CE AVEM CU POEŢII?
Trebuie să mărturisesc din capul locului motivul pentru care scriu acest articol. În zilele din urmă, mai precis de ziua naţională a maghiarilor, un cibii (nu-i scriu numele cum vrea că nu vreau!), a încercat un ritual, aproape satanic, de jignire a poporului român şi a unuia din reprezentanţii lui de seamă pe scena istoriei: Avram Iancu. A folosit portretul stilizat, imaginar – aşadar mă bucur de superficialitatea lui. Gestul, însă, a fost pus în aplicare după ce a bînguit o poezie de Petőfi Sándor, motiv care i-a făcut pe unii români, în comentarii, să-l bage în aceeaşi oală pe poet - cu sceleratul contemporan nouă. Eu văd o nedreptate aici, de vreme ce sînt convins că în gura unui idiot şi Eminescu ar putea părea monstruos. Aşa că mi-am propus să scriu în apărarea poetului care nu are nici o vină că a ajuns în gura unui...dar mai bine lasă-l, că se duce singur!
I
În verile petrecute la bunici, lîngă Sighişoara, în unele zile porneam la drum prin pădurile din preajmă, pe drumul care ducea spre Şapartoc – un sat părăsit, care-şi păstrează şi astăzi o înfăţişare arhaică. Spun părăsit, pentru că majoritatea locuitorilor ori au murit, ori s-au mutat de ani buni de-acolo, lăsînd în urmă numai două case locuite... de doi bătrîni.
Prin pădurile locului încă se văd tranşee din primul război mondial, undeva se-ascund cîteva uşi de fier – se pare că adînc în pămînt – care păzesc intrările într-un vechi tunel de refugiu al grofilor din familia Haller – deţinătoarea, pe vremuri, a terenurilor de-acolo... Nu am văzut niciodată intrările şi deja au o aură de legendă printre cei care mai cunosc poveştile din bătrîni.
Odată ieşit din pădure, ţi se deschide în faţă o panoramă uluitoare – mai ales pentru cel trăit la oraş: din întunerecul pădurii, dînd imediat de lumina arzătoare a soarelui de vară, ochii percep doar un covor imens de un verde viu pe care nici un pictor nu ar reuşi să-l redea în vreo pînză oricît de fidelă.
Relieful este contrastant: peisajele se schimbă numaidecît – depinzînd totul de unghiul din care priveşti. Dealul Şeştinii, Valea Dracului – un loc de care se tem şi astăzi mulţi – un fir de apă care trece agale şi care se pierde la un moment dat.
Ajuns pe Şeştină, mi se atrăgea atenţia că acolo erau mormintele comune de la 1848-49. Mai demult, cînd se ara – amănuntul este crud...dar real – se mai găseau oasele îngălbenite de timp. Acum locul întreg este bun numai pentru cosit. Oriunde se vede vreo ridicătură de pămînt – cu siguranţă se află un mormînt sau mai multe – aşa mi se spunea.
În copilărie, cu aceeaşi ocazie mi se pomenea de un anume „Petefi” : „ Tot aici o fi murit şi Petefi”. De vreme ce nu i se ştia cu precizie locul morţii oamenii îţi indică o groază de locuri ca fiind ultimul pe care l-ar fi vizitat Petőfi Sándor înainte de dispariţie. Tot pe-atunci am auzit şi o variată a morţii peste care trec – fiind prea trivială.
Iată în schimb, o scurtă reconstituire făcută de Reinhart Erzsebet într-un tabel cronologic, a ultimei zile în care fusese văzut Petőfi. În 1849, Petőfi lupta în trupele lui Bem împotriva trupelor ţariste:
„În dimineaţa zilei de 31 iulie, după ce sună deşteptarea, ascultă ordinele date de Bem. La ora 6 pornesc spre Secuieni. Un timp, stă în căruţa unui ofiţer, auzind însă prima detunătură de tun, sare din căruţa acestuia, amestecîndu-se printre pedeştri. Petőfi îl caută pe Bem. Acesta îl îndepărtează din preajma sa, considerînd că locul este periculos pentru viaţa poetului. După-amiază, la ora cinci, privea bătălia de pe podul pîrîului Şapartoc. Încercuiţi de trupele ţariste, honvezii se retrag între orele 5-6, împreună cu ofiţerii şi conducătorul lor, generalul Bem. Poetul îşi află moartea în timpul retragerii, la urcuşul care duce spre Albeşti. Trepul său nu a mai fost găsit în învălmăşeala luptei.”[1]
II
Nu îmi propun să repovestesc biografia poetului – sînt deja atîtea surse de informare încît nu aş avea ce să adaug. Aşadar, în continuare îl voi lăsa pe el să vorbească, prin textele traduse de scriitori de seamă de la noi.
A.
LIRICE.
DE DRAGOSTE.
„Cine nu cunoaşte cea dintîi iubire,
acest drăgălaş oaspete neaşteptat, care vine fără veste
[împărştiind] în jurul nostru numai stele şi flori
dintr-o lume vrăjită; - şi pe cînd stelele ne fură lumina ochilor,
mirosul florilor ne îmbată, ne zăpăceşte.”
Petőfi Sandor – Funia călăului[2]
În revista „Familia”, În anii 70- 80 ai veacului al XIX, începuseră să apară timid, poezii traduse din Petőfi[3]:
Fire-aş rîu ce curge
Un pîrîu de munte
Care rătăceşte
Între stînce crunte:
Însă numai dacă mîndra
Mi s-ar face peştişor
Şi-ar nota-n a mele unde
Sprinten şi voios, uşor.
Fire-aş o pădure...
Cu furtune grele
M-aş lupta pe moarte
Fără nici o jele:
Însă numai, dacă mîndra
Mi s-ar face păsărea,
Şi şi-ar face cuib în mine,
Şi-ar cînta pe creanga mea.
Fire-aş o ruină
Sus p-un pisc de stîncă;
Aş răbda perirea-mi
Făr’ durere-adîncă:
Însă numai, dacă mîndra
Mi s-ar face un dafin,
Şi cu braţul ei cel verde
M-ar îmbrăţîşa la sin.
Fire-aş o colibă
Jos în valea mică,
Cu acoperiş ce
Ploaia mult îl strică:
Însă numai, dacă mînra
Mi s-ar face-n mine foc,
Şi pe vatra-mi s-ar aprinde
Şi m-ar arde cu noroc.
Fire-aş nor în peteci,
Flamură strivită,
Care spre cîmpie
Caută obosită:
Însă numai, dacă mîndra
Mi s-ar face un apus,
Şi spre faţa mea pălindă
Roşu mi-ar surîde-n sus.[4]
Iosif Vulcan
II
Lumea aceasta cît e de mare
Şi cît de mică eşti, scumpa mea,
Dac-ai răspunde l-a mea-nfocare
Nu te-aş da, crudo, în schimb pe ea!
Tu eşti lumină şi eu sînt umbră,
Dac-ai vrea însă a contopi
Faţa-ţi purpură cu faţa-mi sumbră,
Soarele-n faţă mi-ar răsări!
Oh, în jos pleacă-ţi a ta privire
Pentru că-mi arde sufletu meu!
Sau nu; în lipsă d-a ta iubire,
Lasă-l să ardă, arde-l mereu!
Al. Macedonschi (sic!)
III
PE DUNĂRE
Adeseori vîntul şi vîsta grăbită
Îţi sfîşie sînul, tu apă iubită!
Şi ranele tale adînci mi te dor
Mai rău, decît chinul de om muritor.
Şi totuşi, cînd vîsla şi vîntul se trece,
Durerea se perde din sinul tău rece.
Cînd sinul de oameni e însă rănit,
Durerea atuncea e fără sfîrşit!
G.I.Bogdan
IV
După ce-şi exersase mîna cu o traducere publicată în Muza Someşană, în Familia, C. Boşcu – pseudonimul de-atunci al lui Gh. Coşbuc – publica:
AŞ VREA SĂ FIU
Aş vrea să fiu eu arbor, tu frunză dac-ai fi;
De-ai vrea tu să fii rouă, eu m-aş preface floare;
Şi m-aş preface rouă, atunci cînd ai fi soare:
Şi-a noastre inimi frage etern ni s-ar uni.
Şi dac-ai vrea, copilă, să fii chiar ceru-n fine,
Pe sînul tău cel tainic e m-aş preface stea;
Iar cînd ai fi tu iadul, atunci, iubita mea,
M-aş duce-n iad îndată, să fiu în veci cu tine!
V
În 1896 apărea volumul Apostolul şi alte poezii, prin care scriitorul maghiar era făcut cunoscut românilor prin transpunerile fidele spiritului originalului, semnate de Şt.O.Iosif. Poetul român a fost atras se pare de universul liric, intim al lui Petőfi.
Pe plai pustiu şi noroios
Atîrnă trist ceaţa de toamnă.
Spre vremurile din trecut
A jale inima mă-ndeamnă...
Lumina soarelui se urcă
Şi-mparte-a negurei perdea...
Tot astfel, cu un zîmbet numai,
Tu luminezi inima mea!
Dar tu nu fă ca mîndrul soare
Ce rupe negura anume
Ca să se vadă şi mai bine
Pustiul ce domneşte-n lume...
VI
Am stat lîngă mormîntul ei...
Asemenea unei statui,
Cu braţele încrucişate,
Cu ochii în pămînt stătui...
Stă corăbierul trist pe ţărmuri...
Se uită peste marea lată
Ce-l lasă cerşetor, pe drumuri,
Căci i-a-necat comoara toată...
B.
REVOLUŢIONARE
I - II
Ş.O.Iosif tălmăcise totuşi şi cîteva versuri cu tentă revoluţionară. Octavian Goga, în paginile Luceafărului inserase la rîndu-i cîteva versuri din Petőfi. Iată două din cele mai frumoase (15 august, 1904):
HORA CÎINILOR
Afară-i nor şi vifor,
E ceriu-n răzvrătire.
Zăpada înveşmîntă
Cutremurata fire.
Dar noi în tihnă rîdem
De viforul de-afară,
Ne dă săla[ş] prielnic
Ungherul din cămară.
E milostiv stăpînul,
Ne dă şi bucătură.
A noastră-i de pe masă
Cînd cade-o fărmitură...
Şi de-l îndeamnă gîndul
Cu biciul să ne bată,
Noi aşteptăm pîn’ trece
Iar – rana sîngerată.
Şi cînd asupra noastră
Privirile-şi îndreaptă,
Noi ne grăbim să lingem
Preamilostiva dreaptă.
HORA LUPILOR
Afară-i nor şi vifor
E ceriu-n răzvrătire,
Zăpada înveşmîntă
Cutremurata fire.
Pustia-ntunescată
Ni-e dată mamă nouă,
N-avem sălaş cînd ceriul
Ne ninge şi ne plouă.
În drumul pribegiei
Îngheţul ne doboară,
Şi vîntul ne răpune
Şi foamea ne omoară.
Don flinte vine plumbul
Şi coastele ne frînge,
Omătul alb al iernii
Noi îl roşim cu sînge.
Flîmînzi ne scurgem traiul
Prin multele nevoi...
Tot greul e al nostru,
Dar slugi nu sîntem noi.
III - IV
În 15 martie 1948 apărea la Budapesta volumul : Costa Carei – Din lirica lui Petőfi, ediţie bilingvă, cuprinzînd 50 de poezii.
IMITATORILOR
Voi credeţi că a scrie poezie
E-un fel de-a te urca şi-a merge-n car?
E vultur poezia, ce s-avîntă,
Frenetică, spre piscuri de claştar.
Becisnicii, stîngacii, nătăfleţii
Pîndesc, să vadă: care-i noul drum;
Ca nişte cîini, flămînzi de-un os de praznic,
Pe drumul tras, gonesc apoi duium.
Ia pana-n mînă, scrie, de-ai putere
Şi plăsmuie cîntări cum n-au mai fost;
De nu: mai bine ia de coarne plugul
Şi dă-ţi la naiba drîmba fără rost!
NOBILUL
I-adus la schingiuire ticălosul,
Să ispăşască tot ce a greşit:
A jăcmănit şi dracul îl mai ştie
Ce multe răutăţi a făptuit.
Dar el se-mpotriveşte cu trufie:
„Să nu cumva-ndrăzniţi să mă loviţi!
Sînt nobil şi pe-un nobil ca şi mine,
Voi n-aveţi drept să-l biciuiţi!”
O, suflete străbune, i-auzirăţi
Nemernicul cuvînt şi îngîmfat?
Nici n-ar mai trebui bătut mîrşavul,
Ar trebui de-a dreptul spînzurat!
V
Traducerile lui Eugen Jebeleanu, poate mai puţin realizate artistic (ruperi de ritm, construcţii poetice nefireşti limbii române, un ritm sacadat dat aproape tuturor tălmăcirilor) s-au axat în special pe latura revoluţionară a poeziei lui Petőfi. Iată una pe care o prefer:
PARLAMENTULUI
Vorbit-aţi mult şi chiar dumnezeeşte,
Dar ţara nu cu vorbe se hrăneşte,
Privirea lucru-ntreg nevrînd să vadă,
Luat-aţi treburile de la coadă,
Pornind la drum ca şi-n trecut, orbeşte;
Trecutul de-l scrutezi, te dumireşte.
Ce meşter poate fi acela care
Înalţă turla mai întîi în soare?
O suie în văzduh şi-i porunceşte
Să stea plutind, pînă cînd izbuteşte
Sub ea să-nalţe ziduri, cu mistria,
Şi, la sfîrşit de tot, şi temelia...
Meşteri din ăştia sînteţi voi, fireşte!
Poporul ăsta d-aia vă hrăneşte? [...]
C
EPICE
Mă voi mulţumi doar să le semnalez: Apostolul şi Luntraşul (Şt.O.Iosif), Barosul satului şi Ianoş Viteazul (E. Jebeleanu). A mai scris şi un roman, tradus în româneşte la începutul secolului al XX-lea: Funia călăului, din care am extras un motto mai sus.
Mai există totuşi şi o altă latură a creaţiei lui Petőfi, care astăzi nu ar trebui să-i facă glorie ci din contra. Este vorba de poezia cu tentă antinaţională scrisă la adresa popoarelor pe care le considera duşmănoase faţă de Ungaria, printre care şi poporul român. De vreme ce nu caracterizează întreaga creaţie a poetului nu stăruiesc asupra lor. Erau ideile care circulau în secolul al XIX-lea şi cine ar vrea să le aplice astăzi nu dovedeşte decît o minte inapoiată cu exact atîta vreme cît a trecut de-atunci.
CONCLUZIE
A plăti cu aceeaşi mondă - nu este o gîndire sănătoasă. Unul de-al lor îl jigneşte pe Iancu – hai să dăm şi noi în Kossuth, îl jignesc pe Eminescu – hai să-l înjurăm pe Petőfi. Nu are rost. Cultura nu are nimic de-a face cu politica, iar cei care promovează gîndirea de acest gen , fiţi pe pace că habar n-au de scriitori. Au consilieri care le spun cum să potrivească discursurile.
Şi iar mă-ntorc la Cibii...El zicea că vrea să sea în secuime – în Ungaria! Foarte bine, însă pînă atunci ar fi bine să-şi cam ia tălpăşiţa de pe-aci (ori în puşcarie, ori peste graniţă) că mi-e că de l-or prinde ai noştri, ăia cîţi mai sînt, l-or re-categorisi de la minorităţile etnice, la cele sexuale ....
[1] În Petőfi Sándor – Poezii şi poeme, în româneşte de Eugen Jebeleanu, prefaţă de Aurel Martin, tabel cronologic de Reinhart Erzsebet, BPT, 1973, Ed. Minerva, Bucureşti.
