În istoria noastră tîrzie, a secolului al XIX-lea, românii îşi căutau identitatea, spălată de-atîtea ori de invazii şi ocupaţii străine, fărîmiţaţi de împărţirea geografică a ţării propice unor dezbinări de hotar. Atunci cele trei principate începeau să se numească România, însă trecutul trebuia să fie dezgropat, interpretat şi clasat într-o mare carte de istorie a neamului. După micile manuale semnate de August Treboniu Laurian, încercările neizbutite ale lui Urechiă sau fastuasele studii ale lui Hasdeu (Istoria critică a românilor, care nu e totuşi o istorie ci o suită de studii care aveau să folosească mai tîrziu cercetătorului), primul mare istoric ce a reuşit să după la bun sfîrşit munca a fost Xenopol, despre care voi vorbi în altă parte.
Pe acest fond, al aflării trecutului şi al clasării lui, s-a impus şi studiul folklorului(prefer această formă a cuvîntului!) odată cu apariţia arhicunoscutului volum de balade şi doine culese de V. Alecsandri. Au urmat mai multe volume de poezie populară (îi amintesc pe At. M. Marienescu, autor şi al unui op despre sărbătorile romanilor, I.P.Reteganul, despre care voi vorbi mai pe larg, mai la vale sau Dem. Teodorescu).
Îndeobşte se ştie că primul culegător de basme al nostru a fost P. Ispirescu. Dacă ar fi să ne ghidăm numai după criteriul valoric, aşa este. Totuşi, cu doi ani înaintea lui a publicat M.V.Stănescu Arădanul un tom de poveşti şi mai devreme, în 1845, fraţii Schott au cules primele basme româneşti din Banat. Modul de lucru era clar şi adaptat după indicaţiile fraţilor Grimm.
Au urmat alte nume mari: I.C. Fundescu, Sbierea, Reteganul, Creangă, Stăncescu etc. pentru a ne opri numai la secolul al XIX-lea.
Printre primii critici ai basmelor se numără Lazăr Şăineanu, cu volumul său: Basmele române, unic în felul său, cu toate criticile aduse de Ovidiu Bîrlea sau G. Călinescu.
Problema spinoasă ce se impune este că aceste volume au devenit adevărate rarităţi iar preţurile lor se ridică uneori la zeci de milioane şi, în plus, amalgamările ortografice existente ar putea descuraja cititorul. Aşa că, mai tîrziu, peste ani au fost republicate (în special amintesc editura Minerva care avea colecţii speciale de folklor, şi dădea ediţii critice excelente). Cu toate plusurile, editura Minerva se supunea aceluiaşi sistem de cenzură care bîntuia orice afirmare a vremurilor respective. Aşadar, din colecţiile tipărite de zisa editură, lipsesc piese din colecţii sau fragmentele ochite de cenzură. Deci, pentru o eventuală retipărire a textelor se impune totuşi apelarea ediţiei princeps, sau în tot cazul, mai vechi de 1948.
Colecţiile de basme din secolul al XIX-lea, cum spuneam, sînt rarităţi, iar forma lor, cuprinsul şi aşezarea într-o ordine este de prim rang. O antologare a lor este de rău augur pentru că li se strică unitatea şi devin nişte copii palide ale originalelor.
Demersul celor de la Jurnalul Naţional şi Curtea Veche putea să fie o restituire, dar se pare că nu este cazul. Semnalez mai jos cîteva date care fac să fie aşa (mă refer bineînţele la volumele I-III):
1. Nici un volum nu conţine o Prefaţă, atît de necesară înţelegerii contextului în care colecţia respectivă a apărut; În schimb volumele debutează cu o mică notă bio-bibliografică asemănătoare notiţelor din seria veche (cea din sec. XIX – încep. XX) a Bibliotecii pentru toţi. Dacă atunci se justifica, acum nu este cazul. Întreb aşa: dacă tot sînt trimis la vechile ediţii pentru a afla ceva, atunci de ce să mai cumpăr volumele noi?
2. În locul unei Note asupra ediţiei, care să-mi explice pentru ce colecţia nu e totuşi întreagă, găsesc la pagina 4 nota: text reprodus după...editura Minerva, 1986 – de pildă.Şi veţi vedea de ce nu e bine...
3. Textele sînt reproduse fără prea mare efort după ediţii relativ noi, gata curăţate, interpretate de editori şi transcrise deja. Însă pe lîngă selecţia făcută de editura de dinainte, editorii prezentei ediţii şi-au luat libertatea de a mai scoate material...fără să-şi explice demersul.
Iau de exemplu volumul al III-lea al seriei: Ion Pop Reteganul, Poveşti ardeleneşti.
Ediţia princeps: 1888, Brasso(Braşov) librăria Nicolae Ciurcu. (a doua, la librăria fiului Ioan I. Ciurcu în 1913). Sigur că sînt greu de găsit aceste ediţii; cea pe care o am eu, din 1913 a circulat în familie din chiar anul publicării şi este deja trunchiată de vreme la jumătate).
Există mai multe retipăriri ulterioare: ediţia V. Netea – după care s-a scos textul pentru volumul Jurnalului sau Doina David, care într-o notă la ediţia sa spune:
Prin confruntarea acestei ediţii [V. Netea, ed. Minerva, 1986] cu cele cinci tomuri [defapt broşuri] ale Poveştilor ardeleneşti, tipărite la Braşov în 1888 [...], au fost remediate tacit o serie de scăpări ale textului reprodus, omisiuni de cuvinte şi chiar de fraze întregi, lecţiuni eronate, inconsecvenţe de transcriere, greşeli de ortografie, punctuaţie şi de tipar. Am reintrodus toate explicaţiie lexicale date de Reteganul în text (aşa cum le-am întîlnit în ediţi[a] din 1888 [...])[...].
Dacă aţi citit cu atenţie nota veţi vedea că aceste „scăpări” au fost reintroduse în circuit de ediţia celor de la Jurnal.
Iată cuprinsul ediţiei originale(marchez cu italice piesele lipsă din ediţia nouă):
Broşura I:
Trifon Hăbăucul ; Aflatul; Dreptatea şi Strîmbătatea; Făr-Frumos zălogit; Cerbul; Toarceţi fete, c-a murit Baba Cloanţa; Ganul-Ţiganul;
Broşura II:
Crăiasa Zinelor; Cei doi copii cu părul de aur; Vizor, craiul şerpilor; Doftorul Toderaş;
Broşura III:
Omul de omenie nu piere; Din fată-fecior; Lupul cu cap de fier; Crîncu, vînătoriul codrului; Fiiuţul Oii; Aripă-frumoasă, Cei trei prieteni;
Broşura IV:
Mama cea rea; Ioaneş Măsariul; Stan Bolovan; Norocul şi Mintea; Isteaţă şi pace; Măr şi Păr; Săraca mamă; Azima mergătoare;
Broşura V:
Povestea lui Pahon, Nu minţi!; Pipăruş Petru şi Florea Înflorit; Zina apelor; Voinicul Parsion; Urmă Galbină şi Pipăruş Petru; Părintele Arvinte.
Un singur basm e dislocat, Lupul-cu-cap-de-fier apare la sfîrşitul volumului (de ce, nu ştiu); din ediţia V. Netea, reprodusă, lipsea numai Părintele Arvinte.
Ştiu, bineînţeles, care sînt greutăţile unei editări de genul acesta, însă primordial este a-ţi aduna în jur oameni competenţi să ducă la îndeplinire aşa ceva şi dacă totuşi nu voiau să aducă cititorilor decît nişte selecţii...trebuia să fie specificat acest lucru de la bun început. Singurul bine pe care îl văd este că numele acestor culegători, adevărate spirite ale neamului românesc, au fost repuse în circulaţie.
PS. Încă un lucru bun: Faţă de ediţiile apărute împreună cu publicaţia Adevărul, care îşi ilustrează de asemenea volumele, văd că desenatorul Basmelor românilor chiar se interesează de conţinutul poveştilor pe care le ilustrează. Sper să nu se mai întîmple niciodată cazuri hilare, care se pot vedea răsfoind de exemplu, Decameronul...lui Boccaccio, unde apar soldaţi îmbrăcaţi ca în armata lui...Bonaparte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu