1. Introducere
sau singura parte serioasă din articol
Întăi, cu sfială-mi cer iertare iluştrilor domni cari au scris mai ’nainte bogate studii asupra sărbătorilor româneşti, domni atît de dragi mie, cum ar fi frumos dragi să fie şi românilor de astă-zi, căci lor au fost dedicate munca, priceperea şi dragostea lor, şi i-aş numi pe doi dintre ei: Simeon Florea Marian şi Tudor Pamfile; primul, care a început lucrul la vasta lucrare despre Sărbătorile româneşti, cel de-al doilea continuîndu-le şirul formînd o a doua trilogie excepţională; Spuneam că-mi cer iertare. Pentru că le-am folosit titlul de Sărbătorile la români.
Nu-i voi cita decît în treacăt; lucrărilor d-lor se găsesc încă în anticării şi librării şi bine-ar fi să le cumpăraţi şi să le cetiţi. Nimic nu ar fi mai frumos. Astfel aţi înţelege de ce bunii şi străbunii voştri puneau un pahar cu apă pe fereastră, bătînd 12 mătănii dinaintea paharului şi-abia după aceea se culcau în noaptea Anului Nou, de ce presărau sare-n coji de ceapă (nu numai pentru previziuni meteorologice!) etc. şi poate nu vă veţi mai uita ciudat la dumnealor. Veţi afla deosebirea între colindători şi plugărari, cum stă treaba cu ficiorii, ce se plătea colindătorilor, ce se cînta la Crăciun sau Anul Nou.
Pe lîngă aceste studii mai puteţi găsi, mai greu de astă dată, colecţiile vechi de colinde, transcrise din manuscripte (unul publicat de Mozes Gaster ca prototip al colecţiei de Cîntece de stea a lui Anton Pann), colecţia lui Anton Pann (urmată şi de melodii, ca Steaua sus răsare sau Trei crai de la răsărit, prima dată tipărite cu acea ocazie), cîteva din colecţiile lui Alecsandri, At. Marienescu, G. Dem. Theodorescu[1] etc. Poate în timp vor intra cîteva din acestea în biblioteca românească, site-ul frate al acestuia.
Din păcate aceste tradiţii nu mai există. Melodiile cîntecelor de la sărbătorile de iarnă zac neascultate de români în arhive de folklor, preferîndu-se falsurile uşor de demascat ale pseudo-cîntăreţilor de muzică populară; sînt preferate versurile adăugate de te miri cine colindelor vechi şi cineva ne îndeamnă să credem ca aşa arătau tradiţiile noastre.
2. Ce înseamnă sărbătoare pentru românul de astăzi.
Catehism.
Cîntec. Joc. Şi voie buna.
Î.Ce reprezintă Crăciunul?
R. Cadouri. Mîncare. Băutură. Manele.
Î. Cine v-a învăţat aşa?
R. Aşa e tradiţia.
Cam aşa ar răspunde majoritatea aceea cari, pe placul preşedintelui, ascultă manele, mănîncă atunci cînd are ce ca un porc, bea de stinge etc. Cel necăjit îşi cumpără ce poate, cu ce are şi încearcă să se bucure. Îmbuibatul din contră, are cu ce, are ce...dar bucuria i se îneacă în aburul alcoolului scump. Beţivul de rînd nici nu ştie că e sărbătoare.
Preşedintele nostru probabil că ascultă manele, bea (o face şi cînd nu are rost), bagă-n traistă, rîde a p...., îşi pupă-n creştet coţo.enele şi...aşa tinde să facă şi majoritatea care-i, cum spuneam, pe placu-i.
Cine dă, deci, din buric sărbătoreşte tradiţional.
3. Ce ne învaţă televiziunile de Anul Nou?
Am rămas cu un gust amar după acest „revelion”... În fiecare an a fost aşa, dar parcă lucrurile prind o amploare prostească.
Fie că era Protv sau Antena 1, televiziunile probabil cele mai urmărite de cei de astăzi, am avut în faţă panorama (pot spune şi panarama, că DEX-ul ne-nvaţă că înseamnă acelaşi lucru) celor de obicei vieţuiesc la şatră [la modul tradiţional]. Puteam asculta manele...nu variate pentru că pe toate posturile revelioanele înregistrate găzduiau aceiaşi ţigani. Nici măcar cu alte pălării.
Chiar aşa am ajuns? Să ne uităm în noaptea Anului Nou într-o cutie cu mulţi ţigani?
[Trebuie însă notat ceva, pentru orice eventualitate. Dispreţul meu pentru aceşti ţigani nu este de natură etnică, etc, etc, nici măcar pentru că propagă cel mai spurcat gen muzical de la noi; ci pentru că aceşti ţigani sînt cîntăreţii de curte ai interlopilor dacă nu sînt înşişi de acelaşi soi şi pentru că românul prost îi priveşte ca pe Dumnezeu luîndu-le apucăturile maimuţeşte şi comportîndu-se ca atare. ]
Aş minţi dacă aş spune ca au fost numai ţigani...
4. Naşterea noilor manele...sau drumul pavat....
Publicul românesc, cred asta cu tărie, a fost pregătit pentru apariţia manelelor. A fost un fel de „asta ne mai lipsea!” Şi acum îmi cer din nou scuze pentru cei care nu gîndesc la fel, dar e vremea să se pună un semn de întrebare în dreptul unor nume.
Merg pe ideea că ştiţi istoria manelelor. Adevăratele manele, care pe plac românului nu au fost nici mai demult. Le-a cules Anton Pann cînd le pierise splendoarea în volumele Poezii populare, Cîntece de lume şi Spitalul Amorului. Deşi Alecsandri le lua în rîs, Caragiale le taxa necruţător, ele aveau totuşi o dulceaţă ce lipseşte astăzi cîntecului pseudo-lăutăresc. Alecsandri include cîteva de la Anton Pann, în colecţia sa procedînd cum va proceda Eminescu[2] mai tîrziu.
Manelele noi au avut cea mai frumoasă copilărie în vremea instaurării puterii „populare” a Partidului Muncitoresc Romîn. S-au dat dispoziţii de a se scrie versuri cu tentă populară, să fie incluse în colecţiile serioase de folclor şi să fie interpretate într-o veselie la diverse ocazii. Astfel, folklorul autentic începea să fie strangulat încet-încet.
Un Ion Gh. Boldici (n. 1917), funcţionar al Ministerului Apărării Naţionale, poet de ocazie cu un manuscris la sertar, debita în 1949, „poiezia” Chiaburul, din care citez cîteva rînduri, că sincer mi-e scîrbă:
Proţăpit şi răşchirat
Trece ca ursul prin sat.
Ochii verzi ca de blesteme
Sunt sub frunte două gheme.
Unul minte, altul fură
Bucăţica de la gură...etc..
Cu pumn strîns, cu faţa suptă,
Satul a pornit la luptă.
Vor să lepede din cîrcă
Blestemata de năpîrcă...[!!!]
Într-un viitor articol am să vă fac cunoştinţă cu un chiabur. Să vedem dacă se aseamănă cumva cu cele scrise de aşa-zisul poet. Aceasta a fost o mostră de poezie populară fabricată.
Mai avem cîteva:
Alelei boieri, boieri,
Mereu lacomi de averi...
Sau
Frunzuliţă frunzişoară
Subţirică verzioară...
Să cînţi, frunză, plugul,
Nu de lemn! Ci tras cu spor
Peste glie de tractor!
Cîntă frunză, muncitorul
Care-a făurit tractorul....
Secera sus! Sus ciocanul!
Cît doi ani ne fie anul...
[Mircea Bonda(n. 1924)]
Făceau la comadă şi ghicitori:
Din pîntec scînteia ţâşneşte[3]
Se împrăştie de-a-lungul, de-a-latul,
În nopţi de oraşe azi creşte
Ca mîine s’o aibă şi satul. (Lumina electrică)
[Al. Dinu Ifrim, funcţionar la Magazinul de Stat Bucureşti-Victoria]
O olteancă pe care nu o stimez, Stela Nicula, contabil la Ministerul Sănătăţii dejecta următoarele şire:
Strigări ca-n Ardeal (sic!)
Bate lică (!!) talpa bine – hop lele!
Şi te uită către mine – hop lele!
Să mă vezi mîndru-s cătană
Cu capela pe-o sprânceană!
[...]
Frunză verde de dudău
Drag îmi e sătucul meu
C’am o mîndră sprâncenată
Subţirică şi înaltă
Ştie să toarcă fuior,
Ştie conduce tractor!
[....]
Iiu, iu, iu şi iar iu, iu
Strungu merge parcă-i viu!
Îi dau zor şi mă grăbesc
Planul vreau să-l depăşesc!
*
I’auzi, i’auzi, i’auzi ia
Cum aleargă suveica
Mîndra ştie-a o mâna
Fincă-a (sic!) depăşit norma
*
Ia zii (!) una mai cu zor
Mîndra mea e pe tractor
Ştie bine – a-l „conducea”
Tare mă fălesc cu ea! [..][4]
Autoarea zice că-s strigările ca-n Ardeal, dar face gafă după gafă. Lică nu se spune în Ardeal, ci în Oltenia; Frunza de dudău nu e nici ea ardelenească cum nici iu, iu, iu nu-i! Defapt, ce să spunem de aceste subtilităţi, cînd autoarea, bine se vede că nu stăpînea nici pentru clasele primare limba română!
După ce aceşti tineri de frunte începuseră să creeze folclorul nou (fără k că era cam burghez) au apărut şi tineri interpreţi care, unii pînă azi, sînt preferaţii românilor. Şi dacă în primă perioadă cîntau pe o literatură asemănătoare celei de mai sus, mai tîrziu au crezut de cuviinţă să prelucreze mai departe şi ei, falsificînd de la text la mesaj rostul cîntecului popular. S-au creat hituri în folclor şi aşa au rămas lucrurile pînă astăzi. Avem exemple ilustre: Loghin, Dolănescu, Cîrneci etc...Lista e prea lungă şi zău, e păcat că am uitat-o pe Maria Tănase, una din puţinele cîntăreţe de folklor autentic, l-am uitat pe Zavaidoc...
Cu folclorul pervertit am mers totuşi înainte. Şi nici în muzica uşoară nu stăteau mai bine lucrurile. Dacă Ţărăncuţă, ţărăncuţă, cîntec vechi de altfel, care vorbea despre fata de la ţară un pic searbăd, dar o aşeza duminica-n biserică nu-n horă cum cîntă Dan Spătaru, făcînd-o şi mamă eroină într-o strofă adăugată ulterior, poate fi totuşi digerată, copiuţele ticluite după muzica italienească de marii noştri compozitori cu care atîta ne fălim astăzi, cu versuri proaste care cu toatele spun aceleaşi lucruri, lucrurile stau altfel.
Şi spre finalul Cenaclului Facăra se petrecea aşişderi; Avem un exemplu notoriu: Puştoaico...tu ai sînge de viperă. Să mai spună cineva că „Dragostea e ca şi-o rîie” a lui Zavaidoc e o comparaţie neplăcută!
Aşa, după 1990...ne-am trezit cu manelele.... Publicul era pregătit!
5. Ne întoarcem la revelion...şi punem punct
Cum spuneam nu au fost numai ţigani la revelioanele televizate. Au fost şi excepţionalii noştri cîntăreţi de muzică populară. Cînd i-am văzut împreună în centrul camerelor de filmat am realizat cît de mult se-aseamănă. Maneliştii şi interpreţii de muzică populară (sic!). Scenă curat orwell-iană.
Mi-au lăsat un gust amar. Mai ales pentru că nu prea ar fi avut cine să-i înlocuiască.
[1] Nu le veţi găsi în ediţiile cenzurate:Atanasie Marian Marienescu (sic!. Numele îl semna cu Ath.) Poezii populare din Transilvania, 1971, ed. Minerva, Bucureşti [ se dau numai colindele aşa-zis „lumeşti”, exceptîndu-se cîntecele de stea]; G. Dem Teodorescu [şi el îşi semna numele cu Theodorescu], Poezii populare ale românilor,.colecţia BPT [unde apar numai pluguşoarele].
[2] Poeziile populare culese de Eminescu (mai mult din alte manuscrise decît de pe teren) au apărut postum ca mai toate scrierile sale.
[3] Atunci încă se folosea î din a.
[4] Toate rîndurile (sau „versurile”) reproduse fac parte din volumul: Atelier literar, Cenaclul Ion Păun Pincio, Culegere, [cu o] prefaţă de Al. Şahighian [secretar al Uniunii Scriitorilor din RPR], 1949, editura confederaţiei generale a muncii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu