La Radio3net am difuzat albumul de vreo 4 ori, integral, tocmai pentru că de fiecare dată descopeream ceva nou de zis despre el. Pentru a imortaliza totuşi acest studiu despre album (şi pentru că într-o emisiune nu este vreme pentru aşa ceva), m-am gîndit să aşez aici ceea ce am găsit, urmînd să completez informaţia în timp.
1. CANTAFABULĂ
Termenul pare să fi intrat în limba română datorită acestui album. Nu-l veţi găsi în dicţionarele româneşti şi nu trebuie tradus după forma: Canta+fabulă că nu ajungeţi nicăieri, termenul fiind rezervat, veţi vedea unei specii aparte de literatură. Termenul e împrumutat din limba franceză: chantefable şi este definit ca scriere medievală, amestec de proză recitată şi de versuri cîntate. A pătruns în limba franceză în sec. al XII-lea şi singura cantafabulă cunoscută este Aucassin et Nicolette: No cantefable prent fin… [cf. Larousse 1967; R.Grandsaignes d’Hauterive, Dictionnaire d’ancien français, moyen age et renaissance, Larousse, 1947].
Aici, cuvîntul fabulă nu trebuie înţeles după sensul de astăzi, unanim acceptat, de poveste moralizatoare cu animale. Fabulă însemna şi legendă, mit sau basm [cf. Hasdeu, EMR, III, articolul BASM].
2. SURSE
Să vedem însă de unde începe aventura animalelor fantastice în istoria spiritualităţii omeneşti. Poate cel mai vechi mit conservat este al omului-peşte: U-anna sau Oannes după sursa care a păstrat mitul, Preparatio Evengelica a lui Eusebius din Cesareea care îl cita pe magul babilonian Berossos a cărui lucrare, Babyloniaka, s-a pierdut: În timpul celui dintîi an, un animal înzestrat cu raţiune, numindu-se Oannes, s-a ivit venind din Golful Persic. Trupul animalului semăna cu al unui peşte. Sub capul său de peşte, avea un al doilea cap. Mai avea de asemenea picioare omueneşti, dar (trupul său) se sfîrşea cu o coadă de peşte. Vocea şi graiul îi erau articulate. […] El îi învăţă scrierea, ştiinţele şi feluritele arte…[V.Kernbach, ME, 219]
Totuşi, cel mai cunoscut şi mai vast inventar de poveşti, legende sau descrieri ale animalelor apare în Istoria naturală a lui Plinius. Aceasta va fi sursa de primă mînă a Fizioloagelor şi a Bestiarelor medievale, lucrări care au circulat în lumea greco-latină din evul mediu pînă în secolul al XIX-lea în manuscrise pe care le vom vedea la momentul potrivit.
Animalele fantastice (şi nu numai) însă, pentru creştini, au servit la ilustrarea învăţăturilor lui Hristos; astfel stau lucrurile şi cu celebra Fiore di virtu (Floarea Darurilor), compilaţie apărută în Italia, care de asemenea a circulat în toată Europa cu funcţia de carte populară. În aceasta lucrare sînt ilustrate prin citate din clasicii greci şi latini, viciile şi vituţile omeneşti şi, într-o anumită secţiune chiar cu descrierea năravurilor acelor animale despre care vom vorbi mai departe şi care au apărut şi în Cantafabulele celor de la Phoenix.
La noi, potrivit BALRV, I, tom II, există 12 manuscrise ale Fiziologului; Citez numai ceea ce ne interesează aici (eu cunosc numai trei din acestea, care de altfel au şi circulat mai mult prin tipărituri):
1. Ms.BAR 1436, 1695, Transilvania – f.46v, Pentru inorog
2. Ms.BAR 1151, 1777, Ţara Românească – f.156v, Pildele pasărilor, Cap. 1 – [Pentru finix]; f. 158r, Pilda a treia, pentru fenicsu; f.159v, Pilda a şasea, pentru cerbu; f.160v, Pilda a optu, pentru aspidă; f. 168r, Pilda a doaozecişiuna, pentru şarpe; f. 169v, Pilda a doaozecişitrei, pentru inorod (sic!)
3.Ms.BAR 3275, 1799, Ţara Românească – f.5v, Pentru firea finezului; f.6v, Iar pentru pasărea finez; f.8r, Cuvînt pentru cerbu; f.8v, Pentru inorog; f.10v, Cuvînt despre aspidă; f.11r, Cuvînt pentru şarpe;
Potrivit aceleiaşi surse, din Floarea Darurilor există 35 de manuscrise din care 9 au fost introduse în vasta lucrare a prof. Pandele Olteanu: Floarea Darurilor. Pentru că nu ne interesează aici în integralitatea lor, las la momentul cuvenit loc pentru pasajele-sursă pentru înţelegerea textelor despre care vorbim.
3.ANIMALELE FANTASTICE care apar în CANTAFABULE
INOROGUL, Monoceros, Unicorn, Licorn etc. Despre inorog, sursele occidentale spun că vînătorul nu-l poate prinde, însă recurgînd la următorul vicleşug izbînda este garantată: vînătorii duc o fecioară în pădure şi o lasă singură.Inorogul, de îndată ce o priveşte, îi sare în braţe şi astfel este încolţit de vînători.[Vezi Fiziologul Latin B, cap. XVI] Această credinţă stă la baza poemului lui Philippe de Thaon care este cîntat pe albumul celor de la Phoenix.
Dar iată o imagine mai puţin cunoscută a sa ( care apare în cele trei manuscrise pomenite ale fiziologului românesc): Ms. BAR 3275, Inorogul este o fiiară mare foarte şi are nasul de os şi-i trece peste gură şi-i ajunge la barbă. Şi nu poate cu buzile a luoa nimic să mănînce, fără numai iarba care şade drept, aceia o paşte, scoţînd limba pre de o parte de nas, o trage. Iar cînd vede orice fel de fiiară, o ajunge şi-ş înfige cornul lui într-însa şi o poartă în cornul lui. Şi după ce să împute în cap lui fiiara, începe a să scurge şi pică pre limba lui, a inorogului, şi aceia îi este băutura […];
DULFUL, dolf, duf, dorf, duh de mare, etc. Animal fabulos, întîlnit în basmele şi colindele româneşti. Probabil o “mitologizare a delfinului” [V. Kernbach, DMG, 153], delphis în greceşte. Despre Dulful de Mare […] poporul nu-şi mai aminteşte nimic astăzi. O rămăşiţă din vechea credinţă o aflăm numai într-un colind, unde acest Dulf […] iese din apă, îşi schimbă înfăţişarea şi mănîncă nişte mere de aur, pe care, fireşte, trebuie să le scape feciorul bun arcaş, în cinstea căruia se cîntă colindul la fereastră, pentru ca, în schimbul vieţii ce i-o dăruieşte Dulfului, acesta să-i dea ca nevastă pe una din cele douăsprezece surori ale lui, sau alte daruri. [T.Pamfile, MR]
VASILISCUL (din greacă, Basiliscos – animal regal); Imaginea unui vasilisc
o găsim pe o lespede din Viena; sub imagine stă scris: Anul Domnului 1202, împăratul Friedrich II a fost ales la domnie. În timpul împărăţiei lui s-a născut un vasilisc dintr-un cocoş, în această casă. El seamănă cu chipul tăiat în piatră mai sus; în imagine e o creatură monstruoasă, cu trup solzos de şarpe, cu cap de cocoş, coroană pe creastă şi cu patru picioare [V.Kernbach, DMG, 615]. Descris de Plinius în Istoria Naturală, VIII, 33, Vasiliscul apare şi în Istoriile etiopiene ale lui Heliodor: Cît despre şarpele numit bazilic, răsuflarea şi privirea lui usucă şi preschimbă tot ce atinge.(III,8)Despre vasilisc, Sfînta Hildegard von Bingen (1098 – 1179) scrie că o broască rîioasă simţind că e gravidă, văzînd un ou de şarpe, se aşeză să-l clocească pînă ce se vor ivi puii ei. Aceştia muriră, iar din oul clocit de broască ieşi un pui care printr-o răsuflare de foc transformă tot ceea ce se afla în jur, în cenuşă. În imagistica creştină, vasiliscul, simbolizînd desfrîul, este una dintre fiarele care sînt învinse de Isus, prin profeţia psalmistului: Pe mîini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur (Ps. 90, 12 – 13). La sfîrşitul secolului al XV-lea, sifilisul era numit: veninul vasiliscului. Vasiliscul poate fi răpus numai dacă i se aşează o oglindă în faţă, pentru a-şi vedea privirea arzătoare. În alchimie, vasiliscul, simbolizează focul distrugător care pregăteşte transmutarea metalelor [cf. H. Biedermann, DS; J.Chevalier, A. Gheerbrant, DS]
(La finalul articolelor voi publica şi bibliografia generală precum şi lista prescurtărilor folosite)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu