Muzica românească

repere artistico-sociale


Scriind aceste articole risc, ştiu, să fiu înţeles greşit. Eu aici nu propun răspunsuri, ci teme de gîndire. Dacă e adevărat sau nu ceea ce am scris, rămîne de văzut.

1929

Benjamin Tagle Lara compunea un tango numit "Zaraza". Primul interpret al piesei a fost Ignacio Corsini. La noi, piesa a fost adaptată în limba romănă de N. Kiriţescu şi interpretată de Cristian Vasile, celebrul cîntăreţ cu voce de tenor. Să fie vorba despre un plagiat? Nu se ştie cu siguranţă. Indiscutabil, nu s-a spus pe-atunci cui aparţine piesa defapt.
[Azi, 12 noiembrie 2010, rectific: Pe discul original al piesei Zaraza în versiunea Cristian Vasile se află datele piesei, deci a fost recunoscută preluarea]
Dacă se întîmplau astfel de lucruri pe atunci, totuşi epoca a fost una de efervescenţă muzicală. S-au compus piese valoroase interpretate de artişti de valoare: C. Vasile, Zavaidoc, Jean Moscopol etc...Muzica din perioada interbelică era o îmbinare destul de armonioasă între folklorul autohton şi curentul vestic, al muzicii de salon. [Majoritatea pieselor erau defapt preluări din muzica nemţească, franţuzească şi argentiniană].


1963

În cinematografele româneşti se difuza filmul "Tinerii" în care apăreau Cliff Richards şi trupa The Shadows. Privitorii au rămas cu o impresie extrem de bună despre artiştii vestici, despre începuturile epocii chitărilor electrice. Şi atunci mulţi dintre cei care exersau pe chitări clasice, şi-au confecţionat din te miri ce materiale, primele lor chitari rock, cu doze de pick-up. Într-o vreme în care comunismul încă mai dădea semne de toleranţă s-au născut formaţii nemuritoare: Phoenix, Sfinx, Roşu şi Negru. Tot anii '60 au fost animaţi de mişcarea hippie care-l propulsase în vest pe unul dintre idolii tinerilor din vremea respectivă, Bob Dylan.
Pînă în 1970, formaţia Phoenix îşi definise stilul simpatizant vestic, al muzicii de inspiraţie beat. Idolii tinerilor români erau fără doar şi poate celebrii Beatles. Celebrul cîntec "Nebunul cu ochii închişi", compoziţie muzicală originală, dar cu textul tradus din hit-ul Beatles, Fool on the Hill deja deranja autorităţile.

Anii '70

Autorităţile preferau, însă, şlagărul. Şlagărul, o împletitură de muzică italiană, cu ritm de "aplauze", cu texte mizerabile care treceau de la dragostea pătimaşă la marile realizări de partid...a prins şi la public... Sărăcia lucie din inspiraţia textierilor, plus directivele cenzurii au adus muzica românescă în impas. Nu vorbesc despre un impas propriu-zis, pentru că muzică se scria pe bandă, se compunea mult şi prost, se fabricau şlagăre la zi. Graţie noilor impresii formate în călătoriile sale prin lumea comunistă, N. Ceauşescu a mai găsit o directivă în ceea ce priveşte cultura romănească: întoarcerea la folklor. Bineînţeles, nu la folklorul autentic, ci crearea unui nou folklor de factură "hei-rup-istă". Nu vreau să-i pomenesc pe interpreţii de şlagăre pentru că vina nu a fost în totalitate a lor, ei au cîntat ceea ce li s-a compus şi în plus nostalgic sunt ascultaţi şi astăzi, mai ales că vremea lor se confundă cu vremea tinereţii unora dintre noi (cel care scrie aici se exclude din start).
Totuşi, anii '70 au făcut celebru un alt gen de muzică, tot importat, dar asimilat sa zicem, "mai corect" de români. Pomeneam mai sus de Bob Dylan, liderul curentului folk mondial. pentru textele sale contrate industrializării şi capitalismului, a fost în cele din urmă acceptat de autorităţile din România şi odată cu crearea Cenaclului Flacăra a lui A.Păunescu, cîntat cu gura pînă la urechi de tinerii de la noi. Puţini i-au înţeles mesajul, limba engleză fiind puţin accesibilă maselor.
Cu cenaclul Flacăra, folkul a luat amploare în România. Primii membri ai cenaclului, defapt şi cei mai valoroşi au fost: Mircea Vintilă, Florian Pittiş, Anda Călugăreanu, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu etc... Au urmat, Adrian Ivaniţchi (puţin cunoscut astăzi, dar de valoare indiscutabilă), Nicu Alifantis (recunoscut mai tîrziu, cînd nu mai putea fi ignorat!), Mircea Baodolan, Valeriu Sterian, Vali Şerban, V.Şeicaru, Şt. Hruşcă, grupuri ca: Poesis, Ecou, Partaj etc... Un artist inconfundabil al muzicii de atunci şi de acum este Tudor Gheorghe, care îşi prezintă publicului preferinţele în materie de poezie şi face astfel un act cultural de clasă.
Cenclul Flacăra, chiar dacă era deja o creaţie asimilată de puterea comunistă, propunea un mod de rezistentă împotriva non-valorii: se recitau poezii altmiteri necunoscute publicului, se cîntau versuri nemuritoare. Nu a rămas aşa, bineînţeles. Grandomania lui A. Păunescu, cunoscută şi publicului larg mai tîrziu, a trasat o barieră clară între artişti şi public. Voia să i se cînte numai textele compuse de el, trebuia să fie numai el figura principală, eclipsîndu-i pe artiştii care defapt îl făcuseră celebru.
În paralel cu cenaclul Flacăra, apăruseră alte trupe de rock sau ne reîntîlnim cu vechile formaţii din anii 60, într-o nouă componenţă. Phoenix, în perioada 71 - 75 a imprimat cele mai valoroase creaţii ale sale: Cei ce ne-au dat nume, Mugur de fluier, Cantafabule. Formaţia Sfinx, în vremea cobaborării lui Dan Andrei Aldea şi M. Cernea a adus rezultate excelente. În mişcarea de rezistenţă independentă de cenaclu, s-au remarcat D. L. Zaharia şi N. Vladimir, amîndoi uitaţi de public şi datorită numărului mic de materiale audio care s-a mai păstrat. Creaţia lui D.L.Zaharia a reapărut în atenţia publicului în anii '90, graţie iniţiativei lui Fl. Pittiş de a interpreta în spectacole piesele acestuia.
Notă : În anii '70, radiourile încă mai acceptau muzică străină, deşi curăţată bine de peria cenzurii. De notat, emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac. În România emisiunea nu a rezistat mult fiind interzisă. La tv s-a înregistrat un singur episod, emisunea fiind de specific radio.
Tot în anii '70, Jean Moscopol, autoexilat în SUA, înregistra o bandă cu "cuplete" anticomuniste în genul cînticelelor lui C-tin Tănase. În România au fost ascultate pt. prima dată în 1993.

Anii '80

Şlagărele au continuat...Muzica străină la radio...tot mai puţină...Cenaclul Flacăra în declin. La Cenaclul Flacăra grandomania atingea culmi inimaginabile, se compuneau piese tot în dulcele stil şlăgăresc. Nu-mi vine alt exemplu mai bun în minte decît celebra piesă "Puştoaico". Phoenix părăsise ţara din anul 1977 lăsînd loc carierei solo a lui Mircea Baniciu. Acesta, independent de Cenclu a imprimat albume folk-rock memorabile : Tristeţi provinciale, Ploaia, Secunda 1. Apar trupe noi de rock şi pop-rock, durabile în parte: Iris, Holograf, Roata etc...

Anii '90

Marcaţi de revoluţie şi de veşnica tranziţie...Odată cu revoluţia şi-a făcut un nume Cristian Paţurcă cu cîntecele sale "golăneşti". Existenţa pe scenă a acestui tip de manifest a fost efemeră. Criteriile politice neo-comuniste nu puteau permite de asemenea să existe cîrtitori. Activitatea muzicală a lui Valeriu Sterian a fost covîrşitoare. Luînd exemplul unui coleg de breaslă, Alexandru Andrieş, de a dialoga liber cu publicul, de a scrie texte directe şi muzică pe măsură, creaţia lui Valeriu Sterian rămîne de referinţă. Din nou, radiourile nu s-au înghesuit să-i recunoscă valoare difuzînd piesele mult prea acide îndreptate împotriva noii puteri.
Notabilă este formarea grupului Pasărea Colibri în 1992 care unea sub această titulatură 3 artişti cunoscuţi de mai devreme: Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Florian Pittiş.
Anii '90 au însemnat şi apariţia în plan muzical al manelelor. Aci voi zăbovi puţin. Manelele ca gen sunt vechi la noi, provenite fiind din lumea arăbească, turcească şi instalate la noi cam din epoca fanariotă. Ceea ce se ascultă azi cu veselie tîmpă este din nou un subprodus care aparţine celor de aici. Un ritm părelnic oriental şi un text imbecil, formează maneaua perfectă. Din nou muzica a fost industrializată şi au apărut grupuri cu toptanul..disco, hip-hop, house. Nu le pomenesc pentru că nu mi le amintesc. Pentru gustul de astăzi îndreptat spre muzica proastă publicul s-a auto-educat cu piesele ultimei generaţii de lălăitori poposiţi în Cenaclul Flacăra ori ai propovăduitorilor de şlagăre îndobitocite. Atmosfera muribundă a muzicii se întrevede şi nu are rost să zăbovesc asupra ei. Problema esenţială e că aceste manifestări anti-talent şi de prost-gust au creat o nouă generaţie de tineri ahtiaţi după distracţie, fără griji în ceea ce priveşte prezentul, o generaţie uşor de dus de nas şi de manipulat. Prin mass-media au fost popularizate o groază de non-valori care nu pot să ducă în altă direcţie decît spre auto-distrugere.