Note pentru Cantafabule (II)

3.ANIMALELE FANTASTICE care apar în CANTAFABULE (continuare)

ASPIDA – (în limba greacă, Aspis – şarpe veninos) Enumerată de Marcus Annaeus Lucanus printre viperele Lybiei născute din sîngele Gorgonei, Aspida a beneficiat şi ea, în Fiziolog, de o descriere cel puţin pitorească. Aleg spre exemplificare un fragment din ms. BAR 3275, acesta fiind mai complex: “Aspida este veninată şi lăcuieşte bărbat(ul) la răsărit, iar muierea lui la apus. Şi cînd le vine lor vremea să gonească [cf. Ms. BAR 1151: şi la vreme de împreunarea lor], să înpreună amîndoi. Deci muierea căscînd gura, iar bărbat(ul) îşi bagă capul pre gura ei înlăuntru şi acolo boraşte sămînţa. […]Naşte doi pui şi cînd vor să nască, ei rod pîntecele maicii lor şi ies, iar ea moare. […] Unde zace, ea arde pămînt ca paile din arii.[…]” Vînătorii pentru o o prinde trebuie să o mînie pentru ca ea însăşi să se sugrume, iar după Fiziologul latin, trebuie să i se cînte, căci asfel îşi va acoperi capul cu coada putînd fi lesne de prins. Fiziologul românesc mai spune că: “Aşa merg vînătorii de-ş iau din ea ce le trebuie”, fără a spune ce anume. Un posibil răspuns se află în Milionul lui Marco Polo: [şarpele este ucis de vînători şi îi este despicat pîntecul] şi îndată ce a murit, îi scot fierea din trup şi o vînd foarte scump, căci e cel mai bun leac pentru muşcătura de cîine turbat, dacă se bea atîta cît cîntăreşte un ban mic. [Textul mai spune că fierea de şarpe e bună pentru femeile care nu pot naşte şi pentru vindecarea buboaielor. CIII, p. 115 – 116]

SIRENA – Sirenele care-l încîntau pe Odissevs pe mări şi pe care le-a învins Orpheus prin cîntecul său mai puternic decît al lor, nu sînt sirenele despre care ar fi cazul să vorbim aici. În antichitatea greco-latină timpurie sirenele erau creaturi (omului semi-asemine) jumătate pasăre – jumătate femeie. Cu glasul lor zeesc puteau să încînte (să vrăjească) pe marinari pentru a se arunca în valuri. Pentru mitul antichităţii tîrzii şi al evului mediu s-a păstrat numai acest amănunt, adăugîndu-i-se o altă descriere, aceea a unei femei al cărei corp se termină cu o coadă de peşte. Plinius o descrie astfel pe femeia-peşte:[…] tot trupul le e zbîrlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. […] Dan Apostol, în lucrarea Din Tainele Naturii, aduce mai multe descrieri făcute de navigatori, concluzionînd, pe lîngă alţi specialişti care au cercetat domeniul, că ar fi vorba de un mamifer marin numit dugong-dugong. [v. lucrarea pomenită şi în plus articolul din DMG al lui V. Kernbach].

PASAREA ROC – Dacă în Fizioloage figurează numai un sgripsor care se aseamănă întrucîtva cu Pasărea roc, trebuie totuşi să o căutăm în Cele o mie şi una de nopţi, unde apare episodic şi este descrisă cu lux de amănunte. Poate oricine să se întrebe…ce avem noi de-a face cu pasarea arabicească din Halima? Răspunsul este simplu. Corpusul basmelor arăbeşti a circulat la noi în traduceri făcute din greacă sau din germană (versiunea lui Ioan Barac fiind una din cele mai frumoase, bineînţeles, pentru noi căci în ceea ce priveşte munca de traducător aceasta ar fi mai nimerit numită prelucrare prin intermediar). Cum spuneam, a circulat, deşi apărînd mai tîrziu decît Esopia sau Alexandria, cu funcţia de carte populară. Din păcate s-au retipărit fragmentar Aravicon Mythologhicon sau Halima (după redacţia grecească ce o numea astfel pe Şahrîzîd) şi O mie şi una de nopţi (după redacţia germană, tradusă de Ioan Barac) în CPLR şi ŞA. Repovestirile ulterioare semnate de Eusebiu Camilar, au totuşi la bază cele două lucrări amintite. În ceea ce priveşte versiunea lui Haralambie Grămescu, cea nouă, tipărită în 2 rînduri în colecţia BPT şi în seria aşa-zis necenzurată de curînd, îmi păstrez rezervele ca în faţa unei tălmăciri prin intermediar (foloseşte ediţia franceză Mardrus, care are şi ea de asemenea scăpări şi adăugiri nefericite, completînd textul francez după redacţia rusească ce a folosit, se vede, un alt text de bază).

Întorcîndu-ne la ale noastre, Pasărea Roc apare şi în descrierile călătorilor iluştri, ca, de pildă, Marco Polo; întîi vorbind despre grifon (care, ca şi păsările anca şi simurg, pare să provină din aceeaşi legendă a păsării roc): [În Mogdasio (posibil Madagascar sau Mugudusu al chinezilor)] se găsesc păsări numite grifoni[…], dar nu se arată aşa cum se povesteşte la noi, adică jumătate pasăre şi jumătate leu, ci seamănă cu vulturii[…]. Acestea prin elefantul, îl ridică în aer, îl lasă să cadă ca să plesnească şi apoi îl mănîncă Şi mai spun cei ce l-au văzut că aripile lor sînt aşa de mari, încît acoperă douăzeci (sau treizeci) de paşi, iar penele sînt lungi de doisprezece paşi şi sînt groase cît se cuvine unei asemenea lungimi.” Mai departe, spune: “Băştinaşii din insulă numesc această pasăre ruc dar din pricina mărimii ei, noi socotim că este o pasăre-grifon.”[CLXVII, p. 193]

(Va urma)

Notă: Imaginea este reprodusă din Minunata călătorie a lui Marco Polo după [un..] manuscris din secolul al XIV-lea [prelucrată] de Gh.I. Georgescu [...], cu ilustraţii în text după miniaturile manuscrisului[...].Tipografia Cuvîntul românesc..., Bucureşti...1939 şi reprezintă modul în care miniaturistul şi-a închipuit şerpii pomeniţi de Marco Polo.