[2] Din Alexandru Petőfi – Funia călăului, roman [tradus de V. Mircea(?)], Editura Biblioteca pentru toţi - seria veche, [1909(?)]
[3] Există traduceri şi mai vechi dar pe care nu le-am putut găsi deocamdată: 1865 – Omul în traducerea lui Giorgiu Marchişiu; 1867 – I. Scipione Bădescu traduce Nebunul
[4] Transpunerea mea în grafia de astăzi.Idem, PE DUNĂRE.
3 comentarii:
1. Stimate Alex Turcu, vă mulţumesc pentru acest articol frumos despre Petőfi. Aveái dreptate în ceea ce scrieţi. Dar trebuie să cunoaştem acele vremuri pentru a comenta despre acea poezie cu titlul Viaţă sau moarte (Élet vagy halál). Trebuie să ştim ce se dărăpăna în acele momente în Transilvania, sau în Voivodina din acea perioadă. Da, în toamna lui 1848, în Transilvania se desfăşura o revoltă a românilor, sprijinită de Puchner, guvernatorul militar numit de Habsburgi, care se răsculase şi el contra guvernului maghiar, la fel ca şi saşii pe care se sprijinea. Chiar în acea perioadă se desfăşura atacul armatelor croate ale lui Jellasich, care se îndreptau spre Buda şi Pesta, la fel, sprijinite de Habsburgi. În Voivodina, sârbii erau în răscolaă încă de la începutul verii lui 1848, sub conducerea ofiţerilor Habsburgi, sârbi care au făcut măceluri oribile printre locuitorii maghiari şi români ai Banatului, cum a fost şi cea de la Zenta, unde au clădit piramide din capetele tăiate a mii de bărbaţi, femei şi copii. Cum s-a întâmplat răscoala românilor din Transilvania? Puchner i-a aţâţat pe conducătorii românilor, între care şi avram Iancu să se împotrivească ofiţerilor de recrutare maghiari, şi să se revolte. Da, armata maghiară dorea recruţi, ceea ce este normal, pentru orice stat care are dreptul de a recruta din rândurile cetăţenilor, fie ei de orice etnie. La asta românii, aţâţaţi de austrieci s-au opus. S-au întâmplat câteva rafale de focuri împotriva răsculaţilor (am putea să comparăm de exemplu, ca înainte de abolirea obligativităţii armatei în românia, să zicem secuii ar fi făcut la fel, ce se întâmpla?), caree deja se adunau cu miile în sate şi au început deja să îi atace pe locuitorii maghiari din acele sate, şi să omorae fără a face distincţie între femei, bătrâni şi copii. Alţii au fost duşi cu forţa ca ostateci, în taberele românilor din jurul Bistriţei, mulţi murind pe drum bătuţi şi schinjuiţi. Nu vreau să enumăr modurile barbare cum erau omorâţi maghiarii pe atunci, despre care există multe consemnări contemporane, cum au fost loviţi pruncii de ziduri, sau cum au fost tăiate femeile gravide, şi scoşi copii nenăscuţi din ele, sau cum a fost ars Aiudul, distrugându-se biblioteca valoroasă, care avea cărţi şi manuscrise vechi, inestimabile. Acelor atacuri sângeroase au căzut pradă cel puţin 10 000 de maghiari. Ar trebui tradusă în română cartea lui Egyed Ákos (Erdély 1848-1849) despre evenimentele revoluţiei din Ardeal pentru a cunoaşte cele întâmplate pe atunci. Cel puţin pentru a cunoaşte şi poziţia (foarte bine documentată) a celuilalt despr acele evenimente. Mult amintitele represalii ale maghiarilor s-au întâmplat mult mai târziu, în iarna şi primăvara lui 1849, dar astea au fost trageri la răspundere judecătoreşti, a acelora care au participat la masacre, şi mai puţin omoruri barbare, cu toate că s-au întâmplat, din păcate şi astfel şi omoruri regretabile, dar mult mai puţine la număr. guvernul maghiar le-a interzis, dar unii, probabil cei care în toamna lui 1848 şi-au pierdut rude în masacrele românilor au făcut omoruri. Aceste omoruri au fost conduse, în parte de Avram Iancu (deci Csibi nu a inventat povestea, problema e că Avram Iancu este privit ca erou naţional, cu toate că de mâna sa şi a altor conducători ai românilor s-a lipit foarte mult sânge a multor mii de locuitori maghiari nevinovaţi, şi acest lucru nu mi se pare un lucru pozitiv pentru convieţuirea româno-maghiară. Cel puţin în Ungaria oameni cu un trecut sângeros nu sunt făcuţi eroi naţionali).
2. Poezia amintită a lui Petőfi a fost scrisă în toamna lui 1848, chiar în timpul apogeului masacrelor antimaghiare din Transilvania şi Voivodina, când ştirile despre acestea ajungeau zi de zi la cei de la Pesta. Cumva este normal, că Petőfi a scris această poezie, cine n-ar fi scris? Dar asta este singurul poem de acest fel scris de el, împotriva românilor. El nu îi ura pe români, sârbi sau slovaci. Mai ales fiindcă mama sa era slovacă, iar tatăl său sârb maghiarizat. Se cunoaşte de exemplu că în 1847, când făcea o călătorie în Ardeal, a văzut mulţi muncitori români care lucrau la ceva. Şi atunci le-a ţinut o cuvântare, îndemnându-i să arunce jugul nobiliar. Însă nu l-au înţeles, pentru că nu ştiau maghiară, după cum scrie Kerényi Ferenc în cartea sa despre viaţa poetului. Vă amintiţi cum unii secui sunt înjuraţi că nu ştiu română... Cât despre Eminescu, el nu şi-a scris poeziile (de exemplu La arme!) şi articolele antimaghiare în perioade de conflicte interetnice, soldate cu masacre. Şi cunoaştem ce fel de epitete, de-a dreptul fasciste le-a aplicat maghiarilor, că ar fi o rasă inferioară, câini, fără limbă etc, le-a aplicat. Cum a făcut şi cu evreii, bulgarii, grecii, etc. maghiarilor “le-a acordat mai multă atenţie”. Deci, aş putea spune că poeziile şi articolele antimaghiare ale lui eminescu sunt mai greu de explicat, ca cele ale lui Petőfi. Dar aveţi dreptate, aceste lucruri nu trebuiesc folosite de nici o parte, pentru a aţâţa ură. Dar ca astfel de Csibi Barna să nu existe, istoricii, oamenii de cultură, şi statul român ar trebui să se gândească dacă unele lucruri pe care le fac, nu îi jignesc pe cetăţenii maghiari a ţării, nu le provoacă amintiri dureroase, şi astfel de lucruri ar trebui clarificate. La fel ar trebui să se întâmple şi cu maghiarii, în legătură cu lucrurile sensibile pentru români. Şi unii ziarişti români nu ar trebui să caute nodul în papură pentru a aţâţa ură contra maghiarilor, cum a fost şi treaba cu steagul maghiar pus pe primăria din Mădăraş Ciuc, sau în alte locuri, pe când la Micherechi (Méhkerék, Ungaria) steagul României flutură de vreo 20 de ani pe primărie şi şcoala de acolo, şi niciodată nimeni nu a făcut scandal în Ungaria pentru asta. Sau treaba cu imnul din decembrie, despre care s-a scris şi în ziarul Der Spiegel din Germania, şi au scris cât de caraghioasă este toată campania xenofobă împotriva maghiarilor, pentru un astfel de nimic, spunându-se că este normal ca fiecare să cânte imnul care este mai aproape de inima sa într-o Europă unită.
p.s. îmi cer scuze că am scris numele României sau a lui Avram Iancu cu literă mică. Acum când am citit din nou am observat. Nu am vrut, dar mă grăbeam, şi din greşeală s-a întâmplat.
Trimiteți un comentariu