ALEXANDRU DEPĂRĂŢEANU
(1834 – 1865)
Critica literară, pe de-o parte, a încercat de-a lungul timpului să-l reaşeze într-un canon al scriitorilor „de netrecut cu vederea” dar fără o valoare deosebită, pe de alta, nu i-a recunoscut nici un merit, nici măcar în puţinele versuri citite cîndva de şcolari şi nu numai. Numele său a rămas cunoscut totuşi, pentru admiratorii lui Topîrceanu, pentru Vara la Ţară, al cărei original a fost citat mereu parţial, făcîndu-se caz de segmentele aşa-zis ridicule ale scrisului său, fără să se ia în seamă tocmai fondul zisului poem, valabil şi astăzi. În articolul Originalele parodiilor lui Topîrceanu am inserat cîteva strofe care atestă cele zise aici.
Pentru cel care caută date despre Depărăţeanu, sigur că de bază rămîne volumul de Scrieri apărut la Editura Minerva (în seria Restitutio) în anii 80; cum eu nu îl am, am căutat în alte părţi aceste date şi nu mi-a fost mică mirarea să văd că în puţinul ce s-a scris despre Depărăţeanu se strecoară ambiguităţi şi contradicţii (în mod normal cînd se scrie puţin datele coincid frecvent). Aşadar, am luat ca bază articolul scris de Călinescu în Istoria literaturii române, şi l-am comparat cu celelalte date găsite în volumele pomenite la urmă. Iată ce am putut afla:
*
Se naşte la Roşiorii-de-Vede, la 25 februarie 1834. După alţii, în satul Deparaţi, jud. Teleorman (de unde cu siguranţă era tatăl său, moşierul Petrache Depărăţeanu) în anul 1835.
A studiat o vreme în ţară, la şcoala din Roşiorii-de-Vede, unde l-a avut de dascăl pe ardeleanul V. Urzescu, autor al unei compilaţii de modele de epistolar. După aceea, a urmat clasele III-IV la Sf. Sava, între 1852 – 1854, unde anecdotica studiată de Călinescu, spune că şi-a instigat colegii să înţepe un tablou al profesorului Valenstein, care reprezenta intrarea austriecilor în Bucureşti.
De la sfîrşitul anului 1856 începe seria călătoriilor, care după unii autori, au fost făcute mai mult pentru rezolvarea unor probleme de sănătate decît pentru studii. Astfel, întîi poposeşte la Paris, unde trăieşte în perioada 1857 – 1858.
Nu am găsit date despre călătoriile în Germania şi Spania, deşi se spune că a fost legat îndeosebi de cea din urmă. În tot cazul, a parcurs în linii mari literaturile ţărilor vizitate şi nu numai. Cunoştea în mod special poezia spaniolă – pomeneşte Poemul Cidului , imită din lirica hispanică şi ţine de căpătîi poezia lui Petrarca, din care citează şi din stilul căruia se va inspira.
Multe din datele pe care le avem, ne-au fost furnizate chiar de autor, care-şi nota la finalul poeziilor, cu acribie, data şi locul scrierii.
Astfel, la 12 ianuarie 1859, se află la Roşiorii-de-Vede, însă în acelaşi an călătoreşte o scurtă perioadă în străinătate, reîntorcîndu-se probabil în septembrie.
Se angajează ca actor în trupa lui C. Caragiali, însă după ce cheltuieşte averea părintească, primeşte funcţia de subprefect la plasa Teleorman (5 august, 1860). În iulie, 1861 este subprefect la plasa Tîrgului.
În acelaş an apare şi singurul volum antum de poezii, Doruri şi amoruri.
În noiembrie, 1864, este ales deputat al plasei Teleorman, în Camera care a urmat loviturii de stat din acelaşi an.
Tot în 1864 apare şi drama lui Depărăţeanu, Grigore-Vodă.
Moare la 9 ianuarie, 1865, la numai 31 de ani, şi este înmormîntat în biserica din Deparaţi, la un loc cu nepoata sa de frate, Elvira.
Considerat de critică „o victimă a latinismului”[1] , Depărăţeanu este în fond un poet de factură erotică, dar căruia nu-i lipsesc nici sarcasmul dur, nici umorul...după cum se va vedea şi în micro-antologia anexată.
POEZII
[text stabilit de Alexandru Turcu, după volumul Doruri şi Amoruri de Alessandru Deparaţianu, Bucuresci, Typographia Naţionale a lui St. Rassidescu, 1861, tipărit cu grafia intermediară chirilico-latină]
[Vai, o ştiu!...]
Vai, o ştiu!...
Minte-o ţiu!...
Vîntu-i fîlfîia rochiţa,
Frigu-i îngheţa peliţa,
Neaua îi albea cosiţa,
Ş-alerga,
Şi striga,
Mică prin Parisul mare,
Tristă-n vesela-i serbare,
Rece-n vatra-i d-unde sare,
Pînă-n cer,
Cînd e ger,
Flama care moleşeşte,
Fumul care-atît orbeşte,
Astă lume ce trăieşte,
Pre cînd mor
În popor...
Mii de bele fetişoare,
Arse verele de soare,
Strînse iarna de rigoare. –
Ş-apoi ea,
Vai! N-avea
Mama care ne-ncălzeşte...
Buza ei ce răcoreşte
Sînul ei care nutreşte,
Şi-n suspin,
Tot în chin,
Azi flămîndă, rozînd mîine
Vreo cojiţă, biet, de pîine,
Ce-ar lăsa ne[-]atins[-]un cîine,
Bea pahar,
Foarte-amar!...
.....................................................
.....................................................
.....................................................
O! Şi cînd biata virtute
Bătea-n porţile avute;
Vocea care-i zicea: „du-te” –
O! Tot ea,
Vocea rea,
Zice „du-te” iar goneşte
Pe copila ce găseşte
Pîine-n viţiu...şi trăieşte...
..................................................
Vai! O ştiu!
Minte-o ţiu!
CANCION
Ce graţioasă doncelă!
Ea-ntre bele, -i a mai belă;
Spuneţi toţi, se află oare,
Mai frumos ceva subt soare?
Spune tu, o, marinare,
Care-n nave-alergi pe mare,
Dacă nava, ori a velă,
Ori a stelă,-i aşa belă?
Spune tu, o, cavalere
Ce mereu te lupţi în guere,
Dacă spad-au calul cela
Ori a gueră, e ca bela?
Spune tu, păstoare june,
Ce duci turma la păştiune,
Dacă turma sau vîlcela,
Ori cîmpia, e ca bela!
(Din espanioleşte, după Gil Vicente)
HORA
Era horă – Hora este danţul nostru românesc,
Hor-asemeni e şi-n ceruri singur danţul îngeresc.
Era horă – Lăutarul din vioara lui vorbea
La flăcăi şi la fetiţe – „jucaţi bine” le zicea.
Cît colo, pe iarba verde, rezimaţi în cîrja lor
Sta bătrînii biet cu capul plin de nea, tremurător,
Impotenţi, curbaţi în do[u]ă, macri, trişti şi scofîlciţi,
Dincolo, frumoşi, vermelii, copilaşii grămădiţi
Ciripea[u] ca-n zi de vară rundunelile p-afar.
Ş-unii, ş-alţii sta d-o parte, asculta la lăutar;
Privea hora şi bătrînii – „ieri jucam şi noi” – zicea;
Iar copii[i] zicea[u]: „Mîine vom juca şi noi aşa”.
Ieri trecu, bătrîne, mîine copilaş, tu poate cazi
Fericiţi aceia car[e] pot să joace-n horă azi!
1859, septemvrie.
MAMA
Era[u] trei sărmanii: doi copii şi o mamă,
Şi pîine!... Un singur codru într-o mahramă.
Mama-l frînse-n două şi dete pe rînd
La fieştecare cîte o părticea.
- Mamă, atunci copiii ziseră plîngînd,
Ţie ce-ţi rămîne? – Voi, răspunse ea.
1857, martie 19
CUIBUL
Cuibul cald şi vesel, cît timp puişorul
Fuse fără aripi; - cînd îşi luă zborul,
Mare, ca să-noate-n soare şi-n azur;
- Zboară – zise cuibul rece şi obscur,
Şi trist de-ntristarea ţărilor lăsate,
Şi plîngînd de plînsul mamelor uitate,
- Zboară! – pîn’ la ceruri, pîn’ la Dumnezeu,
Dar spune-i, o! Spune-i că te-am crescut eu!
1860, august 4
ELLA
Vergine bella que di sol vestita
Coronata di stelle...
Petrarca
Şi belă, graţioasă, ca astra tremurîndă,
Ce spuntă-ntîi pe ceruri era Ella de blîndă,
Din ochiul ei azurul tot sufletul răpea,
Din buză-i toată vorba, amor, amor, zicea.
Şi sînu-i, urnă sacră d-amor, rîdea prin ceaţa
Vermeliă ce[-]anunţă pe soare dimineaţa!
