Crescusem, aveam vreo 14 ani şi-mi sticleau ochii după fete. Lăsasem în urmă „dragostele” neîmpărtăşite şi uitasem complet că pe la patru-cinci ani aveam deja o logodnică-n grădiniţă. Defapt, mai mult ea trăgea de mine, mie neplăcîndu-mi ideea şi simţindu-mă constrîns să particip la o aşa afacere.
Acum eram mai mare şi, prin urmare, în Biserica din Albeşti aveam rînd să merg ]n podeţ, nu la un loc cu muierile, şi în plus nu mai era pericolul să mă-ntîlnesc faţă-n faţă cu popa. De obicei, cînd ieşea din altar, toată lumea-ngenunchea smerită, iar la trecerea popii bătrînele-l apucau de patrafir şi mi-l frecau zdravăn de faţă, ceea ce, de bunăseamă nu-mi plăcea. Alteori, eu şi Dan eram luaţi de mînă şi duşi în faţa altarului, ni se dădeau nişte straie colorate-n vişinui şi auriu, ni se dădea un toiag în mînă şi vrei, nu vrei, stai băiete la altar şi fă ce vezi că fac şi ceilalţi: genuflexiuni, închinăciuni şi scene a la Moise în faţa rugului aprins. Dar acum, gata!
Acum puteam să merg la un loc cu tinerii în podeţ şi unde mai pui că veneau fete destul de frumoase. Nu mă simţeam corupător pentru că ştiam că şi ele vin tot de-aia. Din străbuni, biserica românească a avut prea puţin de-a face cu marile taine, totul fiind pus în seama superstiţiilor; de-aceea nu le acuz pe babele care se strîng la bîrfă (cu coniţia să nu mă privească vorba lor acră).
Şi aşa, de vreo două dumineci tatonam terenul şi visam frumos. Pusesem ochii pe o fată drăguţică, nu frumoasă. Problema a fost abia cînd am intrat în vorbă cu ea. Nu mai ştiu ce vorbe mi-am ales, dar în tot cazul nu aveau de-a face cu ceea ce se întîmpla acolo şi, zor nevoie, o pufneşte rîsul.
Rîsul a făcut să i se vadă dantura, altfel dreaptă, dar... În fine, nu părea să se fi spălat pe dinţi de cîteva săptămîni, şi-mi părea că e unul din aceia care la festivaluri rumegă cîte-un cocean de cucuruz fiert. Mi-am luat mina serioasă şi am plecat din biserică dezamăgit.
Mi se îngropaseră o parte din corăbii. Mai rămînea să inspectez, în plimbările de seara, uliţele satului, doar, doar voi da de vreo Dulcinee.
Din păcate încă o săptămînă a trecut fără nimic de notat. Plimbări făceam, Dan îşi lua sticlele de lapte, eu filosofam pe drum, Dan mă asculta (sau masca perfect asta), spuneam măscări şi inventam poveşti.
Zilele erau foarte călduroase, de cele mai multe ori le petreceam în casă, atunci cînd nu făceam construcţii – la vremea aia monumentale – colibe din crengi de tei, pentru care puteam fi premiaţi pentru dexteritate. Nu ne trebuia un plan, totul venea de la sine.
Patru pari înfipţi în pămînt, crenguţele pe care le legam între ei pentru fixare şi-apoi, după plac, puneam cîte crengi înfrunzite pe părţi şi deasupra.
Cînd n-aveam poftă de construit, căutam mortăciuni pentru a le face slujba de înmormîntare. Aveam un Aghiasmatar în care se găseau şi astfel de bucăţi liturghice şi de-acolo, pe nas, popeşte, exersam ceea ce ar fi însemnat atunci drumul meu în viaţă. Am vrut să fiu popă, dar din motive prea laice: popa are nevastă, amantă, maşină, bani şi vilă!
Nici eu nu le-am putut răbda şi, spre fericirea multora care nici nu ştiu de ce trebuie să fie fericiţi, nu m-am făcut popă.
Din cîte-mi aduc aminte am îngropat pisici, o cîrtiţă, un liliac...şi poate vreun şobolan. Dar, cu toată sinceritatea ceea ce făceam nu era un act pe care să-l iau în rîs. Aproape că plîngeam cînd le găseam moarte, mai ales pisicile de care eram atît de ataşat.
.................................................................................................................................
Am urît dintotdeauna cruzimea oamenilor faţă de animale.
Odată, chiriaşul bunicii mele a venit cu un pui de pisică, mic, cît îl putea ţine în palmă. Îl găsise-ntr-o baltă, unde slujea de ţintă în care aruncau cu pietricele doi copii de la noi de pe stradă.
L-am preluat şi am încercat să-l ajut. Îi dădeam lapte cu seringa (mai tîrziu, am descoperit că nu e tocmai bine), îl ţineam la căldură, mă rog, toată ziua încercam să-l pun pe picioare. Cam a treia zi, dimineaţa l-am găsit mort.
Nu avea puterea să lupte, probabil că fusese luat de la pisică prea repede...nu ştiu, nu a mai fost nimic de făcut. I-am făcut sicriaş din scîndurile unei cutii de transportat fructe, l-am învelit într-o batistă nouă, am plîns, i-am făcut cîteva rugăciuni şi l-am îngropat în faţa casei.
Peste un an s-a întîmplat şi deznodămîntul, într-un fel, fără să ştie cei doi au plătit şi moartea pisoiului.
Plecasem cu ei la pescuit.
Am pierdut o zi întreagă pe Valea Albeştiului fără să prindem nimic. Pe la ora patru m-am hotărît s-o iau înapoi. Nu ştiu ce gînd bun i-a făcut să meargă la pădure, din cîte-mi amintesc, voiau să-şi găsească lemn pentru undiţă (bineînţeles, lemnul era de vină că nu prinseseră nimic). Acum, privind în urmă, realizez că pentru a prinde ceva acolo era nevoie de plasă, peştii fiind extrem de mici. Pe mine, oricum, numai ideea de a sta în natură mă atrăgea nu prinsul peştilor.
Aşadar ei au luat-o către pădure, eu făcînd stînga-mprejur către casă.
Seara am ieşit în sat.
Pe drum m-am întîlnit cu bunica celor doi; scandalagioaică fără cusur, intrase în gura satului pentru isprăvile galante din tinereţe; eu eram sensibil la informaţii care mi-ar fi putut fi de folos.
- De ce i-ai dus la pădure? Ştii la cît au venit? – şi a dat să mă ia la palme.
Am ţipat că nu-i treaba mea ce fac nepoţii ei cei idioţi şi am plecat. Din urmă urla la mine că sînt aşa şi pe dincolo, atacînd teme fundamentale de înjurătură.
Replica ce i-a închis gura a fost simplă şi de efect, de vreme ce aveam şi spectatori, toate babele care-şi scoseseră capul prin poartă:
- Ţie ce ţi-a făcut bărbat-tu cînd te prins cu X.(aici era un nume bine cunoscut în sat, dar cam de ruşine) în coteţul de găini?
Tăcere.
Mergînd mai departe l-am întîlnit pe cel mai mare dintre fraţi. Avea un corbaci (bici) în mînă. L-am întrebat:
- Ce aia mă-tii i-ai zis lu’ bun-ta că te-am dus eu la pădure?
A sărit să mă lovească cu corbaciul şi a reuşit să-mi facă o dungă destul de urîtă pe mîna stîngă. Am apucat biciul de-un capăt dintr-o mişcare şi-apoi ce s-a întîmplat nici n-ar mai fi de povestit...
L-am lăsat lat în noroi, abia mişcîndu-şi picioarele, roşu la faţă, plîngînd şi urlînd de durere.
Nu mi-a părut rău nici o clipă deşi n-am fost şi nici nu sînt un om violent. Dar răbdarea uneori are limite şi, în ultimă instanţă, paharul dă pe dinafară. Aşa a fost atunci, dar şi acum, după atîţia ani, tot nu ştiu cum aş reacţiona într-o situaţie ca aia.
Mai tîrziu a venit şi rîndul fratelui mai mic.
Se pare că fusese pus de nişte unguri să mă-ntărîte ca să iasă bătaie şi hărmălaie în toată regula. Problema lor a fost că nu şi-au găsit momentul; nici eu nu eram singur, nici damblagiul ăla pregătit.
Aşa că şi-a făcut datoria. Mi-a făcut afrontul. Eu nu l-am înghiţit, l-am izbit puternic cu talpa-n piept, a căzut abia putînd să mai respire, la care unul din unguri a venit în fugă să-l apere.
În clipa următoare unul din prietenii mei l-a secerat dintr-un salt şi aşa s-a încheiat totul.
...................................................................................................................................
Vale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu