiu de tine,

    Că tu eşti mai ascuţită decît mine

    Şi decît cela ce m-au trimis pă mine...[3]

  

---

[1] N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, II, Bucureşti, EER, 1974 (ed. a II-a)

[2] Posluşnic – Slujitor bisericesc scutit de taxă, dar este folosit şi cu sensul general de  slugă .

[3] Cine vrea să cunoască toată povestea, să consulte: I.C.Chiţimia, Stela Toma – Crestomaţie de literatură română veche, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989. pp.153 – 157. tot acolo va găsit şi o bibliografie care indică alte variante culte sau  populare ale basmului.