CUCUVEAUA – Cred că în deschiderea acestui articol merită să reproduc un fragment de mai mare întindere din lucrarea profesorului I. Simionescu, Fauna României, 1939: “Nimic nu te impresionează mai mult decît strigătul plîngător al cucuveicei ori acel pătrunzător ca al huhurezului, un rîs strident, ieşit din necunoscutul întunerecului. Judecata nu-ţi ajută decît după ce a trecut impresia de fior. Taina nopţii, zăbralnicul îndoliat asvîrlit peste natura toată, pădurea cu tainele ascuzişurilor ei, produc, prin ele singure, o s
trîngere de inimă; dar cînd din liniştea nopţii ori chiar amestecat cu şuerul furtunii, auzi acel Uhuu, prelung vaet străpungător, fără să vrei îţi îngheaţă sîngele în vine. La toate popoarele şi în toate vremurile glasul răpitoarelor de noapte este legat de moarte, de prevestiri sinistre, de nenorociri. Românul e sigur că din casa, pe al cărui ogeac s-a lăsat într-amurg cucuvaia, va fi scos în scurtă vreme un mort. «Cobeşte ca o bufniţă», se spune de acela care vorbeşte a rău.
trîngere de inimă; dar cînd din liniştea nopţii ori chiar amestecat cu şuerul furtunii, auzi acel Uhuu, prelung vaet străpungător, fără să vrei îţi îngheaţă sîngele în vine. La toate popoarele şi în toate vremurile glasul răpitoarelor de noapte este legat de moarte, de prevestiri sinistre, de nenorociri. Românul e sigur că din casa, pe al cărui ogeac s-a lăsat într-amurg cucuvaia, va fi scos în scurtă vreme un mort. «Cobeşte ca o bufniţă», se spune de acela care vorbeşte a rău. Sînt mai multe soiuri de răpitoare de noapte. Românul le cam încurcă şi nu fără oarecare dreptate. Toate au cam aceleaşi caractere, iar vremea cînd ies din ascunzişuri nu e tocmai potrivită pentru a observa deosebirile. Toate au haina cernită a întunerecului, culoarea castanie închisă, care le fac tot una cu haina nopţii. […]Trec ca o nălucă pe lîngă om şi cel mult le prinzi de veste după valurile de aer. […]
Cea mai comună [pasăre de noapte de la noi] este cucuveica (Athene noctua) care e şi cea mai mică de la noi (20 – 22 cm). […] Stă toată ziua liniştită în clopotniţele bisericilor, în ruini ori scorburi de sălcii bătrîne. […] Glasul ei «cucuveau, cucuveau», cînd mai ascuţit cînd mai strident, urmat de altul repezit, ca un rîs mefistofelic, se aude de cum vine amurgul.[…]”
Nu e, deci, de mirare că popoarele i-au conferit o imagine fatidică şi întunecată, deşi grecii aşezau cucuveaua lîngă tronul Athenei, ca simbol al înţelepciunii, fapt care a dus şi la alcătuirea numelui eroului popular saxon: Tyll Eullenspiegel [zis la noi, după Ion Barac – Tilu Buhoglindă – Bufniţa(înţelepiciunea) şi Oglinda (farsa)].
Zanne în PR I, p. 453 – 454, după ce dă o mostră de zicere românească culeasă de preotul S.Fl.Marian: Cucoveica cobitoare/ Şi de rău prevestitoare, rezumă studiul acestuia publicat în Ornitologia română şi în Înmormîntarea la români: “Românul […] are ferma credinţă […] că din casa pe care cîntă vreo cucoveică trebue să moară cineva. Cucoveica, crede poporul, e cel mai sigur prevestitor al morţii. Nu I s-a întîmplat încă niciodată, afirmă el cu toată seriositatea, ca să fi auzit vreo cucoveică cîntînd pe cutare casă şi să nu fi murit nime dintr-însa. […] Iară de cumva nu moare nime, apoi de bună samă trebue să piară vro vită, sau altă vietate de pe lîngă casă.[…] Un cîntec macedo-român din Cruşova, publicat de D[omnul] Marian, în Înmormîntarea la români, p. 5, coprinde o credinţă identică.” Acest cîntec nu este altul decît, nouă cunoscutul, Cîntic-lu al cucuveauă-lliei:
Cucuveauă‘nbufunată Cucuvaie îmbufnată
S’nu t’aflai d’iu t’ai aflată! Să nu te fi aflat de unde te-ai aflat!
Ci eşti ahît blăstimată De ce eşti atît de blăstemată
Ş’ahît multu’nfărmăcată? Şi atît de mult întristătoare?
Pi cae casă ai stată Casa pe care ai stat
Ş’pi cai ugiac ai cântată, Şi coşul pe care ai cîntat,
Dit thimelliu s’au răvăită Pînă-n temelie s-au dărîmat
Ş’omini-lii toţi au murită! Şi oamenii toţi au murit!
Cas’acea ci te alinaşi Casa aceea pe care te suişi
După cinări din cântaşi, De cîntaşi după cină,
Era unui celnic mare, Era a unui mare proprietar de oi,
Ci oi-le ‘lli n-avea misurare. Ale cărui oi erau nenumărate;
Ş’irghileie cu dioţi, (Avea) şi erghelii cu gardiani
Ci-şi păşcea pi tu livăzi: Cari păşteau prin livezi;
Calli cu iepe misticate Cai şi iepe la un loc (amestecaţi)
Şi mule multu muşate Şi catîri foarte frumoşi.
Avea hilli, avea nurori; Avea fii, avea nurori,
Toţi cu fete ş’cu feciori. Toţi cu fete şi cu feciori.
Pi casă, de-and ‘lli cântaşi, Pe casă de cînd îi cîntaşi,
Par’că strof-lu îlli băgaşi, Parcă i-ai adus nefericirea,
oi-le îlli se’ngălbeziră Oile se-ngălbejiră
Ş’pân’de ună îlli supsiră Şi pîn la una-i muriră.
Mule ş’calli tu’nă muceară Catîrii şi caii într-o mlaştină
Păscîndu se-nfărmăcară. Păscînd se otrăviră.
Iepile se’nsărcinară Iepele rămaseră însărcinate
Ş’tu fitalliu tote crepară, Şi la fătare toate crăpară.
Tihtusiră hilli, nurori, Ofticară fii, nurori,
Cu fete, cu toţi feciori, Cu fete, cu toţi feciorii
giucură pînă putură Zăcură pînă putură,
Ş’toţi sum loc ascumţi fură! Şi toţi sub pămînt fură ascunşi!
Cas’ar’mase pundixită Casa rămase deşartă
Şi di omini ni’muntrită; Şi de oameni neprivită;
Pîn căzu şi s’fece pade Pînă căzu şi se făcu cîmp
Şi criscu iearbă ş’livade!… Şi crescu iarbă şi livede
S’nu t’aflai d’iu t’ai aflată! Să nu te fi aflat de unde te-ai aflat!
Ci eşti ahît blăstimată De ce eşti atît de blăstemată
Ş’ahît multu’nfărmăcată? Şi atît de mult întristătoare?
Pi cae casă ai stată Casa pe care ai stat
Ş’pi cai ugiac ai cântată, Şi coşul pe care ai cîntat,
Dit thimelliu s’au răvăită Pînă-n temelie s-au dărîmat
Ş’omini-lii toţi au murită! Şi oamenii toţi au murit!
Cas’acea ci te alinaşi Casa aceea pe care te suişi
După cinări din cântaşi, De cîntaşi după cină,
Era unui celnic mare, Era a unui mare proprietar de oi,
Ci oi-le ‘lli n-avea misurare. Ale cărui oi erau nenumărate;
Ş’irghileie cu dioţi, (Avea) şi erghelii cu gardiani
Ci-şi păşcea pi tu livăzi: Cari păşteau prin livezi;
Calli cu iepe misticate Cai şi iepe la un loc (amestecaţi)
Şi mule multu muşate Şi catîri foarte frumoşi.
Avea hilli, avea nurori; Avea fii, avea nurori,
Toţi cu fete ş’cu feciori. Toţi cu fete şi cu feciori.
Pi casă, de-and ‘lli cântaşi, Pe casă de cînd îi cîntaşi,
Par’că strof-lu îlli băgaşi, Parcă i-ai adus nefericirea,
oi-le îlli se’ngălbeziră Oile se-ngălbejiră
Ş’pân’de ună îlli supsiră Şi pîn la una-i muriră.
Mule ş’calli tu’nă muceară Catîrii şi caii într-o mlaştină
Păscîndu se-nfărmăcară. Păscînd se otrăviră.
Iepile se’nsărcinară Iepele rămaseră însărcinate
Ş’tu fitalliu tote crepară, Şi la fătare toate crăpară.
Tihtusiră hilli, nurori, Ofticară fii, nurori,
Cu fete, cu toţi feciori, Cu fete, cu toţi feciorii
giucură pînă putură Zăcură pînă putură,
Ş’toţi sum loc ascumţi fură! Şi toţi sub pămînt fură ascunşi!
Cas’ar’mase pundixită Casa rămase deşartă
Şi di omini ni’muntrită; Şi de oameni neprivită;
Pîn căzu şi s’fece pade Pînă căzu şi se făcu cîmp
Şi criscu iearbă ş’livade!… Şi crescu iarbă şi livede
Textul a apărut pentru prima dată în - Dr.M.G. Obedenaru, Texte macedoromâne, basme şi poezii poporale de la Cruşova, publicate dupa manuscripte originale de prof. I. Bianu, Bucuresti, 1891, p. 196
Notă: Imaginea este reprodusă din volumul: I. Simionescu - Fauna României, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", 1938.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu