Spitalul Amorului...

ANTON PANN

ŞI

CÎNTECELE DE LUME

            Din păcate, chiar cu recentele încercări tipografice [Anton Pann – Spitalul Amorului, ed. Compania, 2009], culegerile de cîntece de lume ale lui Anton Pann sînt necunoscute publicului în integralitatea lor. Ediţia pomenită nu reuneşte decît o parte din acestea şi anume, textele care au fost tipărite mai demult cu acelaşi scop, de a aduce la cunoştinţa publicului melodiile prelucrate de Gh. Ciobanu în notaţie muzicală europeană ceea ce tipărise Anton Pann în notaţie psaltică. Nici o ediţie critică, filologică...

            Ediţia din 1963 (îngrijită de Fischer şi Albala) – una din puţinele realizări cu adevărat notabile în editarea operelor lui Anton Pann – nu cuprinde Spitalul Amorului, pe drept, pentru că nu poate fi considerată decît o culegere şi nu o operă creată de Anton Pann.

           

*

            Anton Pann nu a fost un folklorist în adevăratul sens al cuvîntului. Materialele tipărite, după cum au arătat Gaster şi Cartojan în prima jumătate a secolului al XIX-lea, proveneau din manuscrisele pe care le deţinea Anton Pann. Cum s-au născut însă aceste manuscrise?  Procesul poate fi socotit cvasi-folkloric – un poet crea un text pe care nu-l destina tiparului ci...lăutarului, acesta în prelua şi îl cînta ma departe – modificîndu-l de multe ori. Textul era auzit de altcineva care-l nota. S-au păstrat mai multe manuscrise care conţin aceste cîntece zise „de lume”. [v. M. Gaster, în RIAF]

            În epoca culegerii lor în Spitalul Amorului, lustrul le pierise (spre 1850). Alecsandri le privea cu condescendenţă, ca pe nişte lucruri învechite şi totodată nostime. N. Filimon – cu aceeaşi ironie, iar, mai tîrziu, Caragiale – cu neîndurare (le numea „tezaur trist”).

            Totuşi, Anton Pann le-a cules şi a avut succes cu ele, mai ales la a doua ediţie [care număra 6 broşuri, faţă de 2 cîte erau în ediţia I].

           

DESCRIEREA BIBLIOGRAFICĂ:

EDIŢIA I, BROŞURA I

1850 – Spitalul Amorului sau Cîntătorul dorului adică: Cîntece vechi populare, dupre orce întîmplare, pe care junii le cîntă şi babele le descîntă. Însă: pe lîngă cele sătene s-a pus şi din orăşene. De Anton Pann. Broşura întîi. Bucureşti, 1850. În tipografia sa. 112 p. + 32p. Nenumerotate.

Pgg. 3 – 5 : Către cititori

P. 6 : Către domnii poeţi ai poemelor celor nou care se adaogă la toată broşura.

Pgg. 7 – 112 :  [Textul cîntecelor]

26 pgg. nenumerotate: Modurile cînturilor vechi şi modurile cînturilor nou[ă]. [notaţia psaltică a melodiilor cuprinse în broşură]

3 pgg. nenumerotate: Reghistru sau scară de cele ce să află în această broşură. [Cuprins]

           

EDIŢIA I, BROŞURA II

1850 – Spitalul Amorului sau Cîntătorul dorului. Adică: Cîntecele sătenilor şi ale orăşenilor, a vîrstelor zburdalnice, de-a ragostei purdalnice. Tipărite întîia oară de Anton Pann. Broşura a doua. Bucureşti, 1850. În tipografia sa. 159 pgg.

Pgg. 3 – 120: [Textul cîntecelor]

Pgg. 121 – 156: Modurile cînturilor

Pgg. 157 – 159: Scară de cele ce să coprind în această a doua broşură.

           

EDIŢIA A II-A, BROŞURA I

1852 – Spitalul Amorului sau Cîntătorul dorului de Anton Pann. Ediţia a doua. Broşura întîia. Bucureşti, 1852. În tipografia sa. 163 p.

Pgg. 3 – 6 : Către cititori (v. mai jos)

7 – 8 : Către domnii poeţi ai poemelor celor nou care se adaogă la toată broşura

9 – 136: text

137 – 142 Modurile cînturilor

143 – 159 : Modurile cînturilor noi

160 – 162 :Registru despre cele ce se află într-această broşură

163 : Înştiinţare de cele ce se află supt tipar în tipografia lui Anton Pann.

BROŞURA II

1852 – idem, Broşura a II. 164 p.

3 – 131 : text

132 – 150 : Modurile cînturilor

151 – 161 : Cînturi mai nouă.

162 – 164: Registru de cele ce se află într-această broşură

BROŞURA III

1852 – idem, Broşura a III.176 p.

3 – 130: text

131 – 170 : Modurile cînturilor dintr-această broşură.

171 – 172 : Cîntul vinului.

173 – 176 : Registru de cele ce se află într-această broşură

BROŞURA IV

Idem titlu, an – cu menţiunea: Broşura a IV. 160 p

3 – 126: text

127 – 153: Modurile...

154 – 155: Horă

156 : Danţul linului.

157 – 160 : Registru...

BROŞURA V

Idem titlu, an – cu menţiunea: Broşura a V. 160 p.

3 – 128: text

129 – 156: Modurile...

157 – 160: Registru...

BROŞURA VI

Idem titlu, an – cu menţiunea: Broşura a VI. 164 p.

3 – 128: text

129 – 159: Modurile...

160 – 163: Registru...

164: Cărţile ce se află supt tipar în tipografia lui Anton Pann.

            În afară de aceste ediţii, mi-a fost accesibilă şi o ediţie din 1891:

            Spitalul Amorului sau cîntătorul dorului de Anton Pann, retipărită de Oprea Demetrescu, Romnicu-Vâlcei, Tipografia lui Oprea Demetrescu, 1891, 6 broşuri, textul transliterat; omite Modurile pe care le promite într-un volum aparte. Nu am ştiinţă dacă a mai fost tipărit.

TEXTE

            Iată cum explică EDITORUL (Anton Pann) titlul culegerii: Socotesc că nu fără cuviinţă am întitolat această ediţie „Spitalul Amorului” căci în coprinderea-i nu veţi vedea decît plîngeri de inimi rănite, suspinuri de piepturi săgetate, tînguiri de dureri cumplite, ohtări şi tot felul de văitări din pricina amorului: întocmai ca într-un spital în care se află mulţime de ostaşi loviţi în / bătaie şi răniţi de tot felul de arme, carii îmi arăt ranele şi îmi spun durerile cerînd ajutorul doctorilor. (transliterare, Al. Turcu)

            Primele broşuri încep cu cîte un dialog în versuri despre dragoste şi puterea pe care o are asupra „bolnavilor” din Spitalul Amorului:

Bolnavul:

Vai! Aleo! Măicuţă dragă!

Îmi răpui juneţea fragă,

Trupul mi-e în pară-ntreagă

Dorul în pămînt mă bagă.  /

Doftoriţa:

Spune-mi-ţi băiete dorul

În ce loc îţi este zprul

Ţ-ai scrîntit mîna, piciorul,

Ori mi te doare căpşorul?

Bolnavul:

Aleo! Maică nu e bine

Ce rău dete peste mine!

Ce pîrjol în trup îmi vine!

De să-ntinde şi prin vine. (...)

            După aceea, Anton Pann aşează textele propriu-zise ale cîntecelor:

ÎNSURATUL PENTRU ZESTRE (pgg. 28 – 32)

Orb am fost eu la vedere

Cînd mi-am fost luat muiere,

M-am bucurat la avere

Ş-am luat fără plăcere.

Luai strigoaica din lume

Ca să-mi adune bani sume,

Să mă fac bogat cu nume,

Ş-acum stă să mă sugrume. /

N-am prînz, n-am cină cu pace,

Zioa, noaptea nu mai tace,

Mă judecă cum îi place,

Cu oau şi c-oţet mă face.

Strigă, îşi ascute glasul,

Se laudă în tot ceasul

Că mi-a dat galbeni cu trasul,

Tot cu ei îmi taie nasul.

Din gura-i curg vorbe rele,

Mă amăreşte cu ele,

Şi eu sufer, rabd în piele,

Vai de păcatele mele!

I-ar plăcea să nu muncească,

Ar vrea tot să poruncească,

Altele să o slujească,

Şi ea-n pat să odihnească. /

Umblă tot îmfumurată

La ochi de somn nespălată,

Cu capul nepieptănată,

Ca o bufniţă-npănată.

N-am să-i zic ceva să facă

Şi ca oamenii să tacă

Ci bufneşte, se înneacă,

Cum păcatele să-mi placă!!

Să săr să o bat nu-mi vine,

S-o las, să fug mi-e ruşine,

Nu ştiu cum să fac mai bine,

Of, amar şi vai de mine!

Mi-am urît cu ea viaţa,

Mi-am pierdut toată dulceaţa,

M-au coprins negura, ceaţa,

Nu-mi vine să-i mai văz faţa. /

Aşi muri, moartea nu-mi vine,

Aşi trăi şi n-am cu cine,

Nu mai am zile senine,

Ci tot d-amar venin pline.

Doamne! Doamne, mă rog ţie!

Scapă suflet de urgie

Taie-i viaţa ei, or mie

Decît tot aşa să ţie.

O tu moarte, moarte dragă!

Vino de mi-o ia întreagă

Cu toat-a ei multă blagă,

Ş-în pămînt cu ea o bagă.

Că tot bunul i-a fost banii,

De care au şi ţiganii,

Tot cu ei mi-a mîncat anii

Traiul meu n-aibă-l duşmanii. /

 ***

Măi flăcăie! Măi creştine!

Dacă vezi că iubu-ţi vineri

Nu te însura ca mine,

Ci deşchide-ţi ochii bine.

Apără-te de măestre,

Nu te bucura la zestre,

Cin’ le caută aceste

Mintea lui necoaptă este.

Ci ia-ţi una ca să-ţi placă

Nu căta că e săracă,

Care pe voie să-ţi facă,

Cînd îi vorbeşti ea să tacă. /

 (va urma)

BIBLIOGRAFIE

Anton PANN – Spitalul Amorului sau cîntătorul dorului de Anton Pann, retipărită de Oprea Demetrescu, Rômnicu-Vâlcei, Tipografia [lui] Oprea Demetrescu, 1891

Anton PANN – Scrieri literare, I-III, text, note, glosar şi bibliografie de Radu Albala şi I. Fischer. Prefaţă de Paul Cornea, EPL, Bucureşti, 1963

Anton PANN – Cîntece de lume, transcrise din psaltică în notaţia modernă, cu un studiu introductiv de Gh. Ciobanu, ESPLA, Bucureşti, 1955

Ovidiu PAPADIMA, Anton Pann „Cîntecele de lume” şi folclorul Bucureştilor, studiu istoric – critic, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1963


Vezi şi:

Finul Pepelei cel isteţ ca un proverb... 

Adiata lui Anton Pann

"Celălalt" urmaş al lui Caragiale

LUCA ION CARAGIALE

(1893 – 1921)

                        Soarta a fost ciudată cu cei doi fii ai lui I.L.Caragiale; dacă, ilustrul tată, aparent, pe Mateiu I. Caragiale l-a dispreţuit şi nu l-a considerat scriitor de primă mînă – şi posteritatea l-a numit cel mai mare dintre prozatorii de la noi, pe Luchi l-a „cocoloşit” cel mai mult, nerămînîndu-i aproape nici numele cunoscut pentru cei de azi.

            Născut la Bucureşti în data de 2 iulie, 1893, Luchi – protejat de tatăl care mai pierduse copii din cauza bolilor care circulau pe atunci, şi care erau greu tratabile – şi-a dezvoltat în scris un stil intelectualizat, de bibliotecă – de aceea poate că este privit cu circumspecţie de critica literară, deşi în epocă, aşa cum se spune...”promitea”.

            Era, drept fie zis, preferatul tatălui, cu care copilărise în autoexilul Berlinez, şi lîngă care a stat pînă aproape în ultima clipă a vieţii (pe care avea să şi-o amintească în scris cu pioşenie). A publicat după ce-şi cîştigase încrederea de sine, în revistele: Flacăra, Vremea, Vieaţa Romînească, Sburătorul, etc. Pasionat de tot ceea ce era vechi (cărţi rare, manuscrise) s-a dovedit modern în ceea ce scria. Ar fi interesantă o paralelă între firile celor doi fraţi, Luchi şi Mateiu, cel din urmă pasionat de blazon şi de lumea boierească veche.

            În 1921, după ce ticluise mai multe caiete de versuri, după ce tălmăcise admirabil din lirica lui Poe şi Villon, îşi pregătea în sfîrşit primul volum de versuri, Jocul oglinzilor. Dar soarta necruţătoare cu aproape toţi copiii lui Caragiale (Mateiu s-a stins la 51 de ani), l-a răpus în data de 7 iunie, la numai 28 de ani,  proiectul rămînînd nerealizat.  Volumul Jocul oglinzilor – dar de bunăseamă cu un alt cuprins decît cel gîndit de autor – a apărut graţie criticului Barbu Cioculescu abia în 1972!

Luca Ion Caragiale la 28 de ani, în 1921

TRIPTIC MADRIGALESC

Me vint ung vouloir de briser

La tres amoureuse prison

Qui souloit mon cuer debriser

VILLON – Les Lais, II/14 - 16[1]

Cînd te-am zărit

Întîia oară

Purtai un sweater verde,

Cînd te-am zărit

Treceai grăbită şi tăcută

Prin parcul

Umed şi crepuscular,

Purtai un sweater verde,

Şi-n ochi

Indiferenţa

Stranie-a fecioarelor

Surîzătoare şi candide

Din magazinele-englezeşti

Expuse

Prin peroanele de gări

Cosmopolite.

Era în primăvară –

Abia înmuguriseră castanii

Ce păzeau

Aleea netedă

Din parc.

Şi cerul era mai palid

Ca o dorinţă

Moartă şi nespovedită.

Treceai uşoară,

Cu păru-n vînt....

Şi am rămas

Mirat şi trist

În urmă,

Privind cum te stingeai,

În perspectiva

Aleii.

Cînd te-am zărit

Întîia oară

Purtai un sweater verde

Şi-n ochi

Enigma

Surîzătoare şi convenţională

A pozelor de magazină,

Uitată-n geamantan

După călătorie.

Şi-abia tîrziu –

Tîrziu, pe o terasă de cazino,

Eu ţi-am vorbit....

Pe o terasă luminată

De becuri albe-incandescente

Eu ţi-am şoptit

Cuvinte tulburi

De-un farmec trist, banal, uzat,

Şi tu le-ai ascultat,

Tăcută,

Surîzătoare şi placidă,

Cu pleoapele întredeschise,

Privind la zboru-unei falene –

Şi-ai dat din umeri...

Dar am văzut

Cum palpita

Gîtul tău

Alb.

Şi noaptea –

Cuvîntul umed şi înfiorat,

Cu cer întunecat şi tragic,

Cu melancolicele şuierări

Ale locomotivelor din gară,

Şi cu ecourile vagi,

Inegale

Ale tangoului cîntat

De-orchestra de cazino

Ne-adăpostea.

Şi pe-o terasă luminată

Ca un decor de comedie,

Eu ţi-am răpit, abia tîrziu,

Pe neaşteptate

Şi neştiute,

Cu o patetică privire

Şi cu un gest sentimental,

Indiferenţa,

Acalmia

Şi strania vrajă

De fecioară

De foileton din magazină.

Pe o terasă din cazino

Eu ţi-am vorbit

Abia tîrziu.

Cînd am plecat era în toamnă,

Căzuse bruma peste pomii

Din parc,

Şi cazinoul luminat

Fusese-nchis.

Era în toamnă, -

Se scuturau încet castanii

De ultimele frunze,

Şi se-nsera devreme.

Soseai grăbită pe aleea

Păzită

De castanii despuiaţi

Ce simulau un dans macabru, -

În ochi purtai

Surîsul veşted

Al renunţărilor eterne,

Şi-n vorbe

Indulgenţele prescrise

Şi consacrate

De eroine din romane.

În parcul gol şi ofilit

Mergeam încet,

Eu îţi şopteam cuvinte dulci,

Inevitabile şi triste,

Şi tu le ascultai

Tăcută,

Îngîndurată şi serioasă...

Şi le credeai.

Era tîrziu cînd am plecat –

Era în toamnă...

Se-ntuneca cu deznădejdi supreme

Cerul

Crispat, bolnav şi-ndurerat,

Şi vîntul

Cînta prin frunzele uscate

A jale şi-a pustiu...

Mergeam încet...

Din cînd în cînd cădea o frunză

În clipe largi;

Din cînd în cînd un strop de ploaie

Pica pe pleoapă sau pe-obraz;

Din cînd în cînd şopteam o vorbă,

Ciudată fără înţeles,

Şi ne priveam prin întuneric,

Şi-apoi zîmbeam,

Neştiind ce spunem...

Cînd am plecat era în toamnă...

Flacăra, 1916, nr.31, 14 mai.

Text şi iconografie, după – Luca I. Caragiale, Jocul oglinzilor, versuri publicate şi inedite, cu o prefaţă de Barbu Cioculescu, Editura Minerva (colecţia Restitutio), Bucureşti, 1972

---

[1] Să farm, veni un ghies din sine-mi,/ Al dragostelor prea canun/ Ce temniţă sta bietei inemi. Villon – Lăsata, Octetul al II-lea, versurile 14 – 16 (în traducerea lui Romulus VULPESCU)

Psaltirea la români

Texte alese

            Psaltirea este poate cea mai importantă carte biblică a creştinului român. A fost tradusă şi tipărită într-o mulţime de variante, aşa cum o atestă şi cele cîteva fragmente inserate mai jos. Acest fapt l-a făcut şi pe eruditul M. Gaster să afirme că limba română ar putea fi studiată fie şi numai prin intermediul nenumăratelor psaltiri traduse care se găsesc fie în manuscrise fie în vechile tipărituri.

            Spuneam mai mai sus că Psaltirea e cea mai importantă carte biblică a creştinului român – însă trebuie să înţelegem în acest aspect o anume superficialitate, atîta vreme cît ne raportăm cu precădere la obiect şi nu la conţinut. Puţini psalmi – şi mai cu seamă cei versificaţi de Dosoftei – au ajuns la popor şi acesta i-a preluat sub formă de colind, aşa cum veţi vedea mai la vale – restul, psalmii care nu prezentau interes imediat au fost uitaţi sau ocoliţi în general. Munca de restituire a psalmilor a fost în exclusivitate munca intelectualilor vremilor – călugării, preoţii sau cei ataşaţi lumii bisericeşti.

            Veneraţia Psaltirii ca obiect însă se opreşte la pragul de dinafară al bisericii. Aşa cum arăta şi Gh. Ciauşeanu (Superstiţiile…) poporul român a fost mai mult superstiţios decît credincios – dînd mai mare pondere conţinutului pseudo-sacral al cărţuliilor populare decît celui rostit în biserică, de aci rezultînd şi cohorta de înjurături specifică nouă, despre lucrurile sfinte, de Dumnezei, parascovenii, icoane, paşte etc.

            Într-un proverb găsim din nou seminificaţia de obiect a Psaltirii – obiect sfînt de altfel: Cu mîna pe pisaltire (sic!), cu ochii pe la fetile [atestat în Moldova, după Zanne, Proverbe VII, pag. 79]

            În snoava populară românească se găsesc de asemenea întrebuinţările improprii ale Psaltirii ca obiect de ... bătaie.

*

            Pînă voi reveni cu mai multe completări, iată cîteva texte extrase din Chrestomaţia lui Gaster:

 Psaltirea slavo-română (1577)

Psalm I

(sec. al XVI-lea, Ms.Acad. Rom, 8˚, nepaginat – după GASTER)

D[a]v[i]d pro[o]r[o]c şi împărat. Cîntare. Şedeare întîi. Cîntecul 1

1. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraţilor şi pre calea păcătoşilor nu stă şi la şederile pierdzătorilor nu şeade.

2. Ce [citeşte: ci] în leagea [în orig. leaţea] D[o]mnului învaţă-se zdua şi noptea.

3. Şi hi-va ca lemnul răsădit lîngă eşitul apee(i). Ce rodul său dă în vremea sa şi frundza lui nu cade, şî toată cîtă se face dospeaşte.

4. Nu aşa, necuraţilor, nu aşa; ce ca pulberea ce o mătoră vîntul din [peste tot: de în] faţa pămîntului.

5. Dereptu ace[e]a nu vuru [citeşte: vor] învie necuraţii la judeţ, nece [cit.nici] păcătoşii în sfatul derepţilor.

6. Că şti[e] D[o]mnul calea derepţilor şi calea cecuraţilor piere.

Psalm 3

(1577 – Psaltirea Diaconului Coresi, ed. B.P.Hasdeu, Bucureşti, 1881 şi GASTER)

1. Doamne ce se mulţiră dodeitorii [vrăjmaşii, cei care mă supără]  miei. Mulţi se sculară spre mine.

2. Mulţi grăesc sufletului mieu, nu iaste spasenia lui Dumnezeul lui.

3. Tu Doamne, f[o]lositoriul mieu eşti, slava mea şî înalţ capul mieu

4. Cu glasul mieu cătră Domnul str(iga)iu şi auzî-mă din măgura sfî[n]tă a lui.

5. Eu adurmiiu şi aţipiiu; sculaiu că Dumnezeu folosi-mi.

6. Nu mă tem de mii de oameni ce cad împrejurul mieu. Scoală Doamne spăseaşte-mă Dumnezeul mieu.

7. Că tu vătămaş toţi ceia ce vrăjbesc mie în deşert. Dinţii greşiţilor zdrobit-ai.

8. A Domnului iaste sp[ă]senia şi pre o(ameni)ii tăi blagoslovenia ta.

Psalm 18

(1651 – Psaltire ce să zice cîntarea a fericitului pro[o]r[o]c şi Împărat D[a]v[i]d...în cetatea Belgradului..., după GASTER)

Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor

1. Ceriurile spun clava lui Dumnedzău, şi faptul mînulor [mîinilor] lui vesteaşte tărie.

2. Dzua Dzîleei izbucneaşte cuvînt, şi noaptea nopţiei spune înţelepciune.

3. Nu-i glas neci cuvinte, unde să nu să audză glasul lor.

4. Spre tot pămîntul eşti  veastea lor, şi pînă în marginele lumiei graiurile lor, puse soarelui cort întru iale.

5. Şi el ca un mire eşind din cămara sa, bucură-se ca un putearnic, alergînd întru calea sa.

6. Din marginia ceriurilor eşiră lui,  încungiurară lui pînă la marginele pămîntului şi nu-i cine să se ascundză de căldura lui.

7. Leagea D[o]mnului întreagă, întoarce sufletele; mărturia D[o]mnului credincioasă, înţelepţeaşte porobocii [glosă marginală: neştiutorii].

8. Porîncile D[o]mnului dereapte, veselitoare inimiei; porînca Domnului curată, luminătoare ochilor

9. Frica D[o]mnului curată, rămîne pînă în veac; giudecările D[o]mnului adevărate, în dereptate denpreună.

10. Mai dorite-s decît aurul, şi decît aur mult-lămurit; şi mai dulci decît miearea şî decît stredea fagurilor.

11. Sluga ta încă să luminează dentru iale; şi în păzitura acelora iaste plată multă.

12. Greşealele cine le va înţeleage? De ascunsele meale curăţeşte-mă.

13. Şi fereaşte sluga ta (de păcat), năprasnice, să nu-mi învingă mie; atunce voiu fi întregu şi voiu fi curat de păcat mare.

14. Şi fie-ţi pre voe cuvintele rostului mieu şi cugetul inimii meale înaintea ta D[oa]mne, tăroa mea şi răscumpărătoriul mieu.

Psalm 125

(1680, Dosoftei, Psaltirea Slavo-Română/ Psaltirea de-nţeles...cu posluşania smerenii noastre Dosotheiu mitropolitul Suceavei în tiparniţa s[f]intei Mitropolii...În Iaş v[ă]leat...)

1. Cînd ar întoarce D[om]nul prada Sionului, ne facem ca măngîiaţii.

2. Atuncea să împlu de bucurie rostul nostru, şi limba  noastră de veselie. Atunce vor dzîce în păgîni: Mărit-au D[om]nul de- facerea cu dînş.

3. C-au mărit D[om]nul de-a facerea cu noi, faptu-ne-am veselindu-ne.

4. Carii samănă cu lacrămi, în bucurie vor săcea.

6. Îmblînd îmbla, şi plăngea, aruncînd sămînţa lor,iară venind vor veni cu bucurie, strîngînd mănuncheaele sale.

Psalm 111

(1710 – Ioan din Vaslui: Psaltire, ms. Bibl. Centr. No. 324, 8˚ mic, 302 foi nepaginate, după GASTER)

1. Ferice de omul ce se teme de D[umnezeu] şi-ntru [în]văţăturile lui doreşte foarte.

2. Tare va fi pre pămînt semenţie lui; rodul direpţilor bine se va cuvînta.

3. Mărirea şi bunătatea e întru casa lui, şi dereptatea lui va petrece întru  vecii nesfîrşiţi.

4. streluci întru [în]tunerec lumină direpţilor m[i]l[o]stivu[l]e şi îndurat şi drept.

5. Cela ce e om bun miluiaşte şi dă şi socoteşte cuventele sale, să grăiască la zioa de giudeţ.

6. Că nici dînuară nu se va clati, întru pomenirea cea nesfrîşită va fi direptul.

7. Şi de auz rău nu se va teme, gata-n inima lui a nedejdui spre D[umnezeu].

8. Întăritu-s-au inima lui şi nu se va temea, pînă cînd va căuta spre vrăjmaşii săi.

9. Înparte şi dă mişeilor, şi dereptatea lui va petrece întru vecii nesfrîşiţi; cornul lui se va înălţa întru mărire.

10. Iară păcătosul va prîvi şi se va mînia, cu dinţii va scrîşca şi se va topi. Dorirea păcătosului va peri.

(va urma)

Anecdotă

 1830.

Pilde, povăţuiri, [ş]i cuvinte adăvărate, şî poveşti adunate dă dumnialui Iordache Golescul, fiul răposatului Radul Golescul

(Ms. Acad. Rom. Folio, II nepaginate – 854 pagini paginate)

Orbul cel isteţ 

(pag. 827)

Istorioar[ă]

Un orb avînd cinci sute dă galbeni, şî neavînd unde să-i păstreze, i-a îngropat într-un colţ al grădinei. Vecinul său văzîndu-l, a venit noaptea şî i-a luat. Orbul a dooa zi cercetînd acolo, nu găsi banii, şî bănuind pă vecinul său, să sototi cu ce meşteşiug ar putea să-ş găsească banii. Aşa chemă pă vecin, şî-i zice: “Dragă! Aş vrea să binevoieşti să-mi dai un sfat. Am o mie dă galbeni, carii după moartea mea voiesc să-i las dumi-tale, din care cinci sute i-am îngropat aici în colţul grădinei, iar ceilalţi cinci sute, unde zici dumneata să-i puiu, ca să nu ne-i ia cineva” .Vecinul socotind că adevăr îi spune, şî gîndind ca să-i fure, şî pă aceia, îi zise: “ Mai bine să-I pui tot unde ai pus şî pă ceilalţi”. Şî aşa merseră la locul unde îi îngropase. Vecinul îndată puse acei cinci sute dă galbeni, la locul dă unde îi luase, ca să înşale pă orb, că dă acolo, nimeni nu-i ia. Orbul cum căută, şî găsi banii la loc, îi luă zicînd: “Bogda-proste! Că cu o minciună îm găsiiu banii ce mi-I furase.” (după M. Gaster - Chrestomaţie română - transliterare de Alexandru Turcu)