Iar blonda-i capilară, penelul cel mai fin,
Penelul lui Murillo sau al lui Perugin,
O! N-ar fi reprodus-o: aşa era undoasă,
Şi-n multe ineluşe, lucindă, mătăsoasă,
Cădea pe nişte umeri d-un alb imaculat!
Dar talia-i! Dar mersu-i! Era neimitat;
Acest seraf ce alma natură-mi dăruise,
S-aline[-]atît[e]a doruri ce inima-mi zdrobise!
Cu dînsa eu uitasem şi cruzii mei nemici,
Şi lumea[-]aceasta vilă cu negrii săi complici,
Uitasem chiar viaţa, un vis de aur Ella,
În giuru-mi răspîndise, şi ea cum luce stela
Nocturnă, pe cîmpia uscată, lumina
A mele triste zile şi noaptea-mi senina!
[Fată mare, na, paftale!]
- Fată mare, na, paftale,
Pentru florile matale,
Na panglice şi cercei,
P-ai matale ghiocei,
Adă-ţi mîna cu inele,
Să ţi-o împlu cu rubele!
- Ha! Boerule! Paftale,
Dă cocoanei dumitale,
Şi de galbeni, daca vrei,
Împle mîna dumneaei;
Căci p-aicea fata mare
n-are floare de vînzare!
[Cînd Cezar, ăst chel mare...]
Cînd Cezar, ăst chel mare, intra triumfător:
- Uxores claudite! – strigau soldaţi[i]-n cor.
De fric-atunci tremînde, sirmanele matroane,
Cu grijă-nchideau bine, ferestre, uşi, obloane,
Ţipau, fugeau din faţa eroului roman,
Ca cloştile gonite d-un uleu pe maidan.
- Soţiile vă-nchideţi – strigau ei, deşi ele
Erau p-atunci închise, ascunse sub perdele,
Retrase-n ginecee, păzite d-eunuci.
O, timp! Vrun chel ca Cezar, să nu ne mai aduci;
Căci astăzi...cît să zbiere ordiele-i oride:
- Soţiile vă-nchideţi, - o! N-aş putea le-nchide!
1857
CĂLDURA DIN AUGUST 1860
Dedicată ***
În ăst timp de libertate
Şi egalitate;
De unire, de dreptate,
Şi fraternitate;
Însuşi Dumnezeu din cer,
Nu mai e boier,
Şi cu toţi sînţii egal,
Ultra-liberal,
De mult ce e popular,
s-a făcut brutar:
şi din ceru-i arzător,
făcîndu-şi cuptor,
a băgat în el o pită
de pîine dospită:
Unii zic că e precură,
Alţii răi de gură,
Zic că e, şi întăresc,
Brut d-ăl muscălesc; -
Cei mai mulţi (să-i bată sîntul!)
Zic că e pămîntul,
Ce mi-l coace la vîlvoare,
Dă-l mai iute soare,
Mai curînd să poată-apoi,
Ca şi pe la noi,
Să strige celor ce trec:
- Aidi, sigeak ekmek!
În cale, 1860, august 6
UN...ŞI O...
Damicela de Caro,
Zice-n lume c-am fost un...
Are drept...ca un nebun,
N-o vedeam că este o...
Îi făceam versuri cado,
Ca tot ăla ce e un...
În loc să-i fi dat tutun,
Vin şi mere ca la o...
Îi cîntam sol, la, si, do,
Din guitara mea ca un...
Nu luam un fluier bun
Şi s-o fluier ca pe o...
Sentimental Romeo,
O iubeam d-amor ca un...
Cînd colo, cum toţi îmi spun,
Julieta era o...
Bibliografie:
Al. Depărăţeanu - Doruri şi Amoruri de Alessandru Deparaţianu, Bucuresci, Typographia Naţionale a lui St. Rassidescu, 1861
Gh. Adamescu – Istoria literaturii române, [ed. a II-a], Editura librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, [1920]
Petre V. Haneş – Istoria literaturii româneşti, ediţiunea a II-a, Editura „Ancora” S. Benevenisti & Co., Bucureşti, 1927
Gh. Cardaş – Poezia românească, dela origine până în zilele noastre (1673 – 1937), Antologie şi studiu, Volumul I, Institutul de arte grafice „Tiparul Universitar”, Bucureşti, 1937
D. Murăraşu – Istoria literaturii române, ediţia a II-a, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, [1941]
G. Călinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1941
[1] Necruţător, D. Murăraşu spunea: „Un poet pentru care bătrînii sunt „macri”, iar copiii „vermelii”, trebuia să fie uitat...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu