Consideraţii

Odată cu apariţia artei abstracte s-a înregistrat şi un nivel extrem de scăzut al scrisului în ceea ce priveşte forma şi conţinutul. Nu neg existenţa unor artişti în adevăratul sens al cuvîntului (sens căutat şi astăzi şi mulat pe propria conştiinţă a fiecărui amator de artă), care au ştiut să se desluşască în clar faţă de privitor, însă subproducţia a învins orice aşteptări. Să gîndim cît mai simplist acest lucru, lăsînd la o parte toate directivele cănţălăreşti deprinse prin şcoli: e mai uşor, nu-i aşa, să iei un şevalet şi să împorcoşezi o pînză alandala, sau cel mult după unele reguli elementare ale cromaticii? să pui mîna pe un creion şi să arunci cuvinte la nimereală, păstrînd după caz o rimă-două şi alea, bietele, imperfecte...şi aşa se nasc tablouri şi poezii...Problema care mai dă puţine bătăi de cap e botezarea operei. Dacă ai inspiraţie poţi găsi şi un nume haosului pe care tocmai l-ai creat. Şi dacă îţi mai pune şi D-zeu mîna în cap, te-ai mai facut şi cu o expoziţie, sau cu douăşpe volume tipărite de te miri ce edituri.
Ziceam de rime...mai sus... Asta în cazul în care mai există. Am observat cu stupoare că poetul de astăzi dispreţuieşte rima sau ritmul. Ideile sale fecunde nu se pot aşeza pe un asemenea calapod "barbar". Aşa că se apucă să înşiruie vorbe, uneori chiar gînduri care par coerente, dar pe care le înţelege numai el, pentru că cititorul lipsit de toate datele problemei, care se regăseau în vechile scrieri, nu poate să se confunde cu cele scrise, ori asta, dacă nu e o regulă a relaţiei scriitor-cititor, e măcar o condiţie naturală a acestei legături. Cititorul, ca şi ascultătorul de muzică ş.a., trebuie să se regăsească în operă pentru a-i oferi comprehensiunea personală. Da. Scriitorii din trecut reuşeau să creeze această legătură. Astăzi în poeme ni se spun lucruri ciudate despre "motociclete care se îndrăgostesc" şi în şcoli e musai să vezi în acest fapt un Neo-Luceafăr eminescian...
Scriitorii cu care ne mîndream mai ieri sunt denigraţi de surtucarii de astăzi...fie ei critici sau meta-critici, proptiţi ferm în scaune de profesori universitari şi care vor să creeze o generaţie a nulităţilor care nici măcar respectul cuvenit înaintaşilor să nu-l mai aibă. Scriitorii vechi propuneau în poemele lor o interpretare a Universului...conţineau germenii unui sistem filosofic, astăzi inexistent. Rima şi ritmul formau împreună cu conţinutul, un tot unitar. Nu era vorba despre o autoîngrădire prin rimă, ci de o măsură de bun simţ: mă voi îngriji de aprope toate însuşirile deschiderii umane către artă...auzul, văzul şi ce era mai important, intelectul. De aceea în trecut se creau opere, de aceea se numeau universale, de aceea au rămas pînă astăzi valabile.
De cîteva decenii de scrie pe bandă, şi poezia a fost acaparată de industrie sau de putere. Un poem american, începe cu o înşiruire de procente: "75 % din populaţia Americii face aşa...". Unde e poezia aici? Să nu mai vorbim de mizeriile de texte scrise de diverşi poetaştri trepăduşi pe la marile curţi...ca să revenim la România. Cei care vedeau stele şi aştri în conducătorii iubiţi, meri pe lîngă drumurile patriei, cu mere roşii...sau emanaţiile "poheticeşti" ale oamenilor muncii, de prin fabrici şi uzine, care se strîngeau în cercuri literare şi debitau de zor :

Şurubul îi fu tată
Şi piuliţă, muma.

Şi "mulţumită" acestor scrieri au fost uitaţi cu totul cei care ar fi trebuit să fie pînă astăzi în pleiada poetică românească: Şt. O. Iosif, Radu Gyr, Nichifor Crainc (aceştia din urmă fiind şi deţinuţi politici prin temniţele de la Aiud), cercul de la Sibiu: Radu Stanca în special etc...
Astăzi însă se alege praful şi mai abitir de poezie, decît în trecutul apropiat. Scriitorii de valoare de astăzi scot un volum la caţiva ani, nu-şi fac prea multă publicitate, iar ceilalţi, închinîndu-se principiului cantităţii (scriu mult, că tot s-o alege ceva...) otrăvesc bruma de cititori care mai există. Temele cel mai des uzitate se înscriu în sfera anatomiei feminine, dar aşa cum este ea percepută de un amator de pornişaguri, nicidecum în maniera vechilor blazoane ale corpului feminin, din evul mediu franţuzesc, în sfera "başcăliei" ieftine şi-a rimelor licenţioase dar fără temei, în sfera pseudo-filosofului care-şi caută o ordine în gîndire, în sfera omului-dicţionar, în sfera beţivului înamorat de butelcuţă, cu puternice accente de epigramă bacchică şi-a tabacicului care vede-n fumul de ţigară, după caz, o hierodulă sau o odaliscă, ambele despuiate.
Aceste "scrieri" sunt lipsite de emoţie, de idee...în definitiv nu au ce transmite decît că au fost scrise de oameni care vor faimă între apropiaţi (acum să fim serioşi, o carte de poezii nu te mai face faimos mai departe de ograda ta) că pentru glorie litarară şi recunoaştere, m-aş mira să te mai avînţi pe un asemenea teren...Problema pusă astfel e teribil de găunoasă...În zilele noastre nu trebuie să scrii pentru a scrie ci pentru a schimba ceva. Dacă nu poţi schimba, nu mai scrie. Manifestarea ta nu are nici un sens. Oricît te-ai lupta, cu armele "uşurele" ale scrisului facil, numele tău nu va deveni adjectiv pentru epigoni, aşa cum probabil ţi-ai şi propus.