MAGHIARII ŞI UDMR

1. Românii şi maghiarii

A existat întotdeauna (de cînd coabitează) o animozitate colosală între români şi maghiari, pe plan mai mult ideatic decît practic, social. Dacă am răsfoi numai în treacăt volumul al VI-lea al Proverbelor românilor, organizate de Iuliu A. Zanne, am constata acest lucru fără doar şi poate. Acolo există numai două pagini referitoare la unguri (429 – 430) şi un sfert dintr-un alt articol care li se adresează numai în parte (431). Nu am să le citez decît parţial pentru că pot fi interpretate în fel şi chip, mai ales de cei care habar nu au despre ce e vorba: Ungur bungur/Ţeapa-n c...; Carpaţii cu aer curat/de unguri e presărat; Ungurene, vreme rea/ce cauţi tu în ţara mea? etc. [acest volum a apărut în anul 1901!] În ceea ce priveşte poreclele date de români ungurilor, acestea au fost consemnate în treacăt de Aureliu Candrea în Poreclele la români, 1895: şoangher, boangher, şoacăţ. Ele sînt mai multe azi, dar lucrurile sînt reciproce.

Atenţie! Nu am reprodus citatele de mai sus cu vreo sadisfacţie specială, pentru a da peste nas cuiva, ci pentru a fi corect în faţa istoriei.

Au existat, de asemenea, momente istorice încordate între cele două tabere. Nu am să dezvolt aici ce plagă asupra naţiunii a fost Imperiul Austro-Ungar, ce sacrificii enorme a făcut această ţară pentru a rămîne cu capul sus (bine se ştie că Ungaria a avut rolul de legiuitor al Transilvaniei şi a făcut aceste lucruri după cum i-a tăiat capul pe conducătorii de atunci...Întotdeauna este vorba de conducători...)

Mai departe voi da o mostră a coabitării religioase şi nu numai dintre unguri şi români, imortalizată în scris de Petru Maior la începutul secolului al XIX-lea:

„Iaste trădanie că şi la cetatea Eciului (Véts), în varmeghiia Turzii, un vlădică a românilor din Ardeal, aruncat din cetate, fu omorît; ba preotul Ioan Ladoş cel bătrîn din Săcalu de Margini, care sat e vecin Eciului, mi-au povestit că lui i-au spus tată-său, cum că tatăl lui povestea că fiind prunc diecuţ şi tată-său preot acolo, în Săcalu de Margini, au fost cu tată-său la îngropăciunea zisului vlădică şi numai amîndoi l-au prohodit. Causa pentru ce fu omorît vlădica acela, spun că au fost aceaia: că fiind vlădica la prînz cu prinţipul Ardealului, în zisa cetate, şi mîncînd vlădica bucate de post, după legea Besericei Răsăritului, zise prinţipul cătră vlădica românilor să-i boteze un cîne ce îl avea acolo, lîngă sine. Vlădica bine pricepînd această poruncă a fi numai spre a batjocori credinţa cea pravoslavnică răspunse cătră prinţipul calvin: „De iaste cînele de legea mea, eu îl voiu boteza; iară de iaste de altă lege, să-l boteze preoţii cei de legea aceaia. Să-l ispitim pre cîne de ce lege iaste!”. Răspunse prinţipul: „Bine”. Atunci vlădica puse un blid de fasole înaintea cînelui, carea amirisindu-o cînele, nu-i plăcu să mînînce. După aceaia îi puse cînelui înainte un blid cu carne, din carea îndată începu cînele a îndopa. Atunci zise vlădica cătră prinţip: „Vezi de a cui lege e cînele!”

Mai departe un alt fragment: „Cînd, în chipul cel mai sus arătat, prinţipii muncea pre arhiereii românilor în Ardeal, domnii locurilor pe preoţii aceloraşi români îi purta ca pre iobagi, şi lua dajde colonicală dela înşii, îi lega, îi băga prin temniţe, cum lor le plăcea.” [citat din Istoria besericei românilor [...] întocmită de Petru Maior [...], 1813; pag. 81]

Întreb şi eu fireşte, pentru ce noi, ca ultimi proşti ai istoriei, am plătit despăgubiri URSS-ului în urma războiului, iar nouă nu ni s-au despăgubit atrocităţile istorice la care am fost supuşi de venetici...nici măcar prin scuze oficiale?

În Dreptatea, nr. 128 din 1894, tînărul locotenent Victor Vlad Delamarina, poet bănăţean, publica Noi ni-s acasă! Numai o minte obtuză poate spune despre această poezie, scrisă în grai bănăţean, că este o mostră de ură la adresa maghiarilor. În fapt, este doar o glumă...care ascunde elemente reale despre relaţiile de-atunci, din timpul imperiului, dintre români şi unguri; românul îi zice ungurului care vrea să-şi impună sărbătorile naţionale ale Ungariei în Transilvania:

Daţi-i voi cu jioc şî cînturi,

D’aia baş nu n’e prea pasă.

Voi vi-s d’ăi aduş dă vînturi,

D’apăi noi, noi n’i-s acasă!

„Ascultîndu-i-se o ultimă dorinţă, lăsată cu limbă de moarte, înmormîntarea lui [Victor Vlad Delamarina, stins în anul 1896, la numai 26 de ani] nu a fost anunţată garnizoanei din localitate. Locotenentul Victor Vlad, din marina română, n-a vrut să primească onorurile armatei maghiare!” [Alexandru Bistriţianu, Doi scriitori bănăţeni, SR, Craiova, fa]

Trec peste momentele crunte ale terorii horthyste sau peste luptele provocate de sus, între maghiari şi români. Nu acesta mi-i scopul, de a-i pune la zid pe vecinii noştri, prietenii sau rudele din acea etnie.

Pentru că, la modul general, relaţiile dintre maghiari şi români nu sînt rele. Pot s-o spun şi eu ca un om ce a trăit într-un sat din Ardeal, în care există chiar străzi botezate după unguri şi unde se găseşte şi muzeul memorial al lui Petofi Sandor.

Acolo, deşi există glume şi se face haz pe seama ungurilor sau ţiganilor (repet că şi reciproca e valabilă, uneori întrecînd verva românilor), nu există supărare bazată pe probleme de etnie, ci pe probleme sociale: cînd se fură, cînd se omoară, cînd se întîmplă vreo nedreptate. Discriminarea asta, din partea românilor, de care se tot vorbeşte, practic, a început să existe în momentul în care s-a vorbit întîia dată despre ea.

Românul şi ungurul, la sate, se ajută, beau cot la cot în birt, se pot şi bălăcări cînd e cazul, dar nu cred în ură etnică. Însă aşa cum bine se ştie, sînt şi dintr-aceia care, chipurile, dintr-un patriotism prost înţeles, încalcă drepturile naturale ale celuilalt, dar acesta nu constituie un fapt general. Sînt cunoscute situaţiile în care nu poţi cumpăra un lucru de la un butic pentru că vînzătorii se prefac a nu-ţi cunoaşte limba...

Dar securea războiului e demult îngropată...nu însă şi-n mintea celori care se autoproclamă „voitori de bine” ai etniei.

2. Maghiarii şi UDMR-ul

În ceea ce îi priveşte pe agitatorii de spirite, aceştia trebuie să fie căutaţi în sînul partidului care, în declaraţii, i-ar reprezenta pe maghiari. Şi anume...UDMR.

Acest partid, de la înfiinţare, redezgroapă răni vechi şi incită spiritele semănînd zîzanie între conlocuitorii aceleaşi ţări. În statutul partidului spun că îi reprezintă pe maghiari, dar nu au dovedit-o. Interesele maghiarilor sînt de a locui în linişte şi în pace, în respect reciproc cu ceilalţi, ca cetăţeni români. Nu cetăţeni maghiari românizaţi cu forţa...Aşa vrea partidul sus-zis să se creadă, dar nu este, din nou, aşa.

Iată că după ce şi-au atins scopul cu „inteligentele” tăbliţe care ştiau să zică numele localităţilor în două limbi, deşi un demers nefondat decît pe vanităţi personal-udemeriste – vin şi cu alte idei măreţe: de a boteza monumentele istorice din Cluj în limba maghiară. Dacă asta nu e incitare...nu ştiu ce poate fi. O limbă care nu-l reprezintă...pe Baba Novac sau pe Avram Iancu...nu are ce căuta, logic, în dreptul numelor lor. Sper să realizeze gafa pe care o fac iar cei puşi să semneze...să mediteze mai adînc la aceste lucruri.

Limba maternă în şcoli poate fi necesară (dar nu la scara la care se vorbeşte) însă, ca cetăţeni ai României, ar trebui să înveţe cultura şi limba română. Cutura lor n-au voie să nu o cunoască dacă au pretenţii de patrioţi.

Şi eu, în linii mari, îi cunosc – în traduceri notorii, semnate de Şt.O.Iosif, Goga, Jebeleanu, Beniuc, Carei – pe Petofi Sandor, Endre, Mor, Kalman etc. Şi-mi plac. UDMR-ul nu-mi place; faptele lor par îndreptate împotriva celor pe care zic că-i reprezintă. Maghiarii, ca şi ceilalţi cetăţeni ai României au nevoie de un trai decent, de speranţa în mai bine şi de încredere. UDMR-ul pare-se uită aceste aspecte şi, într-o prefăcătorie continuă susţine aşa-zise idealuri care nu aparţin oamenilor de rînd, şi o formaţiune politică nefastă României şi cetăţenilor români indiferent de etnie.

NOTĂ: UDMR sau U.D.M.R – ambele forme sînt corecte.