...Finul Pepelei cel isteţ ca un proverb...

X. ANTON PANN

1797 – 1854

S’a născut la 1797 in Sliven din Bulgaria. Tatăl sĕu era căldărar. După manualele de literatură română, la 1812 fu luat rob dimpreună cu familia de Ruşi şi dus în Rusia de sud. Dar A.Pann ne spune că la 1828 [la] Braşov a tradus în româneşte pe „Doamne milueşce-ne”, cântat de el ruseşte la 1810. Deci, la acest an era deja în Rusia. Aci intră în armata rusă şi servi ca musicant. Disgustat de asprimea muscăléscă, trece prin Galaţi în Muntenia şi se stabilesce în Bucurescĭ „Cunoscând bine musica vocală şi instrumentală şi limbele : slavonă, turcă, grécă şi română”, să susţine „cântând pe la biserică orientală pe la viverse mănăstiri”. Deja la 1819 era [cantor] [291] de musică bisericească, cum se vede dintr-un „axion” tipărit în acest an. La 1828 îl vedem „Cantor în Braşov la biserica cea mare din Schei”. Aci face cunoscinţă cu renumitrul scriitor popular Ion Barac, care deja publicase pe Arghir şi Elena şi Răsipirea Ierusalimuluĭ. Pentru-ce a părăsit Bucurescĭ şi pe urmă Braşovul, nu ne privesce, destul că la anul 1830 îl vedem iarăşi în Bucurescĭ, unde se intituléză „profesorul de musică al şcòleĭ naţionale din Bucurescĭ”. Înainte de a merge la Braşov, nu tipărea decât calendare şi cărţi de musică bisericéscă; de la acest timp, inspirat desigur de scrierile lui Barac, a început să scrie şi [să] publice poesiĭ profane. La 1830 tipăreşce „versuri musicesci”, ce se cântă la Crăciun, adăogând la fine şi câte-va poesiĭ profane, care socotia că „nimănui nu-ĭ va fi spre vătămare”:

Deci cine le primeşce
I-le închin prieteneşce
Iar cui nu vor fi să-i placă
Tacă şi de vorbe’n vĕnt oleacă.

La 1831 publică o nouă colecţie de poesiĭ profane, parte originale, parte streine, mai ales de ale lui Alecu Văcărescu, cu următoarea observaţie:

De veţi găsi vre-o vină
Îndreptaţi fără pricină
Însă numai pe-ale vòstre [291 bis]
Şi lăsaţi pe ale nòstre.

Pe la 1834 A.Pann era încă tot „profesorul de musică vocală al şcòlelor naţionale din Bucurescĭ”. El scriind într’una şi fiind lipsă de tipografii, de pe la 1843 începe a-şi întocmi o tipografie proprie, pe care-o desăvârşesce abia la 1846; De aci înainte, tòte cărţile sale următòre şi-le tipăreşce în tipografia sa. La 1845 îl vedem profesor de musică în Seminarul Sfintei Mitropoliĭ. De la 1849, A.Pann nu mai subscrie „profesor de seminar” probabil intervenind revoluţia, seminarul fu închis. La 1849 A. Pann, fiind greu bolnav de răceală, îşi face „Adiata” (testamentul) în versuri, începând :

Am fost prunc, mĕ vĕdui june
Mai pe urmă şi cărunt,
Şi acum vârsta mea să pune
La cincĭ-decĭ şi trei anĭ punct.

Scăpat de bòlă, la 1854 sĕ îmbolnăvi de tifos şi la 4 Noembre acelaşi an mòre, fiind înmormântat [la] biserica Lucacĭ. La 1854, 20 August, puţin modificat, [testamentul] începea:

Am fost prunc, mĕ vĕdui june
Mai pe urmă şi cărunt,
Şi acum vârsta mea să pune
L’ani cincĭ-decĭ şi şapte punct.

Testamentul sĕ sfărşeşte prin următorul epitaf, scris de el [292] în prima adiată, cu un mic adaos, în a doua ďi care fu gravat pe piatra-i mormĕntală din Lucacĭ:

Aici s’a mutat cu jale,
În cel mai din urmă an,
Cel ce, în cărţile sale
Sĕ subscrie Anton Pann.
Acum mâna-i încetéză,
Ce la scris mereu şedea
Nopţi întregĭ nu mai lucréză,
La lumină, cărţi să dea.
Împlinindu-şi datoria
Şi talantul ne-ngropând,
Şi-a făcut călătoria,
Dând altor, în lume, rĕnd.

(text transcris dintr-un CAET DE LITERATURA ROMÂNĂ, caligrafiat exemplar de Constantin G. Popescu între anii 1896-1897. Am respectat în mare parte grafia originală : é - ea; ò - oa, specifică timpului. )
Imagine: Presupus autoportret al lui Anton Pann.