3.ANIMALELE FANTASTICE care apar în CANTAFABULE (continuare)
BALAURUL - Pentru început mă voi ghida după un alt articol scris la sfîrşitul secolului al XIX-lea de ilustrul lingvist-filolog-scriitor B.P. Hasdeu în EMR, III.
Spre a arăta de ce preferă pentru dicţionarul său (istoric de altfel) forma BĂLAUR, Hasdeu citează sursele cele mai vechi, din care spicuim:
1. În groapâ adîncâ l-au băgatu, ce era plinâ de gângănii veninate şi de bălauri (Dosofteiu, Synaxar, 1683)
2. Un omu carele într-un munte pustiiu lăcuiaşte şi într-o gură de bălauru sau într-o peşteră de leu sau de urs sau de pardos vieţuiaşte, oare ce fialiu de petrecere va să facă? (Cantemir, Divanul, 1699)
Iată şi concluzia etimologică la care ajunge citînd mai multe surse: [...]Înţelege deja oricine că cuvîntul bălaur, rămas pînă acum o enigmă etimologică, este o formaţiune curat românească din băl, bălan, bălai, însemnînd literalmente: „galben-albui” sau auriu[...]. Concluzionează deci, că bălaur este un adjectiv, mai ales în formele: „Tu şearpe bălaur, tu laur balaur", adică şarpe alb-gălbui (arătînd că laur nu este planta ci chiar numele adevărat al şarpelui mitologic) cum se întîmplă în cazurile lui Făt-logofăt şi Leu-paraleu.
Mergem mai departe, către bălaurul care ne interesează aici, anume cel ucis de Sf. Gheorghe în cetatea Viritului:
Era lîngă cetatea Viritului (Beirut), spre muntele Livanului (Liban), un iezer foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigaş, care, ieşind din acel iezer, pe mulţi oameni îi trăgea în iezer şi-i pierdea mîncîndu-i. Şi, de multe ori, poporul, înarmîndu-se spre uciderea lui, era ucis şi gonit, că apropiindu-se de zidurile cetăţii cu suflarea lui cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte, încît mulţi se vătămau şi mureau [...].
[...]Într-una din zile, adunîndu-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: „Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?” Iar el le-a răspuns: „Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune.” [De la diavolii sălăşluiţi în idoli află că trebuie să dea balaurului în fiecare zi, „la rînd şi cu sorţi” fiecare pe copiii lor, fecior sau fata, ceea ce s-a fi făcut, pînă la fata împăratului]...
[Pe cînd fata împăratului era gata de sacrificiu] a venit acolo Sfîntul mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc şi, văzînd pe acea fecioară stînd pe mal şi plîngînd, a întrebat-o pe ea de ce stă acolo şi plînge aşa? [...] Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rînd, despre balaur şi despre ea.[...]
Acestea grăindu-le fecioara, către Sfîntul, acel balaur înfricoşător s-a arătat, ieşind din iezer, şi se apropia de obişnuita lui mîncare. [...]Sf. Gheorghe s-a însemnat cu chipul crucii [...] şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci, învîrtind suliţa, l-a lovit pe acela în gîtlej şi, rănindu-l l-a culcat la pămînt, iar calul călca balaurul cu picioarele. După aceea, Sfîntul a poruncit fecioarei să lege pe balaur cu brîul şi, ca pe un cîine, să-l ducă în cetate. Iar poporul, privind, a început a fugi de frică.[...] Şi a ucis Sfîntul pe balaurul acela cu sabia, în mijlocul cetăţii. Apoi, scoţîndu-l din cetate, l-au ars...[Proloagele, II]
Aceasta e varianta, să-i spunem aşa, oficială a legendei; în urma ei însă s-a cristalizat o adevărată lume de basm pe care ne-au împărtăşit-o S.Fl.Marian, N. Voronca ş.a. Sîmburele a ceea ce ne interesează se găseşte în legenda reprodusă mai sus.
În încheiere, dau descrierea făcută de Ovidiu Bîrlea, pe baza mai multor texte:
„Forma lor e închipuită felurit. Trupul e de şarpe, sau chiar de om, atît că are coadă şi cap de crocodil, sau jumătate om jumătate şarpe cu solzi de peşte, sau şarpe cu cap de cal. Aripile lor ar fi de os, de aceea nu se pot rupe, iar în gură au clopoţei şi fluiere cu care şuieră ca un voinic. Pot avea mai multe capete etc...”[MEPR]
Acestea sînt fiinţele mitologice pomenite pe albumul celor de la Phoenix. Mai există un caz, însă în textul tipărit de Şerban Foarţă, Phoenix - Versuri, despre care vom vorbi în ultimul articol dedicat acestui album, în care va exista un studiu despre pasărea mitologică Phoenix, lăsată special la urmă.
4. ANIMALELE REALE care apar în CANTAFABULE
SCARABEUL - Simbolismul cărăbuşului provine din mitologia egipteană unde se credea că “soarele este un glob uriaş rostogolit pe cer de cărăbuşul ceresc, întocmai cum gîndacii de băligar rostogolesc cocoloaşele lor pe pămînt.”[M.E.Matie, MEA, 19, după Plutarchos, Despre Isis şi Osiris] Scarabeul era venerat sub numele de Heprer (Soarele răsare).[V.Kernbach, DMG; J.Chevalier, DS]
PASĂREA CALANDRINON – Să fie vorba despre ciocîrlie sau despre grangur? Este greu de zis. Plinius într-adevăr vorbeşte despre icterus care s-ar traduce prin pasare galbenă care vindecă bolnavul de gălbinare...şi la fel spune şi Heliodor în Istoria etiopică urmîndu-l pe Plutarh (Moralia, 681c.): Grangurul (pasărea galbenă) vindecă gălbinarea. Cînd o priveşte un bolnav, această pasăre se întoarce şi se depărtează închizînd ochii, nu aşa cum îşi închipuie unii pentru că îi pare rău de binele pe care îl face bolnavului, ci pentru că privirea lui are proprietatea să atragă la sine răul care se strecoară în el prin canalele ochilor. De aceea el evită ca pe o rană vederea bolnavilor(III, 8).
Fiore di virtu zice aşa, în primul capitol despre dragoste: …iubirea se poate asemăna…cu o pasăre care se numeşte calandrino, care are astfel de însuşire că fiind dusă înaintea unui bolnav, dacă acel bolnav trebuie să moară, calandrino întoarce capul şi nu se uită deloc la el, iar dacă trebuie să scape, priveşte ţintă la el şi toată boala sa iese dintr-însul(trad. Pandele Olteanu).
Pentru a nu ne depărta de ţărmurile noastre, iată textul celui mai vechi manuscris românesc al Florii Darurilor, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea: liubovu aceasta poate să-lu închipuiască o(m) spre o pasăre ce se cheamă caladrinon; ce acea pasăre are aşa nărav şi înţelepciune: căndu duc înaintea omului bolnav şi iaste omul spre moarte a muri, el întoarce capu să nu vadă prea o(m).(f.459r – 459v)
(Va urma)
Notă - Imaginea este reprodusă din Roxburghe Ballads.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu