Gările mele (a)
Pare-se că încă dinainte de-a mă naşte mă plimbam cu trenul, ca însoţitor subînţeles. Poate aşa, în preambul, mi s-a hărăzit (ursita s-a arătat mai repede decît la alţii) să-mi placă să călătoresc.
N-am avut noroc de locuri variate, ani de zile luînd acelaşi tren care ducea într-acelaşi loc.
Invariabil, trenul se lua de dimineaţa devreme (să nu ne prindă soarele dogoritor pe drum) şi plecam zor-nevoie către gară luînd cel mai probabil metroul.
Din copilărie mai am cîteva amintiri:
Atmosfera altfel dezolantă a Gării de Nord, plină ochi de ţigani borfaşi, atenţi numai la buzunarele şi sacoşele celor care abia dacă aveau ceva mîncare şi haine pe care le duceau la ţară, în plasele de piaţă, din rafie în trei culori minuscule, mă umplea totuşi de speranţa unui loc mai bun, şi treceam cu vederea orientalismul deranjant pe care l-am remarcat mai tîrziu.
Voiam să scap aşadar de oraş. Nu îl cunoşteam încă, aşa cum e, cu hidoşenia unui colos inutil făcut din foi de varză; ştiam numai că de dimineaţa pînă seara stăteam între cei patru pereţi ai apartamentului, că dacă voiam să mă joc ţăcănita de dedesupt îmi bătea în ţeava caloriferului, că nu aveam loc să cresc.
Şi atunci, fie primăvară sau vară, cînd se putea, o ieşire spre Ardeal mă întărea. Îmi făceam planuri din vreme, puneam o groază de întrebări şi odată ajunşi în gară, cîrpiţi de somn, eu şi mama aşteptam în decorul descris să se tragă trenul.
...................................................................................................................................
Călătoria dura destul de mult, pe-atunci fiind la modă personalul care totuşi nu arăta ca astăzi (cine ştie trenurile de persoane Braşov-Mediaş înţelege la ce mă refer). Totul ducea cam la opt ore de mers, dar odată depărtaţi de Ploieşti, parcă ne mai revenea culoarea în obraji. Se vede ce diferenţă majoră este şi în ceea ce priveşte clima sau relieful, dar şi apucăturile localnicilor de dincoace şi de dincolo de Carpaţi.
Cîmpie vastă, pe vremuri pămînt semănat şi lucrat, astăzi mai degrabă ars de soare degeaba, casele joase de chirpici şi gările înfiorător de murdare. Asta puteai vedea pe-atunci pînă să ajungi la munte.
Personalul are şi darul de a te învăţa resemnarea. Ştii că ai de tras opt ore, speri că vei fi cît mai singur pe banchetă – deşi apăreau de te miri unde oameni de toate felurile.
De la Braşov începea peisajul fascinant. Varietatea de culori (pînă atunci în verde gălbui) de pe dealuri, culoarea pădurilor vaste deşi percepute prin zgomotul roţilor de tren făceau să mai vindece aşteptarea.
La Rupea răbdarea lăsa loc neastîmpărului. Ţin minte şi-acum acel dans involuntar indian pe care l-am tras în compartiment (atunci luasem acceleratul) tot drumul dintre Rupea şi Sighişoara. Şi îmi permiteam, eram numai cu mama; de bunăseamă, cu spectatori n-ar fi fost la fel.
..................................................................................................................................
Şi anii treceau, ritualul de repeta şi graţie acestui fapt, nu aveam de ce să mă plîng. Iubeam călătoria spre Ardeal. Înapoi...niciodată.
Trenurile din partea Albeştiului de Mureş plecau mai tîrziu şi gara îşi începea povestea încă de cînd eram acasă, cînd luam în braţe pe rînd toate mîţele (anacronice: Cufuri, Sisi, mai mulţi Miţi) , pupam căţeaua – pe Codruţa primul animal de care m-am ataşat şi pe care l-am văzut mai om decît pe oameni, adunam bagajele în hol şi plecam cu un căruţ (cărucior) către adevărata gară. Codruţa ne conducea întotdeauna cînd luam trenul din sat. Mai tîrziu, plecînd din Sighişoara, cred că se mulţumea să ne conducă numai pînă la autostradă.
Era frumos, şi frumuseţea mă trăgea să rămîn. Nu puteam accepta gîndul încă unui an petrecut între betoane. Nu era zi în care să nu mă gîndesc la animalele lăsate în urmă, la singurul meu prieten de-acolo, la bunica mea sau la bunicul lui. Ăsta era universul meu de atunci.
În zilele cele mai frumoase, în care se putea săpa cu hîrşăul (casmaua), fugeam cu sapa tîrîş – că nu o puteam ridica cumsecade pe umăr – prin spatele grădinii la bătrînul vecin care ieşea la lucru. A iubit copiii şi s-a văzut. Eu nu aveam bunic dar el, pentru cîteva anotimpuri, mi-a fost şi bunic.
Din păcate eram prea mic pentru a-mi mai aminti ce-mi povestea – cu siguranţă îmi spunea şi despre război, era veteran – îmi povestea întîmplări din copilăria sa şi ştiu că ceva inexplicabil mă atrăgea spre el. Atunci am învăţat să dau cu sapa şi să apăs piciorul pe hîrleţ, chiar dacă inutil, de vreme ce nu puteam să întorc cum trebuie bucăţile mari de pămînt şi să le fărîmiţez.
Plecam de-acolo gîndindu-mă la toţi.
Pînă şi la ţiganul Chiucu – bau-baul copiilor, ăla care, dacă nu erai cuminte, venea de te lua în sac şi te mînca... Bietul om a murit şi a fost îngropat într-un dulap din care în timpul slujbei sumare i-a ieşit pînă şi piciorul afară spre spaima îndreptăţită a semenilor săi.
Mă gîndeam şi la Moji (scripcarul) şi Mária (aşa se accentuează acolo), la zecile de puradei care-mpînzeau strada şi la ţigăncile bătrîne şi costelive care întotdeauna cărau ceva într-un sac mai mare decît ele.
Mă gîndeam la Joiana, cea mai bună vacă pe care ar fi putut-o avea cineva.
Şi astfel încărcat, numai că nu plîngeam în gară. Venea trenul, trăgeam aer în piept şi urcam treptele tras de mînă. Ajuns sus, pe banchetă ţineam ochii larg deschişi pînă treceam de Rupea înapoi. De-atunci nu-mi mai păsa. Adormeam. Ştiam că mă voi trezi iar la oraş şi asta nu mă bucura.
...............................................................................................................................................
În tren se mai legau conversaţii. Ţin minte o bătrînă profesoară care se căznea să-mi vîre în cap povestea cu barza. Am rîs de ea şi i-am explicat eu cum stă treaba defapt – filotim din fire, gîndindu-mă că biata bătrînă ori nu ştie ori a uitat – de vreme ce văzusem în clar la televizor cîteva naşteri în apă, într-un documentar de pe tvr.
Altă obsesie a mea era semnalul de alarmă la care mă uitam uneori şi minute în şir...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu