PETŐFI SÁNDOR

sau

CE AVEM CU POEŢII?

Trebuie să mărturisesc din capul locului motivul pentru care scriu acest articol. În zilele din urmă, mai precis de ziua naţională a maghiarilor, un cibii (nu-i scriu numele cum vrea că nu vreau!), a încercat un ritual, aproape satanic, de jignire a poporului român şi a unuia din reprezentanţii lui de seamă pe scena istoriei: Avram Iancu. A folosit portretul stilizat, imaginar – aşadar mă bucur de superficialitatea lui. Gestul, însă, a fost pus în aplicare după ce a bînguit o poezie de Petőfi Sándor, motiv care i-a făcut pe unii români, în comentarii, să-l bage în aceeaşi oală pe poet - cu sceleratul contemporan nouă. Eu văd o nedreptate aici, de vreme ce sînt convins că în gura unui idiot şi Eminescu ar putea părea monstruos. Aşa că mi-am propus să scriu în apărarea poetului care nu are nici o vină că a ajuns în gura unui...dar mai bine lasă-l, că se duce singur!

I

În verile petrecute la bunici, lîngă Sighişoara, în unele zile porneam la drum prin pădurile din preajmă, pe drumul care ducea spre Şapartoc – un sat părăsit, care-şi păstrează şi astăzi o înfăţişare arhaică. Spun părăsit, pentru că majoritatea locuitorilor ori au murit, ori s-au mutat de ani buni de-acolo, lăsînd în urmă numai două case locuite... de doi bătrîni.

Prin pădurile locului încă se văd tranşee din primul război mondial, undeva se-ascund cîteva uşi de fier – se pare că adînc în pămînt – care păzesc intrările într-un vechi tunel de refugiu al grofilor din familia Haller – deţinătoarea, pe vremuri, a terenurilor de-acolo... Nu am văzut niciodată intrările şi deja au o aură de legendă printre cei care mai cunosc poveştile din bătrîni.

Odată ieşit din pădure, ţi se deschide în faţă o panoramă uluitoare – mai ales pentru cel trăit la oraş: din întunerecul pădurii, dînd imediat de lumina arzătoare a soarelui de vară, ochii percep doar un covor imens de un verde viu pe care nici un pictor nu ar reuşi să-l redea în vreo pînză oricît de fidelă.

Relieful este contrastant: peisajele se schimbă numaidecît – depinzînd totul de unghiul din care priveşti. Dealul Şeştinii, Valea Dracului – un loc de care se tem şi astăzi mulţi – un fir de apă care trece agale şi care se pierde la un moment dat.

Ajuns pe Şeştină, mi se atrăgea atenţia că acolo erau mormintele comune de la 1848-49. Mai demult, cînd se ara – amănuntul este crud...dar real – se mai găseau oasele îngălbenite de timp. Acum locul întreg este bun numai pentru cosit. Oriunde se vede vreo ridicătură de pămînt – cu siguranţă se află un mormînt sau mai multe – aşa mi se spunea.

În copilărie, cu aceeaşi ocazie mi se pomenea de un anume „Petefi” : „ Tot aici o fi murit şi Petefi”. De vreme ce nu i se ştia cu precizie locul morţii oamenii îţi indică o groază de locuri ca fiind ultimul pe care l-ar fi vizitat Petőfi Sándor înainte de dispariţie. Tot pe-atunci am auzit şi o variată a morţii peste care trec – fiind prea trivială.

Iată în schimb, o scurtă reconstituire făcută de Reinhart Erzsebet într-un tabel cronologic, a ultimei zile în care fusese văzut Petőfi. În 1849, Petőfi lupta în trupele lui Bem împotriva trupelor ţariste:

„În dimineaţa zilei de 31 iulie, după ce sună deşteptarea, ascultă ordinele date de Bem. La ora 6 pornesc spre Secuieni. Un timp, stă în căruţa unui ofiţer, auzind însă prima detunătură de tun, sare din căruţa acestuia, amestecîndu-se printre pedeştri. Petőfi îl caută pe Bem. Acesta îl îndepărtează din preajma sa, considerînd că locul este periculos pentru viaţa poetului. După-amiază, la ora cinci, privea bătălia de pe podul pîrîului Şapartoc. Încercuiţi de trupele ţariste, honvezii se retrag între orele 5-6, împreună cu ofiţerii şi conducătorul lor, generalul Bem. Poetul îşi află moartea în timpul retragerii, la urcuşul care duce spre Albeşti. Trepul său nu a mai fost găsit în învălmăşeala luptei.”[1]

II

Nu îmi propun să repovestesc biografia poetului – sînt deja atîtea surse de informare încît nu aş avea ce să adaug. Aşadar, în continuare îl voi lăsa pe el să vorbească, prin textele traduse de scriitori de seamă de la noi.

A.

LIRICE.

DE DRAGOSTE.

„Cine nu cunoaşte cea dintîi iubire,

acest drăgălaş oaspete neaşteptat, care vine fără veste

[împărştiind] în jurul nostru numai stele şi flori

dintr-o lume vrăjită; - şi pe cînd stelele ne fură lumina ochilor,

mirosul florilor ne îmbată, ne zăpăceşte.”

Petőfi Sandor – Funia călăului[2]

În revista „Familia”, În anii 70- 80 ai veacului al XIX, începuseră să apară timid, poezii traduse din Petőfi[3]:

Fire-aş rîu ce curge

Un pîrîu de munte

Care rătăceşte

Între stînce crunte:

Însă numai dacă mîndra

Mi s-ar face peştişor

Şi-ar nota-n a mele unde

Sprinten şi voios, uşor.

Fire-aş o pădure...

Cu furtune grele

M-aş lupta pe moarte

Fără nici o jele:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face păsărea,

Şi şi-ar face cuib în mine,

Şi-ar cînta pe creanga mea.

Fire-aş o ruină

Sus p-un pisc de stîncă;

Aş răbda perirea-mi

Făr’ durere-adîncă:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face un dafin,

Şi cu braţul ei cel verde

M-ar îmbrăţîşa la sin.

Fire-aş o colibă

Jos în valea mică,

Cu acoperiş ce

Ploaia mult îl strică:

Însă numai, dacă mînra

Mi s-ar face-n mine foc,

Şi pe vatra-mi s-ar aprinde

Şi m-ar arde cu noroc.

Fire-aş nor în peteci,

Flamură strivită,

Care spre cîmpie

Caută obosită:

Însă numai, dacă mîndra

Mi s-ar face un apus,

Şi spre faţa mea pălindă

Roşu mi-ar surîde-n sus.[4]

Iosif Vulcan

II

Lumea aceasta cît e de mare

Şi cît de mică eşti, scumpa mea,

Dac-ai răspunde l-a mea-nfocare

Nu te-aş da, crudo, în schimb pe ea!

Tu eşti lumină şi eu sînt umbră,

Dac-ai vrea însă a contopi

Faţa-ţi purpură cu faţa-mi sumbră,

Soarele-n faţă mi-ar răsări!

Oh, în jos pleacă-ţi a ta privire

Pentru că-mi arde sufletu meu!

Sau nu; în lipsă d-a ta iubire,

Lasă-l să ardă, arde-l mereu!

Al. Macedonschi (sic!)

III

PE DUNĂRE

Adeseori vîntul şi vîsta grăbită

Îţi sfîşie sînul, tu apă iubită!

Şi ranele tale adînci mi te dor

Mai rău, decît chinul de om muritor.

Şi totuşi, cînd vîsla şi vîntul se trece,

Durerea se perde din sinul tău rece.

Cînd sinul de oameni e însă rănit,

Durerea atuncea e fără sfîrşit!

G.I.Bogdan

IV

După ce-şi exersase mîna cu o traducere publicată în Muza Someşană, în Familia, C. Boşcu – pseudonimul de-atunci al lui Gh. Coşbuc – publica:

AŞ VREA SĂ FIU

Aş vrea să fiu eu arbor, tu frunză dac-ai fi;

De-ai vrea tu să fii rouă, eu m-aş preface floare;

Şi m-aş preface rouă, atunci cînd ai fi soare:

Şi-a noastre inimi frage etern ni s-ar uni.

Şi dac-ai vrea, copilă, să fii chiar ceru-n fine,

Pe sînul tău cel tainic e m-aş preface stea;

Iar cînd ai fi tu iadul, atunci, iubita mea,

M-aş duce-n iad îndată, să fiu în veci cu tine!

V

În 1896 apărea volumul Apostolul şi alte poezii, prin care scriitorul maghiar era făcut cunoscut românilor prin transpunerile fidele spiritului originalului, semnate de Şt.O.Iosif. Poetul român a fost atras se pare de universul liric, intim al lui Petőfi.

Pe plai pustiu şi noroios

Atîrnă trist ceaţa de toamnă.

Spre vremurile din trecut

A jale inima mă-ndeamnă...

Lumina soarelui se urcă

Şi-mparte-a negurei perdea...

Tot astfel, cu un zîmbet numai,

Tu luminezi inima mea!

Dar tu nu fă ca mîndrul soare

Ce rupe negura anume

Ca să se vadă şi mai bine

Pustiul ce domneşte-n lume...

VI

Am stat lîngă mormîntul ei...

Asemenea unei statui,

Cu braţele încrucişate,

Cu ochii în pămînt stătui...

Stă corăbierul trist pe ţărmuri...

Se uită peste marea lată

Ce-l lasă cerşetor, pe drumuri,

Căci i-a-necat comoara toată...

B.

REVOLUŢIONARE

I - II

Ş.O.Iosif tălmăcise totuşi şi cîteva versuri cu tentă revoluţionară. Octavian Goga, în paginile Luceafărului inserase la rîndu-i cîteva versuri din Petőfi. Iată două din cele mai frumoase (15 august, 1904):

HORA CÎINILOR

Afară-i nor şi vifor,

E ceriu-n răzvrătire.

Zăpada înveşmîntă

Cutremurata fire.

Dar noi în tihnă rîdem

De viforul de-afară,

Ne dă săla[ş] prielnic

Ungherul din cămară.

E milostiv stăpînul,

Ne dă şi bucătură.

A noastră-i de pe masă

Cînd cade-o fărmitură...

Şi de-l îndeamnă gîndul

Cu biciul să ne bată,

Noi aşteptăm pîn’ trece

Iar – rana sîngerată.

Şi cînd asupra noastră

Privirile-şi îndreaptă,

Noi ne grăbim să lingem

Preamilostiva dreaptă.

HORA LUPILOR

Afară-i nor şi vifor

E ceriu-n răzvrătire,

Zăpada înveşmîntă

Cutremurata fire.

Pustia-ntunescată

Ni-e dată mamă nouă,

N-avem sălaş cînd ceriul

Ne ninge şi ne plouă.

În drumul pribegiei

Îngheţul ne doboară,

Şi vîntul ne răpune

Şi foamea ne omoară.

Don flinte vine plumbul

Şi coastele ne frînge,

Omătul alb al iernii

Noi îl roşim cu sînge.

Flîmînzi ne scurgem traiul

Prin multele nevoi...

Tot greul e al nostru,

Dar slugi nu sîntem noi.

III - IV

În 15 martie 1948 apărea la Budapesta volumul : Costa Carei – Din lirica lui Petőfi, ediţie bilingvă, cuprinzînd 50 de poezii.

IMITATORILOR

Voi credeţi că a scrie poezie

E-un fel de-a te urca şi-a merge-n car?

E vultur poezia, ce s-avîntă,

Frenetică, spre piscuri de claştar.

Becisnicii, stîngacii, nătăfleţii

Pîndesc, să vadă: care-i noul drum;

Ca nişte cîini, flămînzi de-un os de praznic,

Pe drumul tras, gonesc apoi duium.

Ia pana-n mînă, scrie, de-ai putere

Şi plăsmuie cîntări cum n-au mai fost;

De nu: mai bine ia de coarne plugul

Şi dă-ţi la naiba drîmba fără rost!

NOBILUL

I-adus la schingiuire ticălosul,

Să ispăşască tot ce a greşit:

A jăcmănit şi dracul îl mai ştie

Ce multe răutăţi a făptuit.

Dar el se-mpotriveşte cu trufie:

„Să nu cumva-ndrăzniţi să mă loviţi!

Sînt nobil şi pe-un nobil ca şi mine,

Voi n-aveţi drept să-l biciuiţi!”

O, suflete străbune, i-auzirăţi

Nemernicul cuvînt şi îngîmfat?

Nici n-ar mai trebui bătut mîrşavul,

Ar trebui de-a dreptul spînzurat!

V

Traducerile lui Eugen Jebeleanu, poate mai puţin realizate artistic (ruperi de ritm, construcţii poetice nefireşti limbii române, un ritm sacadat dat aproape tuturor tălmăcirilor) s-au axat în special pe latura revoluţionară a poeziei lui Petőfi. Iată una pe care o prefer:

PARLAMENTULUI

Vorbit-aţi mult şi chiar dumnezeeşte,

Dar ţara nu cu vorbe se hrăneşte,

Privirea lucru-ntreg nevrînd să vadă,

Luat-aţi treburile de la coadă,

Pornind la drum ca şi-n trecut, orbeşte;

Trecutul de-l scrutezi, te dumireşte.

Ce meşter poate fi acela care

Înalţă turla mai întîi în soare?

O suie în văzduh şi-i porunceşte

Să stea plutind, pînă cînd izbuteşte

Sub ea să-nalţe ziduri, cu mistria,

Şi, la sfîrşit de tot, şi temelia...

Meşteri din ăştia sînteţi voi, fireşte!

Poporul ăsta d-aia vă hrăneşte? [...]

C

EPICE

Mă voi mulţumi doar să le semnalez: Apostolul şi Luntraşul (Şt.O.Iosif), Barosul satului şi Ianoş Viteazul (E. Jebeleanu). A mai scris şi un roman, tradus în româneşte la începutul secolului al XX-lea: Funia călăului, din care am extras un motto mai sus.

Mai există totuşi şi o altă latură a creaţiei lui Petőfi, care astăzi nu ar trebui să-i facă glorie ci din contra. Este vorba de poezia cu tentă antinaţională scrisă la adresa popoarelor pe care le considera duşmănoase faţă de Ungaria, printre care şi poporul român. De vreme ce nu caracterizează întreaga creaţie a poetului nu stăruiesc asupra lor. Erau ideile care circulau în secolul al XIX-lea şi cine ar vrea să le aplice astăzi nu dovedeşte decît o minte inapoiată cu exact atîta vreme cît a trecut de-atunci.

CONCLUZIE

A plăti cu aceeaşi mondă - nu este o gîndire sănătoasă. Unul de-al lor îl jigneşte pe Iancu – hai să dăm şi noi în Kossuth, îl jignesc pe Eminescu – hai să-l înjurăm pe Petőfi. Nu are rost. Cultura nu are nimic de-a face cu politica, iar cei care promovează gîndirea de acest gen , fiţi pe pace că habar n-au de scriitori. Au consilieri care le spun cum să potrivească discursurile.

Şi iar mă-ntorc la Cibii...El zicea că vrea să sea în secuime – în Ungaria! Foarte bine, însă pînă atunci ar fi bine să-şi cam ia tălpăşiţa de pe-aci (ori în puşcarie, ori peste graniţă) că mi-e că de l-or prinde ai noştri, ăia cîţi mai sînt, l-or re-categorisi de la minorităţile etnice, la cele sexuale ....

---

[1] În Petőfi Sándor – Poezii şi poeme, în româneşte de Eugen Jebeleanu, prefaţă de Aurel Martin, tabel cronologic de Reinhart Erzsebet, BPT, 1973, Ed. Minerva, Bucureşti.

[2] Din Alexandru Petőfi – Funia călăului, roman [tradus de V. Mircea(?)], Editura Biblioteca pentru toţi - seria veche, [1909(?)]

[3] Există traduceri şi mai vechi dar pe care nu le-am putut găsi deocamdată: 1865 – Omul în traducerea lui Giorgiu Marchişiu; 1867 – I. Scipione Bădescu traduce Nebunul

[4] Transpunerea mea în grafia de astăzi.Idem, PE DUNĂRE.

MARI SCRIERI FANTASTICE (III)

EPISODUL I
Dracula
(continuare)

Dacă ar fi să căutăm adevărul în încîlciturile unor documente cel puţin bizare, ar trebui să înlăturăm pe cît posibil amănuntul anecdotic pe de-o parte şi pe de alta să separăm exagerările de faptele verosimile.

De pildă, se spune că sentimentul îmbătrînirii i-ar fi apărut contesei în timp ce se plimba călări, alături de-un amant de-al ei. Atunci ar fi apărut în faţa lor o bătrînă extrem de urîtă şi de gîrbovită de care cei doi ar fi rîs. Bătrîna i-ar fi răspuns: “Vei ajunge şi tu ca mine!” – Faptul este verosimil, dar pare totuşi de origină anecdotică. La fel, este greu de crezut că nici o familie din cele văduvite de contesă nu s-a plîns, nu a făcut nici un demers de a afla ce s-a întîmplat. Şi nu mă refer la familiile de ţărani ci la cele de nobili, cîte vor fi fost.

Totuşi aici nu este loc pentru speculaţii de ordin istoric, aşadar mergem mai departe.

După McNally (Dracula a fost femeie?) Bram Stoker ar fi cunoscut povestea Elisabetei şi întregul eşafodaj al fabulaţiei sale stă sub semnul presupusului vampirism al contesei.

După alţii, nu a cunoscut povestea ei, de vreme ce singura lucrare în limba engleză care trata vag subiectul (2-3 paragrafe) nici nu îi dădea numele în întregime: Cartea priculicilor (Sabine Baring-Gould – The Book of Were-Wolves, 1865).

Fig. 1 - Ilustraţie din Cartea priculicilor

Apropierile sînt totuşi mari, ca sens, încît cu greu putem să credem că nu a cunoscut deloc istoria frumoasei contese.

***

Un alt amănunt care ar fi stat la baza romanului lui Stoker, ar fi după unii, cazul extrem de misterios al lui Jack Spintecătorul. Nu insist asupra lui pentru că e îndeobşte cunoscut şi fiecare poate considera amănuntul după propriile observaţii.

***

Să vedem însă cine a fost autorul romanului.

Născut în noiembrie 1847, la Dublin, Abraham Stoker, bolnăvicios şi suspicios în ceea ce-i pregăteşte viitorul, a fost îndrumat de familie către studiul matematicilor. În 1864 a ajuns la Trinity College din Dublin. Odată ajuns acolo a constatat că aceste studii nu i se potriveau, îndreptîndu-se către teatru.Din aceeaşi perioadă datează şi întîlnirea sa cu George Bernard Shaw, împreună cu care dorea să devină critic teatral.

Tot atunci l-a văzut pe scenele teatrelor pe Henry Irving, vestit actor al vremii, lîngă care va rămîne timp de peste un sfert de veac, ca secretar personal.

Fig. 2 - Bram Stoker şi Henry Irving

Prin anul 1879, sau poate mai devreme, Bram Stoker începe să studieze vampirismul şi aşa-zisele ştiinţe oculte, intrînd totodată în societatea Golden Dawn, club care strîngea intelectualii pasionaţi de ocultism, sub deviza căreia va scrie cîteva articole.

Începe să corespondeze cu profesorul de la Universitatea din Budapesta, Arminius Vambery, care l-a şi îndrumat către literatura insolită a evului mediu, în speţă, broşurile săseşti despre Vlad Ţepeş, sau poemul lui Michel Beheim – tributar tot naraţiunilor răuvoitoare.

A cunoscut cu siguranţă Cosmographia lui Sebastian Műnster (Bassel, 1550, 1628) în care se scriau următorele despre Dracula:

“Regele Matei l-a luat prizonier pe Dracula în munţii Transilvaniei şi l-a dus în prinsoare la Buda unde l-a pedepsit cu temniţa zece ani. Se aminteşte că Dracula era de o cruzime şi de o dreptate nemaiuzită. Se povesteşte că atunci cînd solii turcilor au refuzat să-şi scoată în semn de cinste turbanele datina strămoşească, el, ca o confirmare a acestei datini, a pus să li se înfigă trei cuie în cap, ca să nu mai poată să şi le scoată; şi că a tras în ţeapă nenumăraţi turci, iar el stînd printre ei se ospăta strălucit cu prietenii. […] Se mai spune de asemenea că adesea a pus să li se jupoaie picioarele prizonierilor turci şi să li se frece cu sare pisată şi apoi cînd aceia se văitau de durerea tălpilor frecate cu sare punea să fie aduse capre care cu limba lor aspră le mai măreau încă chinul. […] S-a purtat cu atîta asprime încît în ţară barbară putea orişicine să stea cu avuţiile sale în mijlocul pădurilor în cea mai mare siguranţă. Pe acest Dracula l-a reaşezat apoi Matei în vechea sa demnitate, dar a fost ucis în lupta cu turcii şi capul său trimis în dar la Mahomed.”[1]

Pe de altă parte, miturile despre vampiri, se găseau expuse în ediţiile lui sir Richard Burton: Poveşti hinduse despre vampiri şi Nopţile arăbeşti (1001 de nopţi). Interesul pentru Transilvania îi va fi venit după citirea celebrului roman al lui Jules Verne: Castelul din Carpaţi (1889) sau a volumului: Ţinutul de dincolo de pădure, semnat de Emily Laszowska-Gérard în 1888.

În afara romanului Dracula, din 1897, Stoker a mai publicat ficţiune, dar şi o monografie: Viaţa lui Henry Irving. După moartea sa in 1912, în 1914 a apărut şi volumul Oaspetele lui Dracula şi alte povestiri stranii, îngrijit de Florence Stoker[2].

---

---

[1] *** - Călători străini despre ţările române, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

[2] Datele biografice se găsesc în cărţile citate aici.

MARI SCRIERI FANTASTICE (II)

EPISODUL I
Dracula
(continuare)

Fig. 1 - Erzsebet Bathory
Copie după originalul pierdut al tabloului din 1579 (?)

Am pomenit-o pe Elisabeta Bathory, pe care o voi numi după originalul unguresc, Erzsebet (citeşte [:Erjebet]). Gabriel Ronay a încercat să explice legăturile mai mult decît strînse dintre vampirismul contesei şi Dracula, personajul lui Bram Stoker.

Cine a fost această Erzsebet? Veţi găsi de bunăseamă multe menţiuni în spaţiul virtual, dar cea mai mare parte în alte limbi. Iată dar, un rezumat:

1575 – Erzsebet Bathory se căsătoreşte cu Ferencz Nadasdy, la castelul din Varanno. Erzsebet nu împlinise încă cincisprezece ani şi era de o frumuseţe uluitoare.

Tînăra pereche şi-a ales ca locuinţă stabilă, din cele 17 castele pe care le poseda, pe cel din Csejthe (slovac: Čachtice), Slovacia.

Fig. 2 - Castelul Csejthe

Se pare că încă din timpul vieţii soţului ei, Erzsebet şi-a început abominabilele fapte (dacă ar fi să dăm crezare documentelor arhivate sau legendelor care au circulat odinioară!). Se pare că îşi muşca servitoarele, le înţepa cu ace lungi pentru a se bucura de stropii de sînge care şiroiau din rană. Însă soţul ei, ocupat mai mult cu bătăliile din războaiele contra turcilor…o lăsa să facă ce-i place fără a se implica în nebunia ei, deşi, de bunăseamă, vedea tot mai des slujnice bătute, zgîriate, muşcate sau torturate de soaţa sa.

Pasionată de ocultism, Erzsebet se înconjura de ţărănci vrăjitoare, obţinînd de la ele filtre magice, talismane sau reţete pentru invincibilitatea soţului ei. Iată, de pildă, o epistolă trimisă de contesă soţului ei, aflat pe cîmpul de luptă:

“Dorko mi-a dezvăluit ceva nou: baţi pînă moare o găinuşă neagră cu un baston alb. Iei puţin din sîngele său şi stropeşti cu el pe duşman. Dacă nu poţi să-l atingi, mînjeşte-I unul din veşmintele sale. După aceea nu va mai fi capabil să-ţi facă nici un rău.”[1]

La vîrsta de 48 de ani, Ferencz se stingea din viaţă, în castelul Csejthe, în urma unei îndelungate boli. Unii biografi de aici consideră că au început crimele contesei.

1604 – Împreună cu piticul bufon Ficzko, Jo Llona (doica copiilor săi), Dorko (vrăjitoarea) şi Darvulia Anna (cunoscătoare a practicilor satanice), contesa începe să racoleze tinere ţărănci – ca servitoare - pentru a le tortura.

Există şi o întîmplare care se leagă de ritualul sîngelui practicat de contesă. Într-o dimineaţă, pe cînd era pieptănată de o servitoare, neplăcîndu-i coafura, a izbit-o pe aceasta cu dosul palmei, încît i-a ţîşnit sîngele pe faţă. După ce se şterse pe mîna stropită cu sînge, i se păru că pielea îi e mai fină şi vizibil întinerită.

Băile în sînge începuseră, numărul tinerelor ucise creştea, modalităţile de tortură se diversificau: fetele erau scoase iarna în zapădă, goale, şi erau apoi stropite cu apă şi acestea mureau în chinuri îngrozitoare.

Fecioara de fier era un alt instrument de tortură folosit de contesă. Aceasta era o carcasă din fier , cu ţepi în interior, care imita corpul unei femei. Victima era aşezată înăuntru şi odată cu închiderea carcasei, sîngele şiroia prin mici orificii.

Fig. 3 - Fecioara de fier

26 decembrie 1610 – Palatinul Thurzo, cei doi gineri ai Elisabetei şi pastorul Pontikenus, în urma ştirilor aflate despre crimele contesei, se prezintă la castel. Însuşi regele Mathias al II-lea, la sesizarea cardinalului Forgacs (“Patru cadavre au fost devorate de lupi la marginea terenului ce înconjoară castelul Csejthe”) îi trimisese.

La interogatoriu aceştia au fost îngroziţi; au găsit chiar şi un carnet în care contesa scria numele bietelor fete sacrificate: 610…la număr.

Deşi la început protejată de titlu, contesa a fost judecată împreună cu slugile sale, totuşi nefiind condamnată la moarte. Llona şi Dorko au fost arse pe rug, Ficzko a fost decapitat, iar contesa a fost zidită de vie într-o cameră a castelului său.

În această stare Erzsebet a mai trăit încă trei ani şi jumătate…A murit “fără cruce şi fără lumină, la 21 august 1614, noaptea…” - spune o cronică.[2]

“Sîngele este viaţa” spune Dracula, şi astfel se apropie mai mult decît bizar de imaginea contesei, spunînd într-un loc şi că prin vinele sale curge sîngele lui….Attila! Apropierea intre Ţepeş şi vampir pare diluată de tot… (Va urma)

---

[1] Apud. Paul Ştefănescu – În slujba vieţii şi a adevărului, vol. III, ed. Medicală, 1985.

[2] Paul Ştefănescu, ibidem.

MARI SCRIERI FANTASTICE [serial Folkweb]

INTRODUCERE

Din capul locului va trebui să readuc în discuţie diferenţa dintre scrierea fantastică şi basm, mulţi confundîndu-le pînă astăzi. Defapt, discuţia se poartă în jurul noţiunilor de miraculos şi fantastic.

Miraculosul – caracteristica de bază a basmului – propune o lume ca atare, o feerie, în care orice încălcare a logicii şi a bunului simţ (în accepţiunea sa primară) nu produce nici un fel de fior, înţelegîndu-se de la bun început că totul este o convenţie: într-o lume miraculoasă, situată „peste nouă mări şi nouă ţări”, nedelimitată în timp („A fost odată”), sigur că apariţia unui balaur, a unui smeu, sau a unui spiriduş nu ne poate nelinişti, ştiind că acolo, acest fapt este unul normal.

Ce facem însă cînd...într-o lume perfect normală, în care am trăit sau trăim şi noi, se produce un declic şi starea de normalitate se răsuceşte, dezvelindu-şi reversul? Într-o lume normală a fi mort este un lucru cît se poate de normal...dar cînd acel mort poate să comunice cu cei vii, cînd poate să interacţioneze fizic cu ei, lucrurile se schimbă. Tocmai aici intervine fantasticul. De altfel, în puţine basme întîlnim strigoi, priculici, vîrcolaci – credinţe persistente pînă astăzi în unele medii – tocmai pentru că, în imaginaţia colectivă, spectrele celor morţi nu se situează mai departe de poarta cimitirului din cutare sat, deci sînt considerate lucruri reale, existente pe care, însă logica şi bunul simţ le respinge.[1]

De altfel, ca o realitate este de consemnat faptul că, uneori, şi astăzi, oamenii de la sat încă mai dezgoapă morţi pentru a le face ritualul de „a doua ucidere”, decapitîndu-i şi înfigîndu-le ţăruşul celebru în inemă.

Cine a citit cunoscutul poem al lui Eminescu, Strigoii, a întîlnit desigur motto-ul: „...cum de multe ori cînd mor oamenii, mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi...” – fragment dislocat din Întreptarea legii (Pravila lui Matei Basarab), 1652. Am specificat că fragmentul a fost „dislocat” pentru că, Eminescu vrînd să dea un aer obscur poemei a inversat semnificaţia fragmentului din original. La fel s-a întîmplat şi cu celălalt motto, „taci s-auzi cum latră...”

Pe noi ne interesează frgamentul original din Pravilă pentru că acesta conţine o menţiune interesantă despre...uciderea strigoilor, practică ce trebuia să fie stopată la vremea respectivă, fiind privită - ca şi acum - ca o profanare de morminte:

„Grăesc unii oameni nepricepuţi (!) cum de multe ori, cînd mor oamenii, mulţi dintr-acei morţi se scoală de se fac strigoi şi omoară pe cei vii. [...] O! Mare minune, să auză neştine şi să se mire: să omoară mortul pre cei vii! O! Nepricepere a ocaanicilor [mizerabililor, păcătoşilor, nn.] şi orbia e nu văd că iaste lucrul dracului şi-i înşală de ard trupul asemenelor[semenilor,nn.], ca să-i bage în muncă! [adică în focurile Gheenei, nn.] Bîrfesc unii nebuni şi zic că multe trupure [trupuri, nn.] ale oamenilor, dacă mor şi le îngroapă în pămînt, iale nu putrezesc, ce se află întregi, pline de sînge. [...]”[2]

Puţini îl mai ştiu astăzi pe Dimitrie Ţichindeal, dascăl şi preot bănăţean, autor al unei culegeri de fabule – probabil traduse din sîrbeşte - dar tîlcuite uneori cu mare originalitate. Iată, însă, cîteva fragmente privitoare la deşarta credinţă în strigoi:

„...Baba Brînduşe, vrăjitoarea cea bătrînă, precum şi baba Fruga, vestita descîntătoare, spunea atîtea şi atîtea moduri de spaime cît cutremur mare te lovea, cînd le ascultai ce spunea, adecă: cutare şi cutare trecînd noaptea pre lîngă morminte fiind lună de se vedea foarte bine, acolo au văzut strîgoae prefăcîndu-se în găini şi strigoni, în pricolici, apoi aşa se duc noaptea şi mîncă inimile oamenilor celor adormiţi..[...]” Şi mărturiile continuă.

Dar, de cîte ori n-am fost martori noi înşine la astfel de poveşti? Uneori ni s-au întîmplat nouă lucruri stranii, pe moment inexplicabile, sau i-am auzit pe alţii c-au păţit cine ştie ce poznă, umblînd prin locurile „frecventate” de-acest soi de spectre. Şi de cîte ori, povestindu-le altora aceste păţanii, nu le-am înflorit pentru a le da un aer cît mai sumbru? Odinioară, mulţi din povestaşii satelor trăiau din astfel de naraţiuni, unele le putem găsi prin culegerile de folklor, unde s-au înregistrat aşa-zisele basme nuvelistice care conţineau aspecte din viaţa de zi cu zi a ţăranilor, sau anume întîmplări mai speciale.

Mitologia românească este populată cu spirite, spiriduşi, priculici(triculici), vîrcolaci, strigoi, vîlve, ştime, nu toate supersiţiile acestea fiind născute pe teritoriul ţării noastre. Vampirismul – cu terminologia sa - de pildă, e de origine sîrbă.

Priculiciul este, în fapt, ceea ce cred astăzi cei mai mulţi că s-ar numi vîrcolac. De altfel, D. Cantemir în Descrierea Moldovei spune că priculiciul se traduce prin franţuzescul Loup Garou... Vîrcolacul în schimb, numit poate mai nimerit de popor Zvîrcolac (cel care se zvîrcoleşte) nu are caracteristicile omului-lup. (Va urma)

Episodul 1 - DRACULA

[Luni, 14 martie, 2011]

Unul din cele mai bine scrise romane fantastice din lume[3]. Tributar unor mai vechi scrieri gotice-romantice, semnate de Ann Redcliff [Misterele din Udolpho], Walpole [Castelul din Otranto], şi înainte de toate, de Sheridan Le Fanu [Carmilla], Dracula a devenit de-a lungul timpului un adevărat best-seller, o sursă de inspiraţie neistovită pentru filmografia mondială şi una din plăcutele lecturi ale tinereţii.

Jignitor pentru românii puritani, romanul a fost comentat şi la noi în timpul dictaturii comuniste, lipsind însă traducerea, care de altfel a zăcut timp de 20 de ani în sertarul lui Barbu Cioculescu (fiul distinsului critic Şerban Cioculescu, însuşi critic şi scriitor – puţin cunoscut – dar substanţial).

Totuşi...problema identităţii noastre naţionale nu şi-ar fi făcut loc niciodată printre problemele la zi, privind geneza romanului, cu care nu s-au împăcat atîţia. Legătura strînsă dintre Dracula – personajul lui Stoker şi Vlad Ţepeş, nelăsîndu-i pe semne să doarmă, nu a dus decît la hilarele şi frauduloasele „încercări” de resuscitări cîntînde ale turismului în România.

Romanul nu-l jigneşte pe Vlad Ţepeş şi nici identitatea noastră naţională n-ar avea de suferit dacă cei care tratează problema ar avea cît de cît habar despre ce este vorba şi în roman şi în geneza sa.

Dintre puţinele date pe care le avem despre Stoker, aflăm că l-ar fi cunoscut pe un anume Arminius – profesor ungur – şi că acesta i-ar fi pus în mînă broşurile săseşti despre atrocităţile lui Dracula – adevăratul Dracula, adică Vlad Ţepeş.

Sînt cunoscute circomstanţele în care au fost scrise acele broşuri precum şi animozitatea dintre voevod şi saşi (în urma atacului de la Braşov, soldat cu un număr deloc neglijabil de saşi ucişi în cele mai diverse moduri). Iată dar ce i-a făcut pe aceştia să scrie texte de genul celor de mai jos:

AICI SE POVESTEŞTE CHIAR O ÎNGROZITOARE, ÎNSPĂIMÎNTĂTOARE ISTORIE DESPRE SĂLBATECUL TIRAN DRACULA VOEVOD....

VII...L-a prins pe Dan cel Tînăr şi i-a poruncit să-şi sape groapa şi a pus să i se cînte după legea creştinească şi a poruncit să i se taie capul lîngă această groapă.

XII...A pus să se facă un cazan mare şi deasupra a făcut scînduri cu găuri şi a pus oamenii să vîre capetele prin acestea şi astfel a lăsat oamenii să urle amarnic pînă ce ei chiar au fiert şi murit.

XIII...A pus să fie traşi împreună în ţeapă mamele cu pruncii sugînd la sîn pînă ce pruncii mureau zbătîndu-se la sînul mamelor; el a spintecat apoi mamelor sînii şi a împins pruncii cu capetele prin aceştia şi astfel i-a tras în ţeapă pe amîndoi.

XXI...El a avut o ţiitoare care a spus c-ar fi încărcinată. Atunci Dracula puse o moaşă să controleze femeia. Aceasta spuse că ea n-ar fi însărcinată. Atunci el însuşi spintecă ţiitoarea pînă la piept şi spuse că vrea să vadă unde-i este fătul sau unde a fost acesta.

[Tipărit la Strassburg, Anul Domnului 1500]

Am redat numai unele fragmente care-l arată dar pe Dracula într-o lumină proastă pentru Occident. Naraţiunile slavone, de altfel, îl prezită tocmai invers, dar acestea nu au stat la baza romanului irlandez. Broşurile germane se găsesc la British Museum.

Bineînţeles că imaginaţia scriitorului a găsit în acestea un izvor nesecat de inspiraţie, iar pentru un neobişnuit cu limba latină, numele lui Draculla nu putea fi decît unul exotic şi atît – de vreme ce englezul nu cunoaşte termenul românesc de drac, şi-i trebuie tradus în diavol ca să înţeleagă semnificaţia laică a numelui. Într-un dicţionar latin ar fi întîlnit desigur semnificaţia de dragon [draco], iar dacă ar fi ştiut puţină gramatică ar fi înţeles cu „ulla” desemnează un diminutiv, aşadar numele s-ar fi tradus prin dragonul cel mic, dragonaşul...sau ca să facem pe plac românilor amatori se obscur, prin ...drăcuşorul!!!

Însă vampirismul personajului de roman este scos din alte contexte mai vechi: probabil din celebra povestire despre Carmilla – vampiroaica lui Sheridan Le Fanu (despre care vom vorbi altă dată), probabil din...povestea, poate mai înfricoşătoare a Elisabetei Bathory[4], contesa care se scălda – aşa zic documentele de epocă, după mine, în mare parte fictive[5] – în sîngele fecioarelor ucise, pentru a reîntineri.

Vor mai fi fost mai multe surse pentru roman, printre care aş număra şi anumite poveşti din O mie şi una de nopţi, la modă în acea vreme prin tălmăcirea lui R. Burton, în care, ocazional apar şi vampiri. De asemenea apăruse şi romanul gotic, Vathek al lui William Beckford. Pe de altă parte, lumea fantastică a Japoniei[6] şi a Chinei – colcăia de vampiri şi strigoi şi interesul pentru Orient era în creştere în Vest.

Vezi continuarea

Vă invit, pentru mai multe informaţii să consultaţi:

CIOBANU, Radu Ştefan - Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979

FLORESCU, Radu; McNALLY, Raymond T. - În căutarea lui Dracula, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1992

STĂVĂRUŞ, Ion - Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş - Dracula, ed. Univers, Bucureşti, 1978

---

[1]Vezi: *** - Antologia nuvelei fantastice, cu un studiu de Roger Caillois, ed. Univers, 1970.

[2] Apud. I. – Aureliu Candrea – Folklorul medical român comparat, Cassa Şcoalelor, 1944.

[3] Apărut mai întîi în SUA, în 1897, apoi în 1912 în Marea Britanie. În România a apărut în anul 1990, în traducerea semnată de Barbu Cioculescu şi Ileana Verzea, la editura Univers.

[4] Vezi: Gabriel Ronay – Exploding the Bloody Myths of Dracula and Vampires, Gollacz, Londra, 1972.

[5] Sînt mai multe cazuri de ficţiune în documente de epocă – pentru acestea vezi: Natalie Zemon Davis – Ficţiunea în documentele de arhivă, Nemira, 2003. Pe de altă parte, nevoia de a o înlătura pe contesă şi pentru a-i dobîndi averea putea pe mulţi să-i facă să o acuze, în primă instanţă de vrăjitorie. Ea, de altfel nu a fost executată ci închisă într-o cameră dintr-un castel pînă la moarte. Servitorii şi presupusa vrăjitoare, Dravulia, după ce şi-au mărturisit ...presupusele crime sub tortură, au fost executaţi.

[6] Vezi: Lafcadio Hearn – Într-o ceaşcă de ceai.