Există o zi într-această lume în care „natura toată-i un pupat”, o zi-n care te păleşte liubovul de nu-l poţi duce, o zi în care scoţi din buzunar nişte bani (dar asta-i, pentru noi, românii, tot una!), o zi în care ne plac chiciurile (înţelegeţi cum vă place!) vrînd-nevrînd, o zi în care toţi sîntem mai drăgălaşi şi mai grijulivi...eh, şi aşa mai departe! Şi pentru că trebui să i se zică în vreun fel, i s-a zis Ziua SF. Valentin....în variant americănesc bineînţeles.
Acum cîţiva ani mai asistam cu oarecare interes la discuţiile pe marginea acestei zi. Şi pentru că noi sîntem români am vrut s-avem două zile de-aşa un soi: am scos de la naftalină o chestie care niciodată nu a fost a românilor ci a unei regiuni, va să zică, o chichiţă locală: Dragobetele. De-aci şi discuţiile: că, la o adică, dacă avem deja o zi de felul ăsta de ce-am luat-o pe-aia de la americani?
Aşa zic şi eu. De ce am luat-o de la americani, cînd ea există de secole în Evrop? Doar nu v-aţi închipuit că e o scorneală americană?! Americanii nu-s capabili să dea sfinţi, americanii fac numai pe jumătate ceea ce făceau romanii în antichitate: preiau şi interpretează – dar aici, la interpretare se poticnesc; trec sărbătoarea preluată prin filtrul curcanului la tavă şi cam atît. Dacă se poate rezuma la aşa ceva, e bine, dacă nu...nu!
Pe vremea lui Villon se ţinea ziua acestui sfînt şi chiar protectorul poetului, alt poet – Charles de Aurelians (Orléans) scria „valentine”, rondeluri şi-alte stihuri în care-l pomeneşte pe darnicul Valentin:
A ce jour de Saint Valentin
Que chascun doit choisir son per,
Amours, demourray je non per,
Sans partir a vostre butin?
A mon resveillier, au matin,
Je n’y ay cessé de penser,
A ce jour de saint Valentin.
Mais Nonchaloir, mon medicin,
M’est venu le pouse taster,
Qui m’a conseillié reposer
Et rendormir sur mon coussin,
A ce jour de saint Valentin.
În tălmăcirea lui Romulus Vulpescu:
Acum, de Sfîntul Valentin,
Toţi – sorţilor perechea-şi cer:
Eu să rămîn, Amor, stingher,
Părtaş să nu-ţi fiu la festin?....
Restul, îl ascultaţi pe Nicu Alifantis, că textul piesei de-aici este.
Americanii i-au dat numai poleiala – că de-aia am şi preluat-o, poleială adică staniol. Altminteri, de la franţuji nu puteam şi nici de la engleji (spune Shakespeare şi el în cîntul Ofeliei din Hamlet de ziua Sf. Valentin)că nu erau ortodocşi ca noi şi Sf. Valentin nu apare în calendarul ortodox în dreptul datei de 14 februarie...aşa că românii nici nu-l ştiau. Se vede de altfel că, pînă într-un punct, românii nu-şi botezau copiii cu numele sfîntului.[Totuşi se întîlnesc formele Balint, Bălint derivate din rădăcina numelui Valens, Valent, de provenienţă maghiară. v. C. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1975;]
Aşadar ziua sf. Valentin – ca sărbătoare nu poate să fie a noastră (prin tradiţie, prin biserică etc.) – dar putea să fie preluată ca orice brand şi dusă acolo unde îi e locul – în ridicol.
Să vedem însă ce e cu Dragobetele...
Un anume prezentator de emisiuni de divertisment face caz astăzi de atare sărbătoare, însă din patriotism local, cum se va vedea.
MICRO-DOSAR
G. D. Scraba (citez după I.A.CANDREA, Iarba fiarelor) pomeneşte 53 de „sărbători superstiţioase” pe care le ţin oamenii de la ţară, în afară de sărbătorile bisericeşti. Printre acestea se numără şi Dragobetele, cap de primăvară ţinut pe 24 februarie (rău de boale; sărbătoarea aceasta o ţin păsările, căci atunci se logodesc) [!!!] (op.cit. pgg. 123, 125)
Romulus VULCĂNESCU: [La 3 martie] se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului. Sărbătoarea închinată păsărilor cerului relevă de fapt perioada rutului la toate animalele. De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic şi la oameni, devenind astfel şi o sărbătoare a erotismului, a însurătăţirii fetelor şi înfrăţirii băieţilor, a logodnelor.
Simeon Fl. MARIAN plasează Dragobetele la-ntîi de martie şi descrie sărbătoarea ca fiind asemănătoare mărţişorului. Citează surse din comuna Saran, jud. Constanţa şi comuna Mărgineni din Făgăraş. Dintr-o altă sursă preia un text care descrie ziua de mărţişor – fără a pomeni numele de dragobete. Interesant este şi următorul rînd in Calendarul pe anii 1882-1883: „ În alte locuri însă ar însemna dragobete un gîndac alergător, ce-l folosesc descîntătoarele la descîntecele de dragoste”.
Căutînd Dragobetele prin dicţionare...la fel de mult te încurci:
RESMERIŢĂ: Ziua de 1 Martie se chiamă dragobetele şi se serbează de popor făcîndu-se apa de dragoste. [...] Resmeriţă mai dă şi o etimologie fantezistă: daco-gr.- tragopodos şi lat. trago-pedes – cu picioare de ţap adică, faun!!!] (1924, ed. unică)
ŞĂINEANU: Numele zilei de 1 Martie...(...) [Forma oltenească de la Dragu (cf. Brabete – vrabie)]. (ediţia a VI-a, 1929)
I.A.CANDREA : Ziua de 3 Martie pe care o ţine poporul prin nelucrare, pentru că o sărbătoresc şi păsările, care în această zi se logodesc; i se mai zice şi cap-de-primăvară. (1930, ed. unică)
Ceea ce au în comun Dragobetele şi Sf. Valentin este tocmai semnificaţia; citim în CHAUCER (1340 – 1400)
...On Seynt Valentynes day,
Whan every bryd cometh ther to chese his make,
Of every kynde thet men thynke may;
And that so huge a noyse gan they make.
[The Parlement of Foules]
...Era de Sfîntul Valentin,
Cînd vin ca să-şi aleagă-aici perechea
Sodom de păsări de-orice soi şi cin,
Făcînd o larmă de-mpuia urechea...
[Divanul Păsărilor( 1380 – 1386?):, trad. Dan DUŢESCU, strofa 45]
Aşadar, ambele sărbători sînt legate de ritualul de împerechere al păsărilor.
Apariţia Dragobetelui este plasată în secolul al XIX-lea (N. Constantinescu) pe teritoriul sudic, sud-vestic al României, adică pe teritoriul Olteniei, ceea ce nu face din această sărbătoare decît una locală, necunoscută tuturor românilor din trecut. Greşeala au făcut-o, mai demult, primii folklorişti cînd, culegînd diverse informaţii din zone restrînse le-au dat ca fiind ale tuturor românilor: Sim Fl. MARIAN şi N. VORONCA: Bucovina, Tudor PAMFILE: Tecuci etc. Atunci, pentru a se demonstra unitatea de limbă şi tradiţie între cele trei provincii, s-a recurs şi la acest fel de artificii.
În ceea ce priveşte promovarea sărbătorii – asta mi se pare o greşeală majoră care se împotriveşte tradiţiei: o tradiţie se impune natural nu cu forţa, nu organizat după vrerea unora.
Prin urmare, nici una, nici cealaltă variată nu pot trece de examen: Prima variantă, a sf. Valentin fiind importată, fără fond în cultura noastră şi cea de-a doua, a Dragobetelui fiind o forţare către ceva ce nu a fost niciodată: sărbătoare ţinută de toţi românii.
CANDREA, I. Aureliu –ADAMESCU, Gh. – Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”.Ed. Cartea Românească S.A. Bucureşti 1930.
CANDREA, I. Aureliu – Iarba Fiarelor, studii de folkor, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.
CHARLES d’ Orléans, Poezii, balade, cântece, carole, lamente, rondeluri, selecţie, echivalenţe româneşti, prefaţă, bibliografie, note, indici, [...] de Romulus Vulpescu, Univers, 1975
CHAUCER, Geoffrey – Legenda femeilor cinstite şi alte poeme, traducere, introducere, prezentări, note şi comentarii de Dan Duţescu, Cartea Românească, 1986.
CHAUCER, Geoffrey – The works of ~, editet by Alfred W. Pollard, H.F. Heat, M.H.Liddell, W.S.McCormick, London, Macmillan and co., 1898
MARIAN, Sim.Fl. – Sărbătorile la români, studiu etnografic, vol II. Păresimile, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001.
RESMERIŢĂ, Al. – Dicţionarul etimologico-semantic al limbei române, tipografia Ramuri, 1924
ŞĂINEANU, Lazăr – Dicţionar universal al limbei române a noua ediţiune , revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a, ortografia Academiei Române, ed. Scrisul românesc S.A. (fost Samitca) [f.a.]
VULCĂNESCU, Romulus – Mitologie Română, editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu