Asculta mai multe audio pop
M-am întrebat multă vreme de ce nu ne merge bine. De ce, într-o ţară ca a noastră, defapt într-o lume care a cunoscut de-a lungul istoriei şi momente glorioase dar şi cea mai crîncenă osîndă, continuă să domnească practic aceleaşi legi care au dat drumul războaielor din cuşcă şi au transformat omul în fiinţa urîtă şi de divinitate dar şi de animal?
Unde e greşeala?
Amatorii de teorii conspiraţionale (pe care nu le neg în totalitate) vorbesc de voinţa unora care vor răul celorlalţi, sau mai bine zis, bunăstarea proprie prin influenţarea negativă a masselor. Frumos zis şi adevărat în parte. Bun, şi în ideea asta, de ce massele nu fac nimic? Răspunsul vine lesne: pentru că sînt manipulate.
Organizaţiile obscure ne vor proşti – aşa pricep eu mesajul– şi noi, ca vitele la abator, acceptăm şi mergem înainte fără să crîcnim.
Bun, şi atunci să înţeleg că tot ceea ce vedem în jur face parte dintr-o conspiraţie? Faptul că avem reclamă zilnic cu hurta sau că sîntem bombardaţi pe secundă cu informaţie inutilă e acelaşi lucru cu „imbecilitatea” unui politician de mîna a doua, ca de pildă I. Oltean – urmaş meritoriu al îndobitocirii comuniste din 1944 încoace, sau a ministrului învăţămîntului, individ nedemn să care nici măcar troşcoleta unui elev de curs primar?
Faptul că sîntem călcaţi în picioare ni se datorează în mare parte. Tineretul – ieri cîntat, azi în paşi de danţ – fără să aibă habar că astăzi i se trasează viitorul acceptă discoteca sau achiziţionarea unui telefon mobil care face şi păpară, cu zîmbetul tîmp pe buze, fără să mişte un deget în tot ceea ce contează defapt.
Văd asta în şcoală, văd asta pe stradă. În şcoală – etalare de gusturi vestimentare îndoielnice, de bunăstare (a părinţilor) – pe stradă nesimţirea celui care caută să lovească trecătorul din faţă cu umărul ca nu cumva să o facă celălalt în dauna ego-ului personal. Stare primitivă – va să zică!
Rezultate dezastroase la examene, cultură precară.
Şi totuşi nu în cultură văd eu hiba. Nu trebuie să fi doct pentru a fi om. Cunosc oameni , veniţi din rîndurile ţăranilor (un alt termen înjosit astăzi) care fac mai mult decît toată Academia. Ce-mi pasă că folosesc este în loc de sînt – formă veche regională în Muntenia, nu o monstruozitate aşa cum o prezintă unii – dar în rest sînt oameni de bine şi buni tovarăşi, şi alţii cu pretenţii mai înalte, cu trei facultăţi, dar pigmei în suflet?
Ceea ce ne lipseşte e spiritualitatea în cele mai mici amănunte. Nu vorbesc acum despre credinţa creştină sau despre dogmele religioase – e o discuţie mai lungă – ci despre ceea ce contează astăzi în sufletul unui om. Din spiritualitate coboară şi iubirea de ţară şi cultura adevărată.
Provinciile româneşti, atît de variate în fond, au supravieţuit printr-un alt soi de cultură decît cea a teatrului şi a operei – străine nouă multă vreme. Cultura spirituală i-a ţinut treji ca români şi prin ea au răzbit secole întregi într-o lume care nu părea a lor. Era lumea străinilor care ne-au cotropit, fie turci, greci sau maghiari – însă, undeva, exista o conştiinţă superioară care făcea ca lucrurile să meargă mai departe.[1]
Uităm prea repede martiriul unora care l-ar face aidoma şi astăzi, deşi poate nu le-am mai merita sacrificiul. Să uiţi batjocura la care au fost supuşi unii care puteau, bine-mersi, să trăiască bine, fără griji, sau fără să mişte un deget pentru ţară.
Nu merg mai departe de anul 1948 (deşi martiriul avea deja mai multe secole) şi spun cu convingere că oricare din cei închişi pentru ideile lor contrare oribilului stalinism puteau să colaboreze cu torţionarii din prima zi. Nu ar fi ajuns să moară sau să iasă neoameni din închisori, şi ce e mai crud, să-şi facă mea-culpa în faţa unei ţări pe care au iubit-o.
Nu pot să văd cum în continuu sînt jigniţi prin ceea ce se întîmplă azi. Dacă azi hoţii, tîlharii şi criminalii beau cot la cot cu marile oficialităţi faţă de care nu mai avem nici un fel de respect, ca într-o ţară a nimănui, sau stau în regim hotelier la închisorile de lux, cei care erau închişi pentru adevărata iubire de neam, îşi spălau closetul cu periuţa de dinţi, cu şiroaie de puroi izvorîndu-le din plăgile căpătate din boli sau prin bătaie, în rîsul general al bestiilor, spunînd în ultimă clipă a vieţii, Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac! Atît! Nu am citit nici măcar un blestem la adresa torţionarilor care azi îşi văd copiii ajunşi miniştri şi trăiesc încă din conturi grase mînjite de sîngele revoluţiei.
Aşadar, carenţele noastre sînt lipsa de spiritualitate şi uitarea.
Şi mai avem cîteva.
Nepăsarea şi ura înverşunată faţă de cel de-o seamă cu noi. Prea mult „mişto” şi prea multă băşcălie şi la polul opus, prea puţină omenie. Şi, ce e mai grav, dorinţa arzătoare de a escroca pe un altul numai de dragul de a o face.
Astea nu sînt lucruri care pot fi dictate prin manipulare ci prin nepăsare individuală , indolenţă şi autosuficienţă.
...............................................................................................................................................
Copilul, înainte de a merge la şcoală nu mai are contact cu părintele – are bonă, are oameni angajaţi să stea cu el, nu să-l iubească. Orice copil doreşte să fie iubit şi doreşte să iubească. Contrar celor care susţin că omul se naşte doar spre distrugere, iubirea e singura moştenire firească şi cu adevărat importantă pe care o poate primi un om de la părintele său şi e singura moştenire pe care o poate lăsa la rîndul său. Dar cum va putea iubi un copil care este purtat ca o minge de ping-pong, între o grădiniţă impersonală şi un cămin rece şi distant?
Îmi place să cred că m-am născut sub alte zodii.
Acasă am fost iubit şi, fără să-mi dau seama iniţial, îmi creasem o lume în care nu putea fi decît cald şi bine. O lume în care cineva mai înţelept îmi spunea poveşti, fie bunica, fie mama sau tatăl. Orice venea din afară era supărător şi zdruncina echilibrul interior al naivei feerii.
Aşa am simţit mergînd la creşă. Un loc de care-mi amintesc şi astăzi cu neplăcere, dezgust, deşi iniţial, cu frică.
Acolo am primit lovituri, şi ştiu şi azi că pe nedrept.
La grădiniţă începusem să merg şi mă împăcasem cu gîndul, din obişnuinţă.
Şi astăzi ţin minte mirosul mîncării de cantină – şi tresar cînd îl simt aievea în plimbările mele cu acelaşi sentiment de silă. Nu-mi era silă de pireul de cartofi şi de chiftelele cît palma de lîngă. Reţeta am preluat-o şi am comunicat-o şi acasă.
Mai tîrziu, la şcoală, la fel.
Am plîns în prima zi de şcoală – parcă aveam un presentiment că timp de patru ani va fi rău pentru mine.
Am dat acolo de o învăţătoare – se autoproclama perfid din prima zi de şcoală ca o a doua mamă (aveam să aflu pe pielea mea că asta era o blasfemie) – o femeie care avea să se pensioneze peste vreo 5-6 ani, în care astăzi descifrez o răutate şi frustrare ieşite din comun pentru un dascăl.
Am colegi care nu văd lucrurile la fel şi nu-i contrazic. Nu se purta la fel cu toţi.
Ideea e că în urma celor 4 ani de şcoală parcă uitasem „paradisul” construit înainte în jurul meu, cu concursul meu, devenind un copil posac şi lipsit de sentimentele de dinainte. Totul căsca în jurul meu o prăpasie prea adîncă peste care am sărit mult mai tîrziu graţie altor oameni, de astă dată providenţiali, care au văzut în mine altceva şi care m-au încurajat.
Dar lipsa unora ca ei se face simţită în cu totul alte aspecte decît ne-am aştepta. Lipsind sentimentul bun, adică o fundaţie trainică, ceea ce se construieşte deasupra e perisabil.
................................................................................................................................................
Şcoala formează şi interiorul unui om, nu numai bruma de gramatică şi de aritmetică. Astea sînt cuvinte goale la nivel uman. Lipsa sufletului şi predarea mecanică pot face mult rău formării copilului.
De ce oare, astăzi, în plin progres (fie tehnologic, fie comunicaţional) mă gîndesc cu drag la lucruri demult stinse, care apropiau parcă mai mult pe om de om, într-o lume a scrisorii - nu a mail-ului, a scrisului – nu a „tastării”, a cîntecului din toţi bojogii şi nu a rafinatului playback, în care dascălul mergea din casă în casă adunînd copiii spre şcoală (deşi nimeni nu-i cerea să se autodepăşească) cu clopoţelul, după care, momindu-i cu zaharicale, îi aducea pe drumul cel bun, al învăţăturii – care nu era de nivelul de azi doar prin cantitatea informaţiei. Darul de a instrui nu-l are oricine, dar parcă oricine a ajuns astăzi a se pretinde instructor şi formator. Aici e o altă hibă care merită mai multe rînduri.
...............................................................................................................................................
Şi-atunci, de ce ne mirăm că tineretul nostru dansant crede că Statuia Aviatorilor e defapt...superman sau batman? Şi de ce n-au zis nimic nici cînd li s-au astupat în cutii metalice statuile? De ce n-au zis nimic atunci cînd li s-au construit altele care îi acuză pînă şi de crimă? De ce nu au zis nimic atunci cînd li s-au convertit la ţigănism folklorul, pînă şi Imnul, difuzat cu atîta nonşalanţă de Protv, acum cîţiva ani, de-Întîi Decembrie (fără vreo sancţiune publică!)? De ce se face politică doar în faţa blocului sau în cercuri restrînse de prieteni?
Pentru că a tăcea e mai comod. Şi asta vine tot din lipsa de spiritualitate care le-ar insufla, de la-nceput ideea, că dacă au dreptate pot merge pentru ea pînă în pînzele albe